Ștefan Ionescu-Valbudea (Valbudea, pseudonim după comuna Valea Budei, ) a fost un sculptor și profesor român. A urmat cursurile Școlii de Belle Arte din București la clasa profesorului Karl Storck. A obținut o bursă de studii la Paris, unde a lucrat în atelierul lui Emmanuel Frémiet și apoi al lui Alexandre Falguière. În anul 1185-1886 a călătorit în Italia, la Roma și Florența, unde a luat contact cu opere marilor maeștri ai Renașterii.
Romantismul de care a dat dovadă în opera lui, nu ține de învățămintele acumulate în vreo școală pe care ar fi urmat-o, nici măcar de influența vreunui mare maestru, asta și pentru că în școală s-au ciocnit fel și fel de stiluri opuse și nu în ultimul rând pentru că, în școli maeștrii își disputau discipolii. Pentru manifestările puțin extravagante de care a dat dovadă în artă, Ion Frunzetti a opinat că singurul responsabil a fost temperamentul său frământat. Astfel încât, cheia fecundității sale reduse, prin comparație cu opera lăsată de Ion Georgescu, poate să-și tragă originea de aici. Operele lui Valbudea sunt inegale pentru că arta sa nu se împăca destul de bine cu reflecția, pentru că totul la el era un reflex al unei pasiuni dominante.
Principalele lucrări pe care le-a făcut sunt Mihai Nebunul, cu care a obținut o medalie onorabilă în 1885 la Salonul Oficial din Paris, Învingătorul cu care a luat Medalia a III-a la Expoziția internațională de la Paris din anul 1889, Speriatul, Femeie odihnindu-se, Copil dormind, bustul Veronicăi Micle și bustul lui Eugeniu Voinescu. Din cauză că majoritatea lucrărilor sale au fost modelate doar în gips, din cauză că nu a reușit să atragă fonduri financiare pentru turnarea lor în bronz sau executarea lor în marmură, lucrările reprezentative ale lui Valbudea - Mihai Nebunul, Speriatul și Femeie odihnindu-se, au fost turnate în bronz de abia în anii 1959 și 1961, după care au fost clasate ca obiecte de patrimoniu național în clasa Tezaur.
„... Cu conștiința valorifor estetice și umane complexe pe care le susținea, ca un bun slujitor al sculpturii, a impus o etică a artei și dacă Valbudea nu reprezintă cea mai înaltă culme a sculpturii noastre, el este totuși simbolul a ceea ce a însemnat la noi începutul sculpturil moderne. Opera lui reprezintă deschiderea către sculptura lui Paciurea și a urmașilor lui, ca și către prima fază din creația lui Brâncuși. Moștenitor al sufletului și al sensibilității românești, îndrăgostit și contopit cu lumea sensibilului și inefabilului, cu lumea distilată a formelor expresive, ne atrage atenția asupra bucuriei vieții în formele ei nesfârșite. Superioritatea artei lui stă în omagiul adus omului, individului reconsiderat în organismul său complex și înțelegerea drepturilor de a trăi neconstrâns, bucuriile, aspirațiile. Reevaluarea concepției sculptorului în contextul generației sale și în raport cu acumulările artistice ale momentuiui istoric respectiv, ar putea - într-o viitoare istorie a sculpturii românești, alcătuită după noi criterii de apreciere critică a contribuțiilor de gândire, viziune și a modalităților de exprimare plastică — să-l situeze pe Ștefan lonescu-Valbudea printre întermeietoiri sculpturii moderne. Însuflețit de această idee... încearcă să ofere o mai generoasă înțelegere a creației și locului pe care îl ocupă în începuturile artei românești cel pe care contemporanii lui îl declarau, la numai 33 de ani - primul mare nume cu care începe sculptura românească.”----- Adriana Botez: Valbudea, Editura Meridiane, București, 1982, pag. 83
Biografie Încadrarea în epocă
Dacă este de notorietate că pictura românească este tributară artiștilor străini, care s-au așezat în țările române începând din primele decenii ale secolului al XIX-lea, despre sculptură nu se poate afirma același lucru. Până la mijlocul secolului al XX-lea, puțini știau despre aportul pe care l-a avut Karl Storck, poleitor, orfevrier și făurar în aur și argint, șlefuitor și dăltuitor în lemn, cel care a devenit sculptor oficial și mare îndrumător al artei statuare românești. Această situație a fost una voluntar trecută sub tăcere, pentru motive pentru care dacă ar fi fost generalizată, ar fi putut duce de exemplu, la eliminarea din istoria culturii a romantismului, a cărei dezvoltare maximă a cunoscut-o Franța, dar el provenea în mare parte din sursele nordice. Ion Frunzetti a afirmat că un istoric profesionist își amintește fără satisfacție și fără resentimente de „cazul Karl Storck”, tocmai din cauza concepției care a stat la baza sculpturii românești, concepție care nu acorda acestei arte un rol care să difere de cel al meseriilor al căror produs era unul de tip utilitar. Sculptura în România era asimilată adesea cu meșteșugul fotografiei, dar cu trei dimensiuni, ea având doar un rol de lux pentru cei care-și permiteau un portret dintr-un material trainic.Frunzetti... pag. 3 Prin această argumentare, Frunzetti a precizat că primii sculptori autohtoni nu puteau emite pretenții pentru tendințe artistice mai înalte.Frunzetti... pag. 4
Karl Storck și fiul său Carol Storck, au fost departe de a emite pretenții de a ajunge la nivelul marilor contemporani din Apusul Europei. Ei au fost niște meșteșugari corecți, mai ales Carol, care au urmat docil tendințele pe care le-au văzut în școlile occidentale. Așa s-a întâmplat ca acești sculptori să intre în conștiința publică, fără ca să urce mai mult cu o treaptă deasupra artizanatului. Foarte rar s-a întâmplat ca o statuie să se ridice peste valoarea unora similare de la Paris, sau din alte centre artistice. Simptomatică a fost situația în care Karl Storck a participat la Expoziția internaționala de la Paris din 1867 cu două busturi din sare. Probabilitatea ca un alt sculptor apusean să facă același lucru era apropiată de zero.
Maniera simplist-realistă, docil clasicizantă, este conformă vederilor vehiculate de către Școala de Belle Arte din București. Această instituție era singurul for care avea autoritate și o cultură mai ridicată. Prin comparație, publicul era needucat și elevii de la școală erau obligați să respecte concepțiile curiculare ale epocii. Disciplina ridicată nu a putut să falsifice însă, bunul simț înnăscut al unora din elevi, care să facă improbabilă apariția acelui frumos exemplu de măsură și armonie numit Ion Georgescu.
Meritul mare al lui Karl Storck este că a știut să-și încurajeze elevii, dându-și seama că formația curiculară a cursurilor sale nu era îndestulătoare. De aceea a ușurat procedura de acordare a burselor de studii în străinătate, fapt pentru care, a afirmat Frunzetti, arta românească îi este mai recunosătoare decât opera personală pe care a lăsat-o moștenire posterității.Frunzetti... pag. 5
Nu mai există nicio îndoială că sculptorul Ion Georgescu a datorat lui Storck anii de studii în atelierul lui Eugène Delaplanche de la Paris. Cu mai puțină necesitate se poate afirma același lucru în cazul lui Ștefan Ionescu-Valbudea, care a fost coleg cu Ion Georgescu și mai apoi un emul al acestuia. Filiația lui din Karl Storck, este mai puțin evidentă și locul lui în sculptura românească l-a ocupat mai puțin dintr-un profit spiritual pe care l-ar fi avut de pe urma profesorului său, ci mai degrabă din ceea ce se opune mentorului în opera pe care a creat-o.
Biografia artistului este greu de pus în valoare, deoarece nu există informații documentare care să certifice fără echivoc împrejurările care au delimitat istoric nașterea operei sale, sau evenimentele care ar fi putut-o influența. Ion Frunzetti a precizat încă din anul 1940 dificultățile de coagulare a datelor biografice în cazul lui Valbudea, criticul precizând că toate informațiile din care s-a închegat biografia sculptorului provin din amintirile aproximative ale familiei și din notițe ale câtorva contemporani. În ce privește pe Valbudea, până în anul 1940, nu a existat niciun studiu critic care să-l impună pe artist în atenția publicului și a criticii de artă, fapt care a dus la așternerea unei nedrepte uitări încă înainte de trecerea lui în neființă, astfel încât, pare că existența sa artistică a fost lipsită de glorie.
Familia Ștefan Ionescu și-a luat pseudonimul de Valbudea, după localitatea unde s-au născut părinții săi, Valea Budei din apropiere de Valea Călugărească. Acolo, părinții erau podgoreni din tată-n fiu, ei având în proprietate un teren cultivat cu viță de vie.Rosetti... Dicționarul...Oprescu... pag. 6 Biografa Adriana Botez a obținut o informație de la fiicele artistului care spune că locul de origine se numea Valea Săpatului și se afla în proximitatea Mizilului, pe Valea Budei.Botez... pag. 84
Valbudea s-a născut în data de 27 august 1856 în familia lui Ioniță Stângă.Botez... pag. 5 Ambii părinți au murit de timpuriu, mama la vârsta de 3 ani, și ca urmare, Ștefan a fost crescut de sora tatălui său, Smaranda Ionescu, numele de căsătorie al acesteia nefiind cunoscut. Numele care i-a fost dat la naștere a fost Ștefan sin Ion. Smaranda l-a înconjurat cu mare mare afecțiune pe noul membru al familiei sale, chiar dacă mai avea două fete.Frunzetti... pag. 6 Soțul Smarandei, era slujbaș la prefectură și l-a ocrotit pe Ștefan, mai ales că cele două fiice ale lui au murit timpuriu din cauza unei epidemii de anghină difterică.
Nu există date despre perioada în care artistul și-a efectuat studiile gimnaziale sau liceale. Singura sursă este dicționarul lui Dimitrie R. Rosetti din anul 1898. Rosetti a menționat că Valbudea a terminat liceul la București, după care a intrat la Școala de Belle Arte, la clasa profesorului Karl Storck. Inadvertențe există și vis-a-vis de anul absolvirii academiei de artă. Astfel, există afirmații că a absolvit școala în anul 1881 după ce a primit premiul care i-a asigurat efectuarea studiilor în străinătate.Tudor Vianu: Sculptura românească, Artă și tehnică grafică, nr. 4 - 5, iulie-septembrie 1938 O informație contradictorie privind anul în care a terminat Școala de Belle Arte vine de la un certificat de absolvire care este datat în 14 noiembrie 1900. Diploma originală nu mai există.Frunzetti... pag. 7
Artistul s-a căsătorit în anul 1896, la patruzeci de ani, cu Eugenia Cabasianu cu care a avut două fete Smaranda și Constanța. În anul 1940, Eugenia locuia la București împreună cu Smaranda. Familia lui Valbudea avea la momentul în care Ion Frunzetti a vizitat-o cu intenții biografice, un număr foarte mic, neînsemnat, de documente cu informații despre soțul defunct. Chiar dacă puține din ele erau importante, toate au fost puse la dispoziția istoricului de artă. Acesta a făcut un inventar sumar al lor, erau câteva fotografii și un portret realizat de Dimitrie Serafim în care este înfățișat îmbrăcat într-un halat alb, stând în picioare, în mână având un pumn de pământ. Un al doilea portret al lui Valbudea se afla la Oradea la cea de a doua fiică, Constanța, acesta fiind realizat de Alexandru Bănulescu în anul 1890.
Valbudea a cumpărat de la Louis Blanc casa atelier aflată pe strada Grigore Alexandrescu nr. 25. Ion Jalea a amintit că era „... un adevărat laborator de artă, atelierul apărea plin de gânduri și de scule... Cu bluza albă, înaintea mesei de lucru, maestrul se regăsea în izolare meditativă, liniște și concentrare... În atelier se aflau schițe, portrete și lucrări acoperite în curs de execuție. Aici am văzut statuia de Copil dormind, care nu era cel cunoscut astăzi. Acesta avea amândouă mâinile sub cap. Maestrul lucra mult, își avea orele lui de lucru în care se închidea în atelierului lui și lucra.”Ion Jalea: Sculptorul Valbudea, SCIA, 1,2/1937, pag. 203