Thomas Carlyle (n. 4 decembrie 1795 - d. 5 februarie 1881) a fost un eseist, autor satiric și istoric scoțian, a cărui operă a fost foarte apreciată în epoca victoriană. Născut într-o familie de calviniști stricți, părinții se așteptau de la Thomas să devină predicator. Cu toate acestea, în timp ce se afla la Universitatea din Edinburgh, și-a pierdut credința creștină; însă valorile calviniste au rămas valabile pentru el. Această combinație de temperament religios și lipsă de încredere în creștinismul tradițional a fost pe placul multor victorieni, care se temeau că inovațiile științifice și schimbările politice ar putea amenința ordinea socială tradițională.

Primii ani și influențe Carlyle s-a născut în Ecclefechan, Dumfries and Galloway, și a studiat în Annan Academy, din Annan. A fost puternic influențat de calvinism. După absolvirea Universității din Edinburgh, Carlyle a devenit profesor de matematică, la început în Annan și apoi în Kirkcaldy, unde s-a împrietenit cu misticul Edward Irving. Între 1819-1921, Carlyle s-a întors la Universitatea din Edinburgh, unde a suferit o criză intensă de credință, ce va fi inspirația pentru „Sartor Resartus”. A început de asemenea să studieze în profunzime literatura germană. Gândirea lui Carlyle a fost puternic influențată de transcendentalismul german, în special de opera lui Fichte. Și-a câștigat renumele de expert în literatura germană prin seria de eseuri publicate în Fraser's Magazine și prin traducerea operelor unor scriitori germani, dintre care se remarcă Goethe. Rezidența sa în cea mai mare parte a vieții a fost o casă frumoasă în Dumfrieshire (Scoția), unde și-a scris majoritatea operelor. Despre viața sa acolo a scris : „It is certain that for living and thinking in I have never since found in the world a place so favourable.... How blessed, might poor mortals be in the straitest circumstances if their wisdom and fidelity to heaven and to one another were adequately great!” („Este clar că pentru a trăi și a gândi n-am găsit un loc mai favorabil în toată lumea... Cât de binecuvântați ar putea fi bieții muritori și în situațiile cele mai apăsătoare, dacă înțelepciunea lor și fidelitatea lor față de ceruri ar fi îndeajuns de mare !”).

Viața privată Carlyle a avut mai multe aventuri înainte de a se căsători cu Jane Welsh. Cea mai importantă a fost cu Margaret Gordon, o elevă a prietenului său Edward Irving. Chiar și după ce a cunoscut-o pe Jane, s-a îndrăgostit de Kitty Kirkpatrick, fiica unui ofițer britanic și a unei prințese indiene. William Dalrymple a sugerat că sentimentele erau reciproce, dar condițiile sociale au făcut căsătoria imposibilă, deoarece pe atunci Carlyle era sărac. Atât despre Margaret, cât și despre Kitty, s-a sugerat că ar fi inspirația pentru Blumine, iubita lui Teufelsdrökch din „Sartor Resartus”.

Carlyle s-a căsătorit cu Jane Welsh în 1826, dar mariajul nu a fost fericit. Conform scrisorilor celor doi, certurile între ei erau frecvente. A existat un incident sexual îndelung discutat de biografi. Dacă a fost vorba de impotență, sau de nevroză psihosexuală, nimeni nu poate ști sigur, dar cuplul se pare că era celibatar.

Carlyle s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de soția sa. Deși ea era invalidă de o perioadă, moartea ei în 1866, a venit pe neașteptate și l-a cufundat în disperare. În această perioadă, Carlyle a scris „Reminiscences of Jane Welsh Carlyle”, operă de un pronunțat caracter autocritic. Lucrarea a fost publicată după moartea lui Carlyle de biograful său James Anthony Froude, care a făcut publică credința sa că mariajul a fost nedesăvârșit. Acest tip de franchețe era nemaiauzit între biografiile respectate ale acelei perioade. Viziunea lui Froude a fost atacată de către familia lui Thomas Carlyle, în special de nepotul său, Alexander. Cu toate acestea, biografia era în concordanță cu propria convingere a lui Carlyle, conform căreia defectele eroilor trebuiesc discutate în mod deschis, fără ca acest lucru să le diminueze din meritele.

După moartea lui Jane Carlyle în 1866, Thomas Carlyle s-a retras parțial din societate. A fost numit rector al Universității din Edinburgh. Ultimii ani i-a petrecut pe 33 Ampton Street London WC1, dar și-a dorit mereu să se întoarcă la Craigenputtock.

După moartea lui Carlyle, din 5 februarie 1881, la Londra, ar fi fost posibilă îngroparea lui la Westminster Abbey, dar dorința lui de a fi înmormântat alături de părinții săi, la Ecclefechan, a fost respectată.

Opera

Primele scrieri În 1821, Carlyle deja abandonase preoția și își îndrepta eforturile spre a-și câștiga existența ca scriitor. Prima lui încercare de a scrie literatură de ficțiune a fost „Cruthers and Jonson”, una din încercările sale eșuate de a scrie roman. În urma traducerii „Uceniciei lui Wilhelm Meister” de Goethe, Carlyle a ajuns să displacă forma romanului realist și să se concentreze pe dezvoltarea unei noi forme de ficțiune. Pe lângă eseurile privind literatura germană, a scris despre cultura modernă în general, în eseurile sale apreciate „Signs of the Times” („Semnele timpului”) și „Characteristics”.

Sartor Resartus thumb|Un Carlyle mai tânăr

Prima lui operă importantă, „Sartor Resartus” (1832), a fost scrisă cu intenția de a constitui o noutate : în același timp bazată pe fapte și pe ficțiune, serioasă și satirică, speculativă și istorică. În ea autorul face comentarii ironice privind structura formală a propriei cărți, forțându-l în același timp pe cititor să descopere ce este „adevărat”. A fost publicată inițial în Fraser's, între 1833 și 1834. Textul se autoprezintă ca încercarea unui editor anonim de a-l introduce publicului britanic pe Diogenes Teufelsdröckh, un filozof german al hainelor, în realitate un personaj fictiv creat de Carlyle. Editorul admiră opera confuză a filozofului, din care redă doar unele fragmente. Pentru a putea înțelege filozofia, editorul încearcă să reconstruiască biografia filozofului, dar cu succes limitat. În spatele afirmațiilor aparent ridicole ale filozofului german, se află atacuri mușcătoare la adresa utilitarismului și a comercializării societății britanice. Biografia fragmentară a lui Teufelsdröckh pe care editorul o recuperează dintr-o masă haotică de documente revelează călătoria spirituală a filozofului. El ajunge să deteste condiția coruptă a vieții moderne și contemplează „Eternul Nu” al refuzului, ajunge la „Centrul Indiferenței” și până la urmă îmbrățișează „Eternul Da”. Această călătorie de la refuz la neparticipare la voliție va fi descris mai târziu ca trezire existențialistă.

Având în vedere natura enigmatică a lui „Sartor Resartus”, nu este de mirare că la început nu s-a bucurat de mult succes. Popularitatea ei a crescut în următorii ani, fiind publicată sub formă de carte la Boston în 1836, cu o prefață scrisă de Ralph Waldo Emerson, influențând evoluția transcendentalismului american. Prima ediție englezească a fost publicată în 1838.

Revoluția franceză În 1834, Carlyle s-a mutat din Londra în Craigenputtock și a început să pătrundă în cercuri selecte. În cadrul Regatului Unit succesul i-a fost asigurat de publicarea operei sale în trei volume „The French Revolution, A History”, în 1837. După ce manuscrisul primului volum a fost ars din greșeală de menajera filozofului John Stuart Mill, Carlyle a scris celelalte volume înainte de a-l rescrie pe primul. Rezultatul a fost o operă încărcată de pasiune și de o intensitate nemaiîntâlnită într-o scriere istorică. Într-o Europă încărcată de politică, plină de lacrimile și temerile unei revoluții, descrierea de către Carlyle a motivațiilor și dorințelor care au inspirat revoluția din Franța a părut deosebit de relevantă. Stilul lui Carlyle a pus accentul pe asta, mereu scoțând în evidență imanența acțiunii, utilizând de multe ori timpul prezent. Pentru Carlyle, evenimentele haotice cereau „eroi”, care să preia controlul asupra forțelor competitive care erup în societate. Deși nu nega importanța explicațiilor economice și practice ale evenimentelor, el vedea esența acelor forțe ca fiind „spirituală” - speranțele și aspirațiile oamenilor care luau forma unor idei, care erau de multe ori osificate în ideologii („formule”, „Ism-uri”, cum le numea el). În opinia lui Carlyle, numai indivizii dinamici pot stăpâni evenimentele și pot direcționa energiile spirituale în mod eficient. Imediat ce „formulele” ideologice înlocuiesc acțiunile umane eroice, societatea se dezumanizează.

Trecut și prezent Această dezumanizare a societății a fost o temă abordată și în lucrările posterioare. În „Past and Present” („Trecut și prezent”) (1843), Carlyle a scris într-o notă de conservatism sceptic care mai târziu a putut fi observată în opera lui Matthew Arnold și a lui John Ruskin : a comparat viața omului disipat din secolul al XIX-lea cu cea a unui abate medieval. Pentru Carlyle, comunitatea monastică era unită de valori spirituale și umane, în timp ce cultura modernă zeifica forțe economice impersonale și teorii abstracte privind „drepturile” omului și „legile” naturale. Valorile comunale erau înlocuite de individualism izolat și capitalism „laissez-faire” nemilos, justificat de ceea ce el numea „sinistra știință” a economiei.

Eroi și venerarea eroilor Aceste idei au influențat dezvoltarea socialismului, deși unele aspecte ale gândirii lui Carlyle au contribuit la formarea fascismului ca ideologie. Carlyle s-a îndreptat spre gândirea sa târzie în anii 1840, ceea ce a dus la ruperea prieteniei cu John Stuart Mill, printre alții, și la răcirea relației cu Ralph Waldo Emerson. Credința sa în importanța conducerii eroice și-a găsit forma în cartea sa „On Heroes, Hero-Worship, and the Heroic in History” („Despre eroi, venerarea eroilor și eroicul în istorie”), în care a comparat diferite tipuri de eroi. Ca unul dintre puținii filozofi care au fost martori ai revoluției industriale, dar și-au menținut viziunea transcendentală, non-materialistă asupra lumii, Thomas Carlyle a încercat să realizeze un tablou al dezvoltării intelectului uman, folosind personaje istorice ca și coordonate, acordând profetului Mahomed un loc special în carte, la capitolul „Erou ca profet”. În opera sa, Carlyle și-a declarat admirația pentru conducerea pasionată a lui Mahomed ca un agent hegelian de reformă, insistând asupra sincerității sale și comentând „how one man single-handedly, could weld warring tribes and wandering Bedouins into a most powerful and civilized nation in less than two decades”.

Observația privind deschiderea lui Carlyle către „celălalt” îl introduce într-o categorie nouă pe atunci, ca fiind un reprezentativ timpuriu al încercării de a crea o punte între Vest și Est. Pentru Carlyle „eroul” era cineva similar cu omul „magnamin” aristotelic - o persoană înfloritoare, în sensul cel mai plin al cuvântului. Cu toate acestea, pentru Carlyle, spre deosebire de Aristotel, lumea era plină de contradicții, cu care eroul trebuia să se confrunte. Toți eroii au defecte. Eroismul lor consta în energia lor creativă în fața acestor dificultăți, nu în perfecțiunea lor morală. Să acuzi o asemenea persoană de lipsurile ei este filozofia celor care își caută confortul în convențional. Carlyle a numit asta „valetism”, de la expresia „no man is a hero to his valet” („nici un om nu este erou pentru valetul său”).

Toate aceste cărți au exercitat o influență deosebită la vremea lor, în special asupra unor scriitori precum Charles Dickens sau John Ruskin. Însă în urma Revoluției din 1848 și agitațiilor politice din Regatul Unit, Carlyle a publicat o colecție de eseuri intitulată „Latter-Day Pamphlets” („Pamfletele zilei din urmă”) (1850), în care a atacat democrația ca fiind un ideal social absurd, dar condamnând de asemenea aristocrația ereditară. Cea din urmă era paralizatoare, cea dintâi un nonsens : de parcă s-ar putea afla adevărul numărând voturi. Ar trebui să guverneze cei mai capabili. Dar cum se pot recunoaște cei mai capabili, și în ce măsură trebuie să-i urmăm, Carlyle nu a spus cu exactitate.