Allosaurus este un gen de dinozaur teropod care a trăit acum 155 până la 145 de milioane de ani, în perioada Jurasică târzie. Primele rămășițe fosile care au putut fi atribuite definitiv acestui gen au fost descrise în 1877 de Othniel C. Marsh. Numele „Allosaurus” înseamnă „șopârlă diferită”, făcând aluzie la vertebrele sale ușoare, pe care Marsh le considera unice. Genul are o taxonomie foarte complicată și include cel puțin trei specii valide, dintre care cea mai cunoscută este A. fragilis. Cea mai mare parte a rămășițelor de Allosaurus provine din Formațiunea Morrison din America de Nord, cu materiale cunoscute și din formațiunile Alcobaça, Bombarral și Lourinhã din Portugalia. A fost cunoscut timp de peste jumătate din secolul al XX-lea sub numele de Antrodemus, dar un studiu al rămășițelor abundente din cariera de dinozauri Cleveland-Lloyd a readus numele „Allosaurus” în prim-plan. Fiind unul dintre primii dinozauri teropozi cunoscuți, a atras mult timp atenția în afara cercurilor paleontologice.
Istoria descoperirii
Istoria lui Allosaurus a început în contextul „Războiului Oaselor”, celebra rivalitate dintre paleontologii Othniel Charles Marsh și Edward Drinker Cope. Prima dovadă fosilă a fost obținută în 1869 de Ferdinand Hayden în Colorado. Localnicii numeau aceste oase, în mod eronat, „copite de cal pietrificate”. Specimenul a fost trimis lui Joseph Leidy, care l-a identificat inițial drept o vertebră caudală a unui gen european, numindu-l ulterior Antrodemus. Această primă identificare a creat o confuzie taxonomică ce a persistat mulți ani.
În 1877, O.C. Marsh a descris oficial genul Allosaurus fragilis pe baza unor fragmente osoase (vertebre, o coastă, un dinte și un os al brațului) descoperite de colectorii săi în Colorado. Numele genului provine din limba greacă din allos/αλλος care înseamnă „diferit” și sauros/σαυρος care înseamnă „șopârlă”, Marsh alegând acest nume deoarece vertebrele aveau o construcție neobișnuit de ușoară față de alți dinozauri cunoscuți atunci. Epitetul fragilis („fragil”) provine din latină și subliniază aceeași caracteristică de vertebre ușoare. Deși Marsh nu a fost inițial mulțumit de calitatea fosilelor din acea locație, redeschiderea excavațiilor în 1883 a dus la descoperirea unora dintre cele mai importante exemplare din Formațiunea Morrison, inclusiv un schelet aproape complet care servește astăzi drept punct de referință pentru specie.
În paralel, colectorii lui Cope au descoperit în 1879 un exemplar excepțional în zona Como Bluff. Din motive necunoscute, Cope nu a despachetat niciodată aceste fosile în timpul vieții sale. Când lăzile au fost deschise în 1903, la câțiva ani după moartea sa, cercetătorii au realizat că dețineau unul dintre cele mai complete specimene de teropode descoperite până atunci. Acest schelet (AMNH 5753) a fost expus public în 1908, fiind faimos pentru modul în care a fost montat: aplecat peste un schelet de Apatosaurus, ca și cum s-ar hrăni din el. Această scenă, imortalizată de pictorul Charles R. Knight, a devenit prima reprezentare a unui dinozaur carnivor montat într-o poziție liberă, influențând imaginea publică a lui Allosaurus pentru decenii, deși specimenul în sine nu a primit niciodată o descriere științifică detaliată.
La începutul secolului XX, cercetarea asupra acestui teropod era extrem de complicată din cauza numeroaselor nume create de Cope și Marsh, însoțite de descrieri sumare și incomplete. Paleontologi precum Samuel W. Williston avertizau încă de atunci că s-au inventat prea multe specii care nu pot fi distinse între ele, cum era cazul genurilor Allosaurus și Creosaurus. În 1920, Charles W. Gilmore a încercat să facă ordine în această taxonomie, concluzionând că vertebra descrisă anterior sub numele de Antrodemus era identică cu cele de Allosaurus. Conform regulilor de prioritate (numele mai vechi are întâietate), Antrodemus a devenit denumirea oficială timp de mai bine de jumătate de secol. Situația s-a schimbat abia după studiile lui James H. Madsen asupra specimenelor din Cleveland-Lloyd. El a demonstrat că Antrodemus se baza pe materiale mult prea sărace, fără trăsături clare de identificare și fără date precise despre locul descoperirii, motiv pentru care numele Allosaurus a fost reinstaurat ca fiind cel valid.
O etapă fundamentală în istoria acestui dinozaur a început în 1909, când Earl Douglass de la Muzeul Carnegie a descoperit situl care avea să devină celebrul Dinosaur National Monument din Utah. Până în anul 2022, Douglass și echipa sa au extras din această carieră peste 320 de tone de fosile aparținând multor specii de dinozauri, printre care s-au numărat și numeroase specimene de Allosaurus. O descoperire notabilă din această perioadă a fost specimenul CM 11844, colectat între anii 1913 și 1915, care include o mare parte din schelet și un craniu fragmentar, fiind expus la Muzeul Carnegie începând cu anul 1938.
Cercetările în zonă au continuat să scoată la iveală exemplare de o calitate excepțională. În vara anului 1924, Universitatea din Utah a descoperit specimenul catalogat drept DINO 2560, considerat la acel moment cel mai bine conservat exemplar de Allosaurus găsit vreodată. Craniul acestui individ, care se remarca prin dimensiunile sale deosebit de mari, este expus astăzi în incinta Dinosaur National Monument, rămânând un punct de referință pentru vizitatori și cercetători deopotrivă.
Cea mai prolifică sursă de informații despre acest prădător rămâne cariera Cleveland-Lloyd din Utah, unde operațiunile masive începute în 1960 au dus la recuperarea a mii de oase. Situl este remarcabil prin predominanța copleșitoare a speciei Allosaurus fragilis, fiind identificați cel puțin 46 de indivizi dintr-un total de 73 de dinozauri. Această abundență de material, care acoperă toate categoriile de vârstă — de la pui de sub un metru până la adulți de 12 metri — a transformat Allosaurus în unul dintre cele mai bine studiate teropode din lume, devenind în 1988 fosila oficială a statului Utah.
Lucrări recente: din anii 1980 până în prezent
O altă descoperire răsunătoare a avut loc în 1991, în Wyoming, unde a fost găsit „Big Al”, un specimen articulat și conservat în proporție de 95%. Deși „Big Al” avea o lungime de aproximativ 8 metri, analizele au arătat că era un subadult, aflat la circa 87% din dimensiunea sa finală. Succesul acestui sit a fost urmat de descoperirea unui al doilea exemplar, „Big Al II”, consolidând regiunea ca un punct critic pentru înțelegerea ontogeniei și patologiilor acestui gen.
În plan taxonomic, cercetătorii au dezbătut intens dacă în Formațiunea Morrison existau mai multe specii de Allosaurus. Unii autori, precum Brooks Britt și Gregory S. Paul, au propus distincția între o specie robustă, cu coarne lacrimale ascuțite, și una mai gracilă, cu craniul lung și coarne rotunjite. Totuși, analize statistice riguroase efectuate la sfârșitul anilor '90 au sugerat că aceste diferențe pot fi explicate mai degrabă prin variația individuală în cadrul aceleiași specii, decât prin existența unor taxoni separați.
Extinderea orizontului geografic al lui Allosaurus a fost confirmată prin descoperirile din Portugalia, care au demonstrat că acest gen nu era limitat la America de Nord. Primul specimen european, un schelet parțial găsit în 1988 lângă Andrés, a sugerat un schimb faunistic între continente înainte de separarea lor definitivă. Deși în 2006 s-a propus crearea unei specii europene distincte, A. europaeus, statutul acesteia rămâne subiectul unor controverse aprinse. În timp ce unele studii recente din 2024 susțin validitatea speciei europene pe baza unor trăsături unice ale craniului, alte analize din 2025 indică faptul că exemplarele din Portugalia sunt atât de apropiate de cele nord-americane încât ar trebui considerate tot A. fragilis, punând sub semnul întrebării momentul exact în care s-a întrerupt legătura terestră dintre cele două mase continentale.
Descriere
Allosaurus prezenta morfologia tipică a unui teropod de mari dimensiuni, caracterizată printr-un craniu masiv susținut de un gât scurt, o coadă lungă și ușor înclinată, și membre anterioare reduse. Specia cea mai bine documentată, Allosaurus fragilis, avea o lungime medie estimată la 8,5 metri și o greutate de aproximativ 1,7 tone.Paul, G.S. (2024) The Princeton Field Guide to Dinosaurs. 3nd ed. Princeton University Press p. 112 Totuși, dimensiunile variau considerabil, cel mai mare specimen cert atingând 9,7 metri lungime și o greutate de până la 2,7 tone. De-a lungul timpului, paleontologii au propus cifre diverse pentru greutatea unui adult tipic, de la un moderat 700 kg până la 4 tone, în funcție de metodele de calcul folosite. De exemplu, modelele computerizate aplicate specimenului subadult „Big Al” au indicat o masă de aproximativ 1,5 tone, în timp ce alte studii teoretice sugerează că masa optimă adaptivă pentru acest gen ar fi fost de 2,3 tone.
Există și specimene gigantice a căror apartenență la genul Allosaurus a fost intens dezbătută. Un exemplu notabil este Saurophaganax, un dinozaur de peste 10 metri lungime care a fost uneori inclus în genul Allosaurus sub numele de A. maximus. Recent, în 2024, o parte din acest material fosil fragmentar a fost atribuit unei noi specii, Allosaurus anax, a cărei masă corporală ar fi putut atinge dimensiuni impresionante, între 3,8 și 4,6 tone. Alte specimene fragmentare, precum cele atribuite anterior genului Epanterias, sugerează indivizi care ar fi putut atinge lungimi record de peste 12 metri, însă statutul lor rămâne incert în lipsa unor schelete complete.
Analiza variațiilor scheletice între diferite situri fosiliere a oferit informații prețioase despre diversitatea acestui dinozaur. Cercetările au arătat că exemplarele din cariera Cleveland-Lloyd din Utah tind să fie mai mici decât cele din Wyoming sau Colorado, însă forma oaselor rămâne constantă indiferent de locație. Studiile statistice asupra craniilor și scheletelor nu au găsit justificări solide pentru existența mai multor specii bazate strict pe diferențele osoase, sugerând mai degrabă că variațiile observate — cum ar fi forma coarnelor lacrimale sau a osului jugal — sunt rezultatul diferențelor individuale, similare variațiilor pe care le vedem astăzi în cadrul aceleiași specii de animale moderne.
Clasificare Împreună cu grupul Carcharodontosauria, Allosauridae este adesea clasificată în cadrul grupului Allosauria. Allosauria, la rândul ei, formează grupul Allosauroidea împreună cu familia Metriacanthosauridae în multe analize. Din punct de vedere istoric, Allosauria a fost adesea clasificată în grupul Carnosauria, care inițial cuprindea orice teropod mare care nu era un ceratozaur sau un tiranozaurid. Carnosauria este încă uneori folosită, fie pentru a cuprinde grupurile Allosauroidea și Megalosauroidea, fie ca sinonim aproximativ pentru Allosauroidea. Într-o carte populară din 1988, Gregory S. Paul a folosit subfamilia Allosaurinae pentru a uni genurile Allosauria și Chilantaisaurus. Acest grup nu a fost utilizat pe scară largă. Cladograma prezentată mai jos provine dintr-un studiu din 2015 al lui Christophe Hendrickx și colegilor săi:
Paleobiologie
Abundența fosilelor de Allosaurus, provenind de la indivizi de aproape toate vârstele, le permite oamenilor de știință să studieze modul în care animalul creștea și care era durata sa de viață. Rămășițele pot fi urmărite până la începutul ciclului de viață, sub formă de ouă; de pildă, s-a sugerat că niște ouă zdrobite găsite în Colorado ar aparține acestui gen. Pe baza analizelor histologice ale oaselor membrelor, depunerea osoasă pare să se oprească în jurul vârstei de 22 până la 28 de ani. Aceeași analiză indică faptul că ritmul maxim de creștere era atins la vârsta de 15 ani, cu o rată estimată la aproximativ 148 de kilograme pe an.