Mitologia nordică sau mitologia scandinavă cuprinde religia, miturile și legendele populației pre-creștine scandinave, feroeze, islandeze și groenlandeze (i.e., vikingii). Mitologia nordică este ramura mitologiei germanice care s-a conservat cel mai bine și se înrudește foarte mult cu mitologia anglo-saxonă dar și cu cea germană.
Mitologia nordică mai poate fi definită ca o colecție de credințe și mituri ale triburilor germanice de nord. Religia scandinavilor nu era una revelatoare, pentru că nu a fost instituită de un muritor căruia zeii îi încredințaseră adevărul (deși muritorii intră deseori în contact cu zeii și învață poveștile acestora). De asemenea, religia nordicilor nu cuprinde un text sacru sau o carte sfântă. Miturile nordice erau transmise oral sub forma unor poeme de către barzi (i.e., povestitori). Transmiterea orală a continuat și în era vikingilor, cunoștințele noastre despre mitologia nordică bazându-se cel mai mult pe Edde și pe alte texte medievale scrise abia după creștinarea populației scandinave atât din Europa continentală cât și din Europa insulară colonizată de vikingi, i.e., Insulele Feroe, Islanda respectiv Groenlanda.
În folclorul scandinav, vechile credințe păgâne au rezistat, iar unele s-au păstrat până astăzi în zonele rurale. Altele au fost readuse la viață sau inventate de neopăgânismul germanic. Mitologia nordică rămâne, de asemenea, o sursă de inspirație în literatură, în producțiile scenice și în filme.
Terminologie
Religia istorică a popoarelor nordice este denumită, în mod obișnuit, mitologie nordică. În anumite literaturi, au fost folosiți termeni ca: mitologie scandinavă, mitologie nord-germanică sau mitologie germanică.
Fundal istoric
Materialele relevante și textele din perioada vikingă și medievală pentru studierea mitologiei scandinave datează de 1000-2000 ani. Textele creștine, scrise de călugări la sute de ani după epoca vikingă, nu se corelează cu poemele spuse de poeții scandinavi (cunoscuți cu numele de "Skald"). Mitologia nordică cuprinde o cosmologie care încearcă să explice trecutul și începutul universului, dar care prevestește, totodată, sfârșitul și renașterea universului. La fel ca și în mitologia greacă, iudaică, creștină, islamică, zoroastristă, în prim plan este războiul etern dintre două tabere (zeii, cunoscuți drept "æșir " sau 'Aesir și giganții, cunoscuți ca "jötnar" sau Jötunn), care se luptă de la începutul timpului și până la sfârșit pentru supremație asupra universului. Aceste două grupări au trăsături tribale, aidoma clanurilor scandinave. Grupul giganților, cei care vor să distrugă universul și ordinea, nu sunt "giganți" din cauză că ar avea dimensiuni mai mari decât zeii. Termenul "jötnar" poate semnifica maiestuos sau grotesc. Aceștia mai sunt denumiți și "risi", "thurs" sau "Trolli". Pe lângă giganți, mai există și alte rase de ființe mitice, precum piticii, care sunt buni meșteșugari și fierarii, ce locuiesc în adâncimile și tunelurile munților, precum și elfii, care posedă puteri magice și frumusețe, ce locuiesc în păduri. Zeii sunt de altfel împărțiți în "Æșir”, care sunt divinități ale cerului și ale războiului și "Vanir" care sunt divinități ale fertilității, înțelepciunii, profețiilor și sănătății. Zeii "Aesir" au creat lumea, iar ulterior li s-au alăturat zeii "Vanir" pentru a alcătui o comunitate sau un panteon de zei, începând o epocă de aur. Dar epoca de aur a încetat când piticii, oamenii, elfii, zeii și giganții au început să se războiască pentru resurse, obiecte prețioase, femei și teritorii. E prevestit că zeii și giganții se vor război în confruntarea finală "Ragnarök" în care se vor distruge unii pe alții, iar în urma distrugerii universului, un nou univers se va forma, omenirea va renaște, iar noua generație de zei ”Aesir" va prelua conducerea noului univers.
Mitologia nordică reflectă comportamentul popoarelor din peninsula Scandinavia și Iutlanda. Norvegia, fragmentată în insule, este caracterizată de relieful muntos cu climat rece și ierni reci și înzăpezite, în vreme ce Suedia are coasta cu ieșire la Marea Baltică, având o climă mai blândă, lacuri și teren fertil. Danemarca, din peninsula Iutlanda împărțită în peste 400 de insule, dispune de păduri și teren fertil, și de climat temperat. Regiunea a fost populată în jurul anului 10.000 î.e.n. când s-a încheiat epoca glaciară, ținuturile joase din sud fiind expuse și primele populate. Conform analizării polenului, prima așezare a fost în Sjælland. Populațiile scandinave se ocupau până în anul 6500 î.e.n. cu vânătoarea și pescuitul. În anul 2500 i.e.n., scandinavii au ca principalele îndeletniciri agricultura și creșterea animalelor, dar și meșteșugurile (sunt fabricate primele topoare din piatră). În jurul anului 1000 î.e.n. începe epoca bronzului, caracterizată prin numeroase sculpturi spectaculoase în stânci, venerate religios. Epoca fierului începe în secolele VI-V i.e.n., tot atunci când apar primele inscripții runice din Scandinavia. În secolele V-VI e.n., triburile germanice din Europa nordică, pătrund în sud-vestul continentului european, invadând teritoriile Imperiului Roman. Burgunzii care au invadat sudul Franței, au venit din insula Bornholm, Goții care au invadat teritoriile de azi ale României, Franței, Italiei și Spaniei au venit din insula Götland, din largul coastei de est a Suediei, vandalii care au invadat Italia, Spania și Tunisia de azi proveneau din zona Vendel din Suedia sau Vendsyssel, Danemarca, iar o parte din Anglo-saxoni care au invadat Anglia proveneau din Danemarca.
În secolele VII-IX, producția uneltelor și armelor de fier, dar și a bărcilor și corăbiilor alungite în Scandinavia ia amploare. Din motive climatice, fie din cauza foametei, mulți scandinavi au pătruns în spațiul european, pornind la navigat în căutare de noi teritorii pentru a le prădui, sau de noi parteneri cu care să facă comerț. În toamna anului 793, scandinavii (danezi și norvegieni) atacă mănăstirea din Lindisfarn de pe coasă de est a nordului Angliei , iar de atunci urmează trei secole de războaie anglo-scandinave. Scandinavii care prăduiesc mănăstirile și așezările rurale capătă denumirea de ”vikingi". Scandinavii veniți la prăduit și colonizat Anglia au lăsat acolo mai multe izvoare materiale decât în locurile de baștină. În nord-estul Angliei, scandinavii creează "Danelaw", domeniul legislației daneze după negocierile dintre Alfred cel Mare, regele saxonilor, și Guthrum, regele danezilor. Nu după mult timp, sub conducerea lui Rollo, invadează coasta de nord a Franței și creează Ducatul Normandiei. Scandinavii se extind în Irlanda, Islanda, Insulele Feroe,Finlanda, Rusia, navigând în Marea Mediterană unde interacționează cu Bizanțul, și în Marea Neagră. Ulterior, aceștia explorează Groenlanda și America de Nord.
Primele descrieri ale practicării ritualurilor de către germani le găsim la scriitori romani ca Tacitus. Aceștia descriu un ritual efectuat de germanici în cinstea zeiței Nerthus, mama-pământ, acoperită cu o țesătură, transportată cu o căruță trasă de vaci și acompaniată de de un preot numit "gofi". Procesiunea are loc într-o dumbravă sacră de pe insulă. Toți războinicii sunt obligați să-și lase armele deoparte în acele zile de pace și liniște. După procesiune, toate obiectele și hainele sunt spălate în apă de către sclavi, care apoi sunt înecați, jertfiți zeilor. Tacitus mai scrie că germanicii se închinau la zeu în spații deschise și că nu ridicau temple.
După Nerthus, scandinavii s-au inspirat și au creat-o pe Freya care călătorește într-un car tras de pisici, însoțită de o femeie. După ea a fost creat și zeul Frodi, care călătorea cu un car. Ambii zei erau asociați cu vremurile de pace și prosperitate. Cultele scandinavilor erau similare cu cele ale germanicilor, având loc în natură, defășurate sub forma unor procesiuni publice conduse de căpetenia comunității. Poporul Sámi efectua ritualurile în aer liber, fără preoți. Scandinavii au început târziu să construiască temple și altare (numite "hörgr") dedicate zeilor.
După războaie, războinicii capturați de învingători erau sacrificați după cum scrie Adam din Bremen. Animalele, după ce erau ucise, erau mâncate pentru a onora zeii. Un ritual important era cel de toamnă când erau culese recoltele verii. Animalele erau sacrificate, iar mare parte din carnea lor era păstrată pentru iarnă. Erau trei tipuri de sacrificii (cunoscute drept blót) efectuate de scandinavi: una la mijlocul iernii după perioada nopților lungi, a două în vară pentru fertilitatea solului, a treia pentru victoria unei bătălii. World Mythology , John Lindow - Handbook of Norse Mythology (2001, ABC-CLIO), pag. 17-55
Surse
Majoritatea miturilor nordice s-au transmis pe cale orală, de aceea multe din ele s-au pierdut. Cu toate acestea câteva mituri au trecut în nemurire prin intermediul unor cărturari creștini. Snorri Sturluson are o contribuție importantă în acest sens, el fiind autorul Eddei și a scrierii Heimskringla. El nu considera că zeii precreștini erau demoni, ci mai degrabă bărbați și femei și că au fost cu mult timp în urmă regi și căpetenii militare. O altă sursă a mitologiei nordice este scrierea daneză Gesta Danorum ("Faptele Danezilor") scrisă de Saxo Grammaticus, însă în care se remarcă un puternic euhemerism și care are o prezentare destul de confuză. Un avantaj al mitologiei nordice este faptul că în Islanda, creștinată destul de târziu (în anul 1000), s-a păstrat o tradiție orală destul de coerentă pentru a reconstitui, în linii mari, miturile și cultul. Dar informațiile privind credințele imigranților norvegieni în Islanda, valabil pentru întreg ansamblul triburilor germanice se cer coroborate cu dovezi suplimentare. Un alt izvor important privind religia germanică nordică este Istoria episcopilor de Hamburg redactată de Adam von Bremen în jurul anului 1070.
Edda în proză, Snorri Edda sau Edda Nouă a fost scrisă în jurul secolului al XIII-lea, de Snorri Sturluson, care a fost poet, diplomat și comandant al armatei. Această scriere a reprezentat mai întâi un ghid, un manual pentru viitorii poeți. Conține explicații în proză a tradiționalelor metafore de tip "kennings", precum și diferite legende sistemaice și coerente despre zeii nordici.
Edda poetică, Saemundr Edda sau Edda Veche a fost începută după vreo 50 de ani de la terminarea "Eddei în proză" și a fost atribuită lui Saemundr Sigfusson 1056-1133, un erudit islandez, deși în realitate autorii ei sunt necunoscuți. Conține 29 de poeme lungi, dintre care 11 sunt dedicate zeilor nordici, iar restul se referă la eroi legendari ca Siegfried. Savanții cred totuși, că această a doua Edda a fost concepută cu mult timp înainte și apoi a fost transcrisă deoarece impresionează prin limbajul ei arhaic. În plus, câteva fragmente din conținutul ei sunt citate de Snorri Sturlson în Edda acestuia. În cadrul Eddei poetice, Voluspa (Prezicerea Profetei) este cel mai cunoscut poem mitologic, ajutând la reconstituirea concepțiilor vechilor scandinavici despre cosmogonie și eshatologie.
Tot în Islanda începând cu secolele XII-XIII s-au dezvoltat povestirile cu caracter mitico-religios numite saga, care vorbesc despre eroi legendari, regi și alte personaje. Aceste saga erau cântate de scalzi (poeți de curte).
Dintre izvoarele istorice nescrise cele mai importante sunt inscripțiile runice cum ar fi piatra de la Rök (Suedia), amuleta Kvinneby sau stânca de la Eggjum (Norvegia). Există și multe pietre runice care înfățișează scene din Völsunga saga sau care îi arată pe Odin și Sleipnir, pe Odin devorat de Fenris, pe Hyrrokkin la funeraliile lui Baldur.