Elefanții sunt mamifere mari care formează familia Elephantidae din ordinul Proboscidea. În prezent sunt recunoscute trei specii: elefantul african (), elefantul african de pădure () și elefantul asiatic (). Elefanții sunt răspândiți în Africa Subsahariană, Asia de Sud și Asia de Sud-Est. este singura familie supraviețuitoare a ordinului Proboscidea; altele, acum dispărute, sunt Deinotherium, Gomphotherium, mamuții și mastodonții.

Toți elefanții au câteva trăsături distinctive, dintre care cel mai notabil este trompa lungă (numită și proboscidă), utilizată în multe scopuri, în special pentru respirație, ridicarea apei și apucarea obiectelor. Incisivii lor devin colți, și pot servi ca arme și ca unelte pentru mutarea obiectelor și săpare. Pavilioanele mari ale urechilor ajută la controlul temperaturii corpului. Picioarele, asemănătoare unor piloni, pot susține o greutate mare. Elefanții africani au urechi mai mari și spinări concave, în timp ce elefanții asiatici au urechi mai mici și spinări convexe sau drepte.

Elefanții sunt erbivori și se găsesc în habitate diferite, printre care savanele, pădurile, deșerturile și mlaștinile. Preferă să rămână lângă apă. Sunt considerați a fi o datorită impactului asupra mediului înconjurător. Alte animale tind să-și păstreze distanța față de elefanți, în timp ce prădătorii, cum ar fi leii, tigrii, hienele și câinii sălbatici, vânează de obicei doar puii de elefant. Elefanții trăiesc în în care mai multe grupuri familiale se adună pentru a socializa. Femelele au tendința de a trăi în grupuri familiale, care pot consta dintr-o femelă cu puii ei sau mai multe femele înrudite cu descendenții lor. Aceste grupuri sunt conduse de un individ denumit matriarhă, adesea cea mai bătrână femelă.

Masculii își părăsesc grupurile familiale atunci când ajung la pubertate și pot trăi singuri sau cu alți masculi. Masculii adulți interacționează cel mai adesea cu grupurile familiale atunci când caută un partener și intră într-o stare caracterizată prin nivelul ridicat de testosteron și agresivitate cunoscută ca , care îi ajută să obțină și succes la reproducere. Puii sunt centrul atenției grupurilor lor familiale și sunt dependenți de mamele lor până la trei ani. Elefanții pot trăi până la 70 de ani în sălbăticie. Ei comunică prin atingere, vedere, miros și sunet; elefanții folosesc infrasunetele și pe distanțe lungi. elefanților a fost comparată cu cea a primatelor și a cetaceelor. Se pare că ei au conștiință de sine și dau dovadă de empatie față de indivizii muribunzi sau morți din specia lor.

Elefanții africani sunt pe lista întreținută de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), în timp ce elefantul asiatic este clasificat ca fiind pe cale de dispariție. Una dintre cele mai mari amenințări la adresa populațiilor de elefanți este , deoarece animalele sunt sacrificate pentru colții lor din fildeș. Alte amenințări pentru elefanții sălbatici sunt distrugerea habitatelor și conflictele cu oamenii. Elefanții sunt folosiți ca în Asia. În trecut, au fost folosiți în război; astăzi, ei sunt expuși în grădini zoologice, practică adesea controversată, sau exploatați pentru divertisment în circuri. Elefanții sunt ușor de recunoscut și apar frecvent în artă, folclor, religie, literatură și cultura populară.

Etimologie Cuvântul „elefant“ provine din latinescul (genitiv , „elefant“), care este forma latinizată a grecescului (Elephas, genitiv , elephantos), probabil provenit dintr-o limbă neindo-europeană, probabil feniciană. Este atestat în greaca miceneană ca e-re-pa (genitiv e-re-pa-to) în scriere silabică liniară B La fel ca în greaca miceniană, Homer folosea cuvântul grecesc cu referire la fildeș, dar, după vremea lui Herodot, acesta și-a extins aria semantică cuprinzând și animalul. Cuvântul românesc actual este pus în legătură și cu vechiul termen francez olifant (secolul al XII-lea). Loxodonta, numele științific generic pentru elefanții africani, este termenul grecesc care înseamnă „dinte cu muchie înclinată”.

Taxonomie

Clasificare, specii și subspecii

Elefanții aparțin familiei Elephantidae, singura familie rămasă din ordinul Proboscidea, care aparține superordinului . Cele mai apropiate rude ale lor sunt sirenienii (dugongi și lamantinii) și hiracșii, cu care împart clada Paenungulata din supraordinul . Elefanții și sirenienii sunt grupați în grupul . Sunt recunoscute trei specii de elefanți: elefantul african () și elefantul african de pădure () din Africa Subsahariană, și elefantul asiatic () din Asia de Sud și de Sud-Est. Elefanții africani au urechi mai mari, spinare concavă, o piele mai încrețită, un abdomen înclinat și două extensii asemănătoare cu degetele la vârful trompei. Elefanții asiatici au urechi mai mici, spinare convexă sau dreaptă, piele mai fină, abdomen orizontal, care ocazional se scufundă în mijloc, și o singură extensie la vârful trompei. Crestele încovoiate ale molarilor sunt mai înguste la elefantul asiatic, în timp ce cele ale africanilor sunt mai degrabă romboidale. Elefantul asiatic are, de asemenea, umflături dorsale pe cap și unele pete de depigmentare pe piele.Shoshani, pp. 38-41. Zoologul suedez Carl Linnaeus a descris pentru prima dată genul și un elefant din Sri Lanka (pe atunci, Ceylon) sub denumirea binomială în 1758. În 1798, Georges Cuvier a clasificat sub binomialul . Zoologul olandez Coenraad Jacob Temminck a descris elefantul sumatran în 1847 sub binomul . Zoologul englez a clasificat toate cele trei ca subspecii ale elefantului asiatic în 1940. Elefanții asiatici variază geografic în ceea ce privește culoarea și cantitatea de depigmentare. () trăiește în Sri Lanka, elefantul indian () este originar din Asia continentală (pe subcontinentul indian și în Indochina) și elefantul sumatran () se găsește în Sumatra. O subspecie contestată, , trăiește în nordul insulei Borneo și este mai mic decât toate celelalte subspecii. Are urechi mai mari, coadă lungă și colți mai drepți decât elefantul obișnuit. Zoologul sri-lankez a descris-o în 1950 sub trinomul , luând ca tip o ilustrație din National Geographic. A fost ulterior subsumat sub fie lui , fie lui . Rezultatele unei din 2003 arată că strămoșii săi de populația continentală acum circa 300.000 de ani. Un studiu din 2008 a constatat că elefanții din Borneo nu sunt indigeni pe insulă, ci au fost aduși acolo înainte de 1521 de către din Java, de unde elefanții sunt astăzi dispăruți.

Elefantul african a fost denumit pentru prima dată de naturalistul german Johann Friedrich Blumenbach în 1797 . Genul a fost botezat de Frédéric Cuvier în 1825. Cuvier a scris , dar în 1827 un autor anonim a romanizat ortografia la Loxodonta; Codul Internațional de Nomenclatură Zoologică recunoaște această denumire drept autoritate propriu-zisă. În 1942, 18 subtipuri de elefant african au fost recunoscute de Henry Fairfield Osborn dar date morfologice suplimentare au redus numărul de subspecii clasificate, iar până în anii 1990 doar două au fost recunoscute, elefantul de savană () și elefantul de pădure (), ultimul botezat în 1900 de zoologul german Paul Matschie. Elefanții de pădure au urechi mai mici și mai rotunjite, și colții mai subțiri și mai drepți decât elefanții de savană, și sunt limitați la zonele împădurite din Africa de Vest și Centrală. Un studiu din 2000 a susținut ridicarea celor două forme în specii separate ( și ) pe baza diferențelor din morfologia craniului. Studiile ADN publicate în 2001 și 2007 au sugerat și ele că acestea sunt specii distincte, în timp ce studiile realizate în 2002 și 2005 au concluzionat că acestea erau aceeași specie. Studiile ulterioare (2010, 2011, 2015) au susținut statutul elefanților de savană și al celor de pădure ca specii distincte. Se crede că cele două specii s-au despărțit acum 6 milioane de ani și au fost izolate genetic complet în ultimii de ani. În anul 2017, analiza secvențială ADN a arătat că este mai strâns legat de specia dispărută Palaeoloxodon antiquus decât de , subminând astfel genul Loxodonta în ansamblu. Unele dovezi sugerează că elefanții din Africa de Vest sunt o specie separată, deși acest lucru este controversat. Elefanții pigmei din bazinul Congo, despre care s-au sugerat că sunt o specie separată (Loxodonta pumilio), sunt probabil elefanți de pădure a căror dimensiune mică și/sau maturitate precoce se datorează condițiilor de mediu.

Evoluția și rudele dispărute dreapta|miniatura| Craniul fosil și modelul unui , posibil cea mai apropiată rudă cunoscută a elefantului african de pădure actual S-au consemnat peste 185 de membri dispăruți și trei majore ale ordinului Proboscidea. Cele mai timpurii proboscide, din Africa și din Paleocenul târziu, vesteau primele radiații. În eocen existau , Moeritherium și în Africa. Aceste animale erau relativ mici și acvatice. Mai târziu, au apărut genuri precum și ; acestea din urmă probabil au locuit pădurile. Diversitatea proboscidiană a scăzut în timpul oligocenului.Sukumar, pp. 13-16. O specie notabilă din această epocă era melakeghebrekristosi din Cornul Africii, care poate să fi fost un strămoș pentru mai multe specii mai târziu. Începutul miocenului a adus a doua diversificare, cu apariția și mammutidelor. Primele erau înrudite cu și trăiau în Africa și Eurasia,Sukumar, pp. 16-19. în timp ce cei din urmă s-ar putea să fie descendenți din și s-au răspândit în America de Nord.

A doua radiație a fost reprezentată de apariția în miocen, care probabil au evoluat din Eritreum și își au originea în Africa, răspândindu-se pe toate continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. Membrii acestui grup cuprind Gomphotherium și Platybelodon. Cea de-a treia radiație a început în miocenul târziu și a condus la sosirea elephantidelor, care au descins și au înlocuit treptat gomphotherele. Sukumar, p. 22. gomphotheroides din Africa au dat naștere genurilor Loxodonta, Mammuthus și Elephas. Loxodonta s-a desprins cel mai devreme, în jurul limitei între miocen și pliocen, în timp ce Mammuthus și Elephas s-au despărțit mai târziu în timpul pliocenului timpuriu. Loxodonta a rămas în Africa, în timp ce Mammuthus și Elefas s-au răspândit în Eurasia, iar cel dintâi a ajuns în America de Nord. În același timp, , un alt grup proboscidean provenit din gomphothere, s-au răspândit în toată Asia, inclusiv pe subcontinentul indian, China, Asia de Sud-Est și Japonia. Mammutidele au continuat să evolueze în specii noi, cum ar fi mastodontul american. Sukumar, pp. 24-27.

La începutul pleistocenului, elefanții au trecut printr-o perioadă cu rată ridicată de speciație. Pleistocenul a adus și apariția lui , cel mai mare mamifer terestru din toate timpurile. a devenit cea mai comună specie din nordul și sudul Africii, însă a fost înlocuită de mai târziu în pleistocen. Abia când Elephas a dispărut din Africa, Loxodonta a devenit dominantă din nou, de data aceasta sub forma speciei moderne. Elephas s-a diversificat în specii noi în Asia, cum ar fi și ; acesta din urmă este probabil strămoșul elefantului asiatic modern. Sukumar, p. 44. Mammuthus a evoluat în mai multe specii, printre care și binecunoscutul mamut lânos. Sukumar, pp. 28-31. Reproducerea încrucișată pare să fi fost comună în rândul speciilor de elefantide, și, în unele cazuri, a condus la specii cu trei componente genetice ancestrale, cum ar fi elefanții cu colțuri drepte. În pleistocenul târziu, cea mai mare specie proboscideană a dispărut în timpul care a ucis 50% din genurile cu o greutate de peste din întreaga lume. Sukumar, pp. 36-37.