George Georgescu (), cunoscut și sub abrevierea GG, a fost un muzician, dirijor și violoncelist român, director al Filarmonicii din București (1920–1944 și 1954–1964) și al Operei Naționale din București (1922–1926, 1930–1933 și 1939–1940), profesor de dirijat la Universitatea Națională de Muzică din București (1950–1953).
A studiat violoncelul cu prof. Constantin Dimitrescu la Conservatorul din București (1906–1910) și cu prof. Hugo Becker la Hochschule für Musik din Berlin (1911–1914). În 1916 a fost discipolul și asistentul unuia dintre fondatorii dirijatului modern, Arthur Nikisch.
Ca violoncelist, a fost membru al Cvartetului Marteau (1911–1914). Ca dirijor de orchestră (1918-1964) a cunoscut o recunoaștere internațională datorită numeroaselor concerte susținute în Europa și Statele Unite (1918-1964).
Biografie
Copilăria și perioada studiilor în România George Georgescu s-a născut la Sulina, în 12 septembrie 1887. Tatăl, Leonte Georgescu, era șeful vămii portului, iar mama, Elena Stefaniți, de origine greacă, era fiică a căpitanului portului. Ca urmare a schimbărilor repetate de domiciliu, G. Georgescu a învățat la școli din București, Galați și Giurgiu.
A început să cânte singur la vioară, când avea 5 ani. Mai târziu a fost membru al corului bisericii Zlătari din București și al celui de la biserica din Giurgiu, formație pe care a și dirijat-o. În ciuda reticenței tatălui, care se opunea ca singurul său copil să urmeze o carieră muzicală, G. Georgescu s-a prezentat în 1906 la Conservatorul din București, cu intenția de a studia violoncelul. Cum depășise însă 18 ani, vârsta maximă admisă de regulament pentru acest instrument, a fost admis la clasa de contrabas a lui Ercole Carini, unde a petrecut doar câteva luni. Apoi, la recomandarea lui Carini, care s-a gândit la un instrument care să-i asigure studentului său posibilități individuale de exprimare mai generoase, George Georgescu a devenit studentul clasei de violoncel conduse de Constantin Dimitrescu. La Conservatorul bucureștean a mai fost îndrumat de profesorii Dumitru Georgescu Kiriac – armonie, Alfonso Castaldi – compoziție și Dimitrie Dinicu – muzică de cameră. În anul 1910 a absolvit Conservatorul cu calificative maxime, după patru ani de studii în loc de șapte. În paralel, pentru a se putea întreține, a cântat în diverse ansambluri ale unor teatre muzicale, sau grădini de vară – precum „Oteteleșanu”, „Rașca” și cea a teatrului lui Alexandru Davila. De altfel, debutul ca dirijor și l-a făcut la grădina „Rașca”, în 1907 – într-un program de uverturi, valsuri și potpuriuri care s-a deschis cu uvertura operetei „Cavaleria ușoară” de Franz von Suppé.
Studiile la Berlin, afirmarea ca violoncelist și primele mari succese ca dirijor La absolvirea Conservatorului bucureștean, toți cei avizați erau de acord că George Georgescu avea înzestrările necesare unei cariere strălucite, dar pentru aceasta avea nevoie de studii de perfecționare în străinătate (o opțiune obișnuită, de altfel, pentru tinerii muzicieni români ai timpului, care alegeau fie Franța, fie Austria sau Germania). În 25 octombrie 1910 muzicianul a susținut, la Ateneul Român, în formulă de trio, un concert cameral, suma obținută, de 2000 de lei, permițându-i să plece la Berlin. A fost admis, prin concurs, la Hochschule für Musik din capitala Germaniei, unde a studiat violoncelul cu renumitul profesor Hugo Becker, ale cărui lecții îi vor rămâne ca repere de-a lungul întregii sale activități. În paralel, a aprofundat compoziția cu Robert Kahn, fost discipol al lui Brahms și dirijatul sub îndrumarea lui Arno Kleffel. În cei doi ani petrecuți la Hochschule für Musik, George Georgescu și-a desăvârșit aptitudinile și și-a însușit o severă autodisciplină profesională, care va deveni una dintre însușirile personalității sale.
În 1911, din motive de sănătate, Hugo Becker (membru al Cvartetului „Marteau” condus de violonistul francez Henri Marteau), îi cedează locul în cvartet studentului său George Georgescu. Muzicianul român s-a adaptat perfect stilului și profilului repertorial al formației în care a activat până în 1914, când cvartetul s-a dizolvat, odată cu începerea Primului Război Mondial (formula i-a mai inclus pe Henri Marteau – vioara I, Licco Amar – vioara a II-a și pe Hugo Kramm – violă). Munca minuțioasă de cizelare a detaliilor, de elaborare a frazării, grija pentru echilibrul de ansamblu și pentru dozajul nuanțelor, atmosfera generală de seriozitate și de respect față de muzică, imprimate de Henri Marteau au avut o influență profundă și de lungă durată asupra propriei viziuni a viitorului dirijor. După 1914, G. Georgescu și-a continuat activitatea ca solist sau în recitaluri camerale, câștigându-și un solid renume și prietenia unor personalități precum Richard Strauss, Arthur Nikisch și Felix Weingartner. centru|miniatura|527x527px|Cvarteul Marteau, Berlin 1911 (de la stânga la dreapta): George Georgescu, Hugo Kramm, Licco Amar și Henri Marteau În 1916, în timp ce interpreta în fața publicului, la Königsberg Concertul pentru violoncel de Eugen d'Albert, George Georgescu a fost afectat de o durere bruscă la mâna stângă, afecțiune cauzată de suprasolicitarea musculară, cunoscută drept „crampa virtuozilor”. În ciuda tratamentelor urmate la sfatul celor mai buni medici, acel moment a însemnat finalul experienței lui George Georgescu în calitate de violoncelist. La sugestia lui Richard Strauss, s-a hotărât să urmeze calea dirijatului de orchestră, adresându-i-se, pentru a-l călăuzi, celebrului Arthur Nikisch, o autoritate a celui timp care, din 1895, deținea atât conducerea Orchestrei „Gewandhaus” din Leipzig, cât și poziția de dirijor principal al Filarmonicii din Berlin. George Georgescu a petrecut un an sub îndrumarea lui Arthur Nikisch, studiind partituri, asistându-l la repetiții și în concerte. Experiența acumulată i-a permis ca în 15 februarie 1918 să-și facă debutul cu mare succes într-un concert simfonic, la conducerea Orchestrei Filarmonicii din Berlin - din program făceau parte : Simfonia a VI-a „Patetica” de Piotr I. Ceaikovski, Concertul de pian op. 16 de Edvard Grieg și poemul simfonic „Till Eulenspiegel” de Richard Strauss. Debutul a fost urmat de alte concerte atât la Berlin, cât și la Dresda.
În 14 februarie 1919, a condus la Berlin concertul de debut al pianistului Claudio Arrau ca solist al Filarmonicii. Concertul a cuprins următorul program: Uvertura „Carnavalul roman” de Hector Berlioz, Simfonia a II-a de Johannes Brahms, Concertul nr. 1 de pian de Piotr I. Ceaikovski, Procesiune nocturnă de Henri Rabaud.
Primul mandat ca director al Filarmonicii din București: 1920 – 1944. Strălucirea perioadei interbelice Ecourile succeselor internaționale ajung și în România, unde viața muzicală își reluase cursul firesc, după încheierea Primului Război Mondial. Dimitrie Dinicu, directorul și dirijorul Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice (așa cum se numea în acel moment viitoarea Orchestră a Filarmonicii) l-a invitat să conducă o serie de concerte la București. George Georgescu a debutat pe scena Ateneului în 4 ianuarie 1920, cu un program Weber – Mozart – Bethoven. Dimitrie Dinicu, în vârstă de 52 de ani, afectat de boală, i-a cedat conducerea Filarmonicii tânărului său coleg, în vârstă de numai 33 de ani, deja o personalitate artistică formată, care avea și prestigiul de mare dirijor, câștigat în străinătate. După retragerea lui Dimitrie Dinicu, în iunie 1920, George Georgescu a inițiat acțiuni organizatorice energice, cu scopul de a transforma Filarmonica într-o orchestră profesionistă, de nivel european, cu stagiuni în care evoluau invitați pe măsură.
Pentru a face posibil climatul artistic propice viziunii sale, în aprilie 1920 a fost înființată o societate pe acțiuni cu capital subscris de 2 000 000 de lei, cu scopul de a alcătui o orchestră pe măsura celor mai bune din străinătate. Așa s-a născut Societatea „Filarmonica”, al cărei director general a fost numit George Georgescu. El a dus la bun sfârșit, nu fără opoziție, o selecție riguroasă a instrumentiștilor care proveneau, aproape în totalitate, din vechea echipă a Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice (membri neselectați au trecut în orchestra Operei Române, care a luat ființă tot atunci). A mai angajat încă 40 de noi muzicieni de valoare, de la Viena, astfel încât orchestra, compusă din peste 100 de membri era, ca număr, cea mai impunătoare pe care o avusese vreodată orașul București. „Intransigența și nivelul ridicat solicitat de George Georgescu, ca dirijor și director al instituției, au dus la succesul concertului inaugural din 22 octombrie 1920. Programul concertului a constituit o adevărată amprentă pentru întreaga carieră a lui George Georgescu. Uvertura „Maeștrii cântăreți din Nürnberg” de Richard Wagner, poemul simfonic „Don Juan” de Richard Strauss și Simfonia a V-a de Ludwig van Beethoven, sunt creații care l-au așezat pe dirijorul George Georgescu, în topul favoriților publicului vremii”. centru|miniatura|578x578px|George Georgescu cu Filarmonica din București, anii 1920 În martie 1921, Richard Strauss a fost prezent pentru prima oară în România, cu cinci concerte la Ateneul Român, conținând exclusiv lucrări proprii. În zilele de 26 și 27 martie, la cererea expresă a lui Richard Strauss - după cum precizau afișele - poemul „Till Eulenspiegel” a fost dirijat de George Georgescu. Deși se afla într-un evident progres profesional, Filarmonica era într-o dificilă situație financiară, astfel că, în 1922, s-a ajuns la fuzionarea Orchestrei Filarmonicii cu cea a Operei Române, rezultând un ansamblu de 120 de instrumentiști, care va deservi ambele instituții sub directoratul lui George Georgescu. Filarmonica și-a păstrat denumirea iar susținerea ei financiară va fi asigurată de Fundația „Principele Carol“. Orchestra rămânea a Filarmonicii, dar cânta și în fosa Operei. În aceste condiții nu mai putea acoperi decât un singur program simfonic săptămânal. În schimb, având un număr mai mare de instrumentiști, putea lărgi mult repertoriul. centru|miniatura|570x570px|GG cu Richard Strauss, București, 1921 Încă din prima sa stagiune ca director al Filarmonicii, George Georgescu a promovat cu consecvență compozitorii români, discernământul selecției valorice fiind confirmat de trecerea timpului: George Enescu, Ionel Perlea, Filip Lazăr, Mihail Jora, Ion Borgovan, Ion Nonna-Otescu, Stan Golestan, Umberto Pessione, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu, Marcel Mihalovici, Constantin Brăiloiu, Alfonso Castaldi, Tiberiu Brediceanu, Theodor Rogalski, Constantin C. Nottara, Paul Constantinescu, etc. În spiritul colegial, care-i era caracteristic, George Georgescu permitea adesea autorilor, să-și dirijeze propriile lucrări în concertele sale de stagiune. Aceasta este perioada în care, pe scena Ateneului Român, s-au perindat cei mai străluciți interpreți ai timpului, atrași de prestigiul lui George Georgescu și de faima orchestrei sale, apreciată ca fiind una dintre cele bune din Europa. Astfel, la București au fost prezenți mari compozitori pentru a-și prezenta propriile lucrări publicului român - îi amintim pe: Maurice Ravel, Béla Bartók, Pietro Mascagni, Igor Stravinski, Alfredo Casella, Karol Szymanowski. Publicul român a putut urmări și cele mai proeminente personalități ale artei interpretative interbelice : Felix Weingartner, Erich Kleiber, Herbert von Karajan, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Walter Gieseking, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Bronislav Huberman, Eugen d'Albert, Alma Moodie, Emmanuel Feuermann, Paul Wittgenstein, Gaspar Cassadó, Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Joseph Szigeti, Georg Kulenkampff, Henryk Szeryng, etc., interpreți care au contribuit la reputația de capitală muzicală europeană a Bucureștiului.