Karl Storck ()Brezianu, Câteva..., pag. 342 a fost un giuvaergiu, orfevrier, sculptor, gravor, traducător, antreprenor și profesor român de origine germană, stabilit în București din 1849.
A fost primul profesor de sculptură la Școala de arte frumoase din București (Școala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la trecerea sa în neființă. Karol Storck este considerat astăzi de către critica de artă ca un precursor al sculpturii moderne din România, el nefiind doar primul profesor de sculptură din România, ci și un pionier al învățământului artistic.
Artistul german, similar contemporanilor săi, Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, în pictură, a inaugurat cu Monumentul Anei Davila, tematica țărănească în sculptura de soclu din România. Conform analizelor de istoria artei, este improbabil ca artistul să fi urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase din München, cert este că a fost la Paris pentru specializare în meseria de argintar și mai apoi la München unde a lucrat o perioadă scurtă de timp sub supravegherea lui Max von Widnmann.
A dus o intensă activitate în domeniul sculpturii statuare, portretistice și al celei decorativ-monumentale. A fost autorul basoreliefului de pe Frontonul Universității din București, în colaborare cu Paul Focșeneanu. Storck a realizat Coloana cu vultur din Grădina Episcopiei din București, Monumentul Domniței Bălașa, Monumentul Anei Davila, Statuia spătarului Mihai Cantacuzino, macheta din lemn de tei și de mesteacăn a bisericii Mănăstirii Curtea de Arges și Statuia protopopului Teodor Economu. Karl Storck a realizat o serie numeroasă de busturi pornind de la cel al lui Theodor Aman, Constantin Steriade, C. A. Rosetti și completând șirul cu Barbu Catargiu, Mihail Kogălniceanu, generalul Gheorghe Magheru, Anastasie Panu, Costache Negri, Gheorghe Costaforu, mitropolitul Calinic Miclescu, Constantin Năsturel-Herescu, Frații Golești etc.
Marin Mihalache a catalogat întreaga activitate a sculptorului în două etape definitorii. Prima perioadă a durat până în anul 1874, ea fiind caracterizată de influența neoclasicismului. El a fost atras de armonia formelor dezvoltate de antichitatea greacă. Creațiile sale au avut un sens ilustrativ, cu un meșteșug bine stăpânit, pline de rigoare și care relevau o conștinciozitate profesională deosebită. În aceste lucrări, artistul a adus din experiența apuseană și a influențat fără îndoială sculptura autohtonă.
Cu toate că artistul a rămas un mare admirator al tradițiilor clasice, în a doua perioadă distinctă a creației sale, acesta a creat mult mai mult ca în prima, dar de această dată sub influența lui Jean-Baptiste Carpeaux. Se disting astfel, pe lângă urmele clasicismului din prima perioadă, unele trăsături realiste care au avut uneori și tendințe naturaliste. Viziunea sculptorului german a evoluat apoi, spre sfârșitul carierei, spre un academism caracterizat prin lucrări de mici dimensiuni, făcute adesea din pământ ars, a căror tematică era adeseori de natură idilică, în manieră müncheneză, cu un gust dus spre anecdotă, spre personaje populare pitorești, așa cum au fost țărăncile în costum popular (național), care denotă și un interes spre etnografie, reținând detalii nu întotdeauna semnificative.
A realizat mobilier și strane din lemn pentru bisericile din Clejani, Ghighiu, Viforâta, iar în București pentru bisericile Șelari, Sfântul Pantelimon și Antim. În ultimii ani de viață, Karl Storck s-a ocupat de realizarea unor monumente comemorative pentru localitățile unde armata română a purtat bătălii în Războiul pentru Independență din 1877, la Grivița, Rahova și Vidin.
Una din activitățile demne de luat în seamă pe care Karl Storck le-a făcut pe parcursul carierei sale artistice, a fost consacrată sculpturii funerare. Nivelul lucrărilor de acest gen pe care le-a realizat depășește nivelul unor lucrări similare care au fost aduse din străinătate. Relevante pentru această activitate sunt Monumentul lui Grigore Ghica al III-lea din Iași, monumentul generalului Solomon de la Mănăstirea Plumbuita și monumentul familiei Scarlat Pascal de la Cimitirul Bellu realizat în 1865. Pentru Cimitirul Bellu din București a executat cel puțin cincizeci de lucrări funerare.
Biografie Sculptura pe teritoriul României până în 1848 În spațiul actual al României, sculptura s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Alături de olărie, sculptura în lut, piatră, lemn sau metal, a îndeplinit un rol mai degrabă decorativ, ea având o funcție estetică de împodobire a locuinței, cu tradiții îndelungate. Relevantă în acest sens fiind arta sculpturii practicată de daci în cetățile din munții Orăștiei, în piesele muzeale de la Deva, Cluj ș.a.m.d. Este presupusă și implicarea unor meșteri autohtoni și la ridicarea mausoleului de la Adamclisi din Dobrogea.Mihalache... pag. 1
thumb|180px|left|Sarcofagul Bălașei Cantacuzino de la Târgoviște (1711), păstrat în Muzeul Național de Istorie a României
Pe de altă parte, este cunoscută sculptura populară în piatră. Ea s-a dezvoltat de-a lungul timpului paralel cu arta cioplitului în lemn. La acest capitol se includ stâlpii de pridvor și de poartă, balustradele, scările și mesele în aer liber, jgheaburile și colacii de fântână etc. Toate aceste elemente fac parte din piesele gospodărești cu rol funcțional sau sunt legate de arhitectură și rost funerar. Meșteșugul cioplitului în lemn s-a dezvoltat îndeosebi în zonele împădurite ale teritoriului românesc, cu predilecție în Maramureș sau Oltenia, unde se regăsesc și astăzi porți monumentale ca niște arcuri de triumf, împodobite cu motive ornamentale geometrice sau florale venite de undeva din adâncul istoriei locului.Mihalache... pag. 2
Sculptura populară în lemn sau piatră, este caracterizată de motive zoomorfe și florale, uneori chiar antropomorfe, toate având rol decorativ, care se întâlnesc pe ușile bisericilor și pe lespezi de morminte. Cercetările istoricilor au dat la iveală informații despre existența unor sculpturi, care nu s-au transmis în contemporaneitate, așa cum au fost statuile unor ostași suedezi figurate cândva deasupra Turnului Colței din București sau busturile voievodale din fostele palate brâncovenești. În veacurile din trecut, există mențiuni documentare care pomenesc de călători străini, ca Paul de Alep, care au vizitat meleagurile românești și care au considerat curțile boierești mai frumoase decât clădirile urbane. Ele aveau capiteluri compozite și logii cu balustrade traforate a căror execuție este atribuită meșterilor pietrari veniți de pe coasta dalmată.Mihalache... pag. 3
Se știe că epoca brâncovenească a încununat un proces artistic care a evoluat în epocile anterioare, fapt care a dus la o revoluție a formelor arhitecturale și a ridicat pe un plan superior sculptura decorativă prin elemente ale chenarelor ferestrelor și ale ușilor, prin coloane zvelte și capiteluri specifice palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu. Demnitarii săi, Constantin Cantacuzino și spătarul Mihai Cantacuzino, au dus mai departe această revoluție, ei ctitorind numeroase edificii unde se regăsesc sculpturi antropomorfe, fapt care aduce dovada unei influențe europene care a înfrânt într-o anume măsură canoanele bisericii ortodoxe.
În această perioadă se constată o renaștere românească care este rezultată dintr-un cumul de evenimente, a unor înnoiri a unei arte cu vechi tradiții. Continuând un meșteșug prestigios, meșterii intineranți au dus cu ei, în cele trei voievodate, unele acumulări de tip european adaptate gustului local, totul fiind înglobat la final într-o sinteză denumită în critica de artă stilul brâncovenesc. Acesta și-a extins influența și asupra tâmplelor și mai ales a ușilor de biserici care au fost cioplite în lemn cu adevărate dantelării, motive ce aduceau meșterilor un respect social care-i scotea din anonimat. Relevant de spus aici, tabloul votiv al meșterilor de la Mănăstirea Hurezi, ridicată la sfârșitul veacului al VII-lea și de pietrarul Vucașin Caragea. Exceptând zugravii, sunt menționați meșterii pietrari care erau folosiți prin curțile boierești pentru nevoile clasei feudale. Localitățile care se învecinau cu cariere de piatră aveau adevărate centre de cioplitori formate de obicei din țărani localnici. Rezultatul muncii lor era apoi transportat pe o largă arie geografică.Mihalache... pag. 4
Conform dogmei ortodoxe „... nu-ți făuri chip cioplit”, ideile religioase au constituit o frână importantă dezvoltării sculpturii. De aceea, sculptorii au evitat să realizeze opere statuare și au preferat sculptura ornamentală, ancadramente de ferestre și uși, legate de arhitectură, mobilier bisericesc și laic sau coloane. Basoreliefurile figurau cu precădere floră și faună exotică, dragoni, păuni, viță de vie, frunze de acant, pești, cocoși etc., multe fiind de influență orientală. Acesta a fost motivul pentru care chipul uman a fost atât de rar reprezentat în sculptura românească. Din aceleași motive sculptura a avut posibilități mai reduse de exprimare prin comparație cu pictura care a lăsat de-a lungul vremurilor prin ansamblurile murale din Oltenia, din Nordul Moldovei sau din unele zone ale Transilvaniei, opere de o certă valoare artistică. Pe de altă parte, cele două principate care au fost sub dominație otomană, au fost private de o activitate artistică normală, fapt care a afectat și mai mult domeniul sculpturii. Biserica, aflată sub presiunea nevoilor vieții, a cedat până la urmă, ca un compromis, și a fost de acord cu realizarea de reliefuri plate, al căror volum nu era pronunțat și s-a opus vehement expunerii în edificiile de cult a sculpturii rotunde.Mihalache... pag. 5
O dată cu dezvoltarea social economică din secolul al XIX-lea, atotputernicia bisericii s-a estompat, fapt care a dus la un avânt al sculpturii, mai întâi cu scop funerar. Pentru realizarea lucrărilor erau folosiți meșteri pietrari anonimi sau artizani străini veniți aici datorită comenzilor în creștere. Astfel, s-au înființat ateliere care executau ornamente în serie în gips pentru împodobirea clădirilor. Comenzile care aveau ca obiect lucrări cunoscute și mai pretențioase cu zei și zeițe se făceau în Italia.Mihalache... pag. 6
Încadrarea în epocă Până în secolul al XIX-lea, sculptura nu a cunoscut în România o dezvoltare demnă de a fi comentată. Au existat câteva încercări pentru realizarea unor pietre funerare cu caracter medieval, a unor dregători sau voievozi ce erau înfățișați deasupra lespezilor de mormânt, precum și reliefuri ornamentale de ordin figurativ, care erau așezate pe cronicile de piatră ale unor monumente ca Tropaeum Traiani de la Adamclisi.Brezianu: Karl... pag. 7
În jurul anului 1848, sculptura românească a luat un avânt important ca mijloc de propagandă, dovadă că Alexandru Golescu Arăpilă o vedea încă din anul 1846 ca un mijloc de întruchipare a noilor aspirații populare, spunând ”... O statuă națională este ca o pietrificare a unei mari gândiri naționale; poporul o prinde pentru că ea are o formă care trece din generație în generație...” La fel, Nicolae Golescu a chemat sculptorii să figureze în operele lor ideile naționale îzvorâte din Revoluția de la 1848. La Iași, Alexandru Asachi a realizat proiecte și schițe pentru realizarea unei statui a lui Gheorghe Lazăr la comanda Locotenenței Domnești. De la Cezar Bolliac au existat propuneri de execuție a statuilor lui Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu. Similare au fost și realizările în domeniul sculpturii moderne, pierdute astăzi, ale lui Ion Constande din prima jumătate a secolului al XIX-lea.Brezianu: Karl... pag. 8