Mănăstirea Hagigadar (în ) este o fostă mănăstire armenească de maici, construită în perioada 1512–1513 pe un deal din satul Bulai din comuna Moara (județul Suceava). Mănăstirea este situată în apropierea drumului european E85 (Fălticeni–Suceava), pe partea stângă, în vale, înainte de intrarea în municipiul Suceava, la 3 km de oraș.
Mănăstirea Hagigadar a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din județul Suceava, elaborată în anul 2004, având codul SV-II-a-A-05504. Ansamblul este format din două obiective: Biserica „Adormirea Maicii Domnului”-Hagigadar – datând din anul 1512 și având codul SV-II-m-A-05504.01 Zidul de incintă – datând din anul 1512 și având codul SV-II-m-A-05504.02
Mănăstirea Hagigadar a fost ridicată pe Dealul lui Bulai, „pe o culme rotundă, parcă ar fi făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit” (după cum a scris Nicolae Iorga), care se află în mijlocul unei văi. Această mănăstire este închinată Maicii Domnului și poartă un nume armenesc: Hagigadar însemnând în limba armeană „îndeplinirea dorințelor”.
Istoric Vechimea comunității armenești din Suceava thumb|Pisanie O comunitate armenească s-a stabilit pe teritoriul Sucevei încă de la începutul secolului al XIV-lea. Numărul armenilor din Moldova a crescut numeric în acel secol, ei ocupându-se cu comerțul și meșteșugurile. Armenii și-au construit case în partea de nord-vest a orașului, care se întinde între Biserica „Sf. Cruce” (de lângă fosta autogară din Suceava) și Biserica „Sf. Simion”. Tot atunci au început să-și organizeze și viața religioasă. Ei și-au construit biserici și mănăstiri cu specificul caracteristic tradițiilor și credinței poporului armean. Într-un act emis la 18 august 1388 de catolicosul Teodoros al II-lea al Ciliciei (1382–1392), armenii din mai multe orașe, între care și cei din Suceava (Ciciov) sunt supuși jurisdicției scaunului episcopal de Liov.Nicolai Oprea, Suceava – cronică ilustrată, Ed. Mușatinii, Suceava, 2004, p. 19
Printr-un hrisov domnesc din 30 iulie 1401, domnul Alexandru cel Bun (1400–1432) a consfințit înființarea primei Episcopii armene din Moldova, cu reședința la Suceava, în fruntea acestei eparhii fiind instalat episcopul armean Hovhannes.P.P. Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1401)”, în Revista Istorică Română, vol. IV (1934), pp. 44–56. Astfel, bisericile armenești din Moldova au fost scoase de sub jurisdicția episcopului armean din Liov. Colonia armeană din Suceava număra în secolul al XVI-lea aproximativ 3000 de suflete și avea atunci 4 biserici armenești. Armenii se îndeletniceau cu comerțul și erau cetățeni muncitori și pașnici, ce trăiau în bună înțelegere cu românii.
În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în perioada 1714–1716 în limba latină, cărturarul Dimitrie Cantemir afirmă că armenii din Principatul Moldovei aveau deplină libertate de credință, iar bisericile lor erau la fel de mari și de împodobite ca și bisericile ortodocșilor. „Armenii se socotesc supuși, la fel ca și târgoveții și neguțătorii din alte cetăți și târguri ale Moldovei și plătesc domnului aceeași dajdie. Ca și papistașii, ei au biserici tot atât de mari și la fel de împodobite ca și bisericile dreptcredincioșilor și își urmează slobozi legea lor.”Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de Petre Pandrea, Ed. Minerva, București, 1981, II. Partea politică, Cap. al XVI-lea – Despre ceilalți locuitori ai Moldovei, p. 196
Călătorul armean Simeon Lehați care a vizitat Suceava în 1608 nota în jurnalul său de călătorie că a găsit la Suceava „trei biserici de piatră (Sf. Cruce, Sf. Simeon și Sf. Treime) și două mănăstiri tot din piatră, foarte frumoase, una în apropierea orașului (Zamca) și cealaltă la o depărtare de două mile (Hagigadar)”.
Ctitorirea mănăstirii Biserica Mănăstirii Hagigadar a fost construită între anii 1512–1513, în timpul domniei lui Bogdan cel Orb (1504–1517), de către Drăgan Donavac (Donavachian), un negustor armean de vite. Acest lucru reiese dintr-o inscripție săpată cu dalta în ușorul ușii de intrare în biserică.Dimitrie Dan, Armenii ortodocși din Bucovina, Ed. Zamca, București, 2010, p. 28 Există mai multe legende cu privire la zidirea acestei biserici, cu ușoare deosebiri între ele. Conform tradiției, Bogdan (Drăgan) Donavac conducea o dată o cireadă de boi spre Beci (Viena) și a făcut un popas pe locul unde se găsește astăzi mănăstirea, adormind. El ar fi auzit îngerii cântând, în vis, și, crezând că acesta a fost un semn dumnezeiesc, a jurat ca la întoarcere să înalțe acolo o mănăstire, ceea ce a și făcut. După o altă sursă, Drăgan Donavac a făgăduit că va clădi biserica dacă va termina negoțul cu câștig.
După o altă versiune a legendei, pe culmea Dealului Bulai exista anterior un mic paraclis din lemn, părăsit de oameni. Într-o noapte au poposit pe acel deal doi frați armeni, pe nume Donavac sau Donavachian, care se îndeletniceau cu negoțul de vite. Ei au oprit cireada de vite pe care o conduceau spre Budapesta sau Viena, unde urmau să o vândă, și au hotărât să înnopteze lângă bisericuța de pe culme. Au urcat la paraclis și s-au rugat mult pentru a avea noroc în negustorie. În acea noapte, cei doi frați au visat că s-a deschis cerul, au auzit îngerii cântând și au văzut-o în vis pe Maica Domnului, urmată de tatăl lor, care îi cerea ajutorul pentru reușita negustoriei celor doi frați. Maica Domnului i-a binecuvântat să le reușească negoțul și să trăiască cu familiile în bunăstare și le-a cerut, ca atunci când se vor întoarce în acel loc, să zidească o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Frații au povestit dimineața ce au visat și au constatat că visaseră amândoi același lucru. Temelia bisericii fusese deja începută în cursul nopții. Potrivit legendei, cei doi frați Donavac (Donavachian) au câștigat mulți bani din vânzarea cirezei și, întorcându-se de la Budapesta, au îngenuncheat pe colina unde se afla paraclisul, au mulțumit Maicii Domnului și au zidit acolo o biserică.Bogdan Lupescu - "Hagigadar – Biserica Dorințelor", în "Formula AS", nr. 448/2001. O versiune asemănătoare a legendei este relatată și de alți autori.Octav Monoranu, Mihai Iacobescu, Dragomir Paulencu, Suceava. Mic îndreptar turistic, Ed. Sport-Turism, București, 1979, p. 90
Mănăstirea construită pe Dealul Bulai a primint numele de Hagigadar (în alte lucrări ea apare și sub numele de Hagioiagadar, Hagiuigadar sau Hacigadar) care înseamnă în limba armeană „îndeplinirea dorințelor” (în limba armeană: „hagiui” = dorință, „gadar” = împlinire).
Unii autori îl consideră pe Asduadzadur (Bogdan) Donavachian drept ctitor al acestei biserici. Acesta era fiul lui Drăgan Donavac și la acea dată avea o vârstă fragedă, neputând astfel să întemeieze biserica.
Etape în construcția bisericii Cercetările arheologice au scos la iveală trei etape în construcția acestei biserici:Tiberiu Cosovan - "Descoperiri și constatări privind construcția și evoluția planimetrică și volumetrică a bisericii Mănăstirii Hagigadar", în "Ararat" (periodic al Uniunii Armenilor din România), anul XXII, nr. 1(454), 1–15 ianuarie 2011, pp. 14–15. În prima etapă, din anul 1512, s-a construit o biserică compusă numai din naos și altar și un sistem de boltire semisferică de tip calotă. Fundațiile bisericii vechi sunt foarte solide. La baza unui picior de schelă, s-au descoperit șapte monede de argint din perioada de domnie a lui Bogdan al III-lea (1504–1517). Monedele bine conservate, cu diametrul de 18 mm, au pe o parte stema cu capul de bour a Moldovei, iar pe revers un scut cu însemnele cavalerești ale voievodului. A doua etapă de construcție datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când s-a construit actualul pronaos (cu intrarea prin portalul de nord) și o turlă octogonală. Cea de-a treia etapă a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când s-a demolat zidul care separa pronaosul de naos, iar biserica a dobândit actuala configurație volumetrică. Tot atunci s-au construit două pridvoare închise spațioase, dintre care se mai păstrează astăzi doar cel de pe latura sudică.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, s-a construit zidul de incintă, care înconjoară mănăstirea. În incinta complexului monahal se mai aflau două edificii anexe, unul în colțul de nord-est, azi dispărut, care a fost probabil stăreție, și altul în colțul de sud-est, care se păstrează și astăzi cu rol de arhondaric. O descriere latină a Sucevei din anul 1693 consemnează că în sudul orașului se afla o mănăstire de călugărițe din veniturile căreia erau întreținute, în perioadele de pace, aproximativ 40 de fecioare și văduve. Toate acestea trăiau după obiceiul vechi, fără a fi depus vreun jurământ, în toată evlavia și castitatea.Dimitrie Dan - Armenii ortodocși din Bucovina (Ed. Zamca, București, 2010), p. 51 La începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Hagigadar era deteriorată în urma deselor invazii inamice. Nemulțumit de starea în care se găsea biserica și dorind ca aceasta să fie reparată, unul dintre strănepoții ctitorului Drăgan Donavac, bogatul negustor armean Dominic Bogdanovici din Liov, lăsa prin testament, la 10 martie 1707, suma de 300 de florini (zloți) polonezi.Dimitrie Dan - Armenii ortodocși din Bucovina (Ed. Zamca, București, 2010), pp. 52–53
Lucrările desfășurate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost recepționate, în mod solemn, la 4 august 1863, cu prilejul sărbătoririi jubileului de 350 de ani de la întemeierea acestui așezământ. O lucrare de restaurare a bisericii a avut loc în 1896 și a fost executată de un meșter italian.Octav Monoranu, Mihai Iacobescu, Dragomir Paulencu, Suceava. Mic îndreptar turistic, Ed. Sport-Turism, București, 1979, p. 91
Mănăstirea Hagigadar în secolele XX și XXI În perioada cât Bucovina s-a aflat sub stăpânirea austriacă (1774–1918), Mănăstirea Hagigadar a fost considerată o lungă perioadă un metoc de maici, fiind cunoscută ca „metocul cel armenesc” sau „Mitoc”, cu toate că aici nu au fost niciodată călugărițe în sensul propriu al cuvântului, ci numai niște femei retrase din lume, care duceau o viață austeră.H. Dj. Siruni - "Bisericile armene din țările române", în Anuarul "Ani" (București, 1942–1943), p. 520 Armenii din Bucovina au participat în acea perioadă, alături de români, la alegerile organizate de austrieci și la rezolvarea unor chestiuni naționale. Numărul membrilor coloniei s-a micșorat tot mai mult, iar în primul deceniu al secolului al XX-lea marele proprietar funciar Pruncul a prevăzut pericolul dispariției armenilor din Bucovina și a adus din Armenia, pe cheltuiala sa, 10 băieți armeni pentru a contribui la regenerarea coloniei. Niciunul din acești băieți nu a rămas în Bucovina, ci fie s-au întors în Armenia, fie au urmat studii superioare, au devenit medici și ingineri și au emigrat în țări occidentale ca Elveția și Franța.
Comunitatea de armeni din fosta provincie austriacă Bucovina și din județul românesc Baia a continuat să scadă după Primul Război Mondial și cuprindea în anul 1929 aproximativ 300 de persoane. Dintre aceștia, 120 de armeni locuiau în orașul Suceava, deținând o pondere foarte redusă în populația de 14.000 de locuitori ai orașului. Sporul demografic în cadrul comunității era unul negativ din cauza natalității scăzute (spre exemplu, s-a înregistrat o singură naștere în anul 1928 și nicio naștere până în vara anului 1929), ceea ce condamna comunitatea armeană la dispariție într-o perioadă scurtă de timp. Populația armeană din Suceava era păstorită din punct de vedere spiritual de preotul Knel Mandalian (1885–1970), originar din Armenia. Ca urmare a faptului că veniturile aduse de proprietățile imobile ale comunității (50 ha pământ arabil și 3 case) acopereau cu greu cheltuielile cu întreținerea bisericilor și a preotului paroh, comunitatea armeană din Suceava a luat în considerare cedarea Bisericii „Sf. Cruce” către Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei în schimbul restaurării Bisericii „Sf. Simion”.