thumb|right|258x258px|Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești în perioada 1859-1878 thumb|right|199x199px|Drapelul noului stat, folosit între 1862-1866 Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. În mod eronat, cu efect depreciativ și de minimalizare a semnificației întemeierii României ca stat se mai folosește cu referire la acest proces și sintagma Mica Unire.Grădinaru, Magda; Lucian Boia: Sa nu mai aud prostia cu Mica Unire, Romania nu a inceput cu Transilvania, la 1918. Lucrurile sunt la noi mai simple decat in Polonia sau Ungaria - Interviu Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Lucian Boia: Sa nu mai aud prostia cu Mica Unire, Romania nu a inceput cu Transilvania, la 1918. Lucrurile sunt la noi mai simple decat in Polonia sau Ungaria - Interviu; Ziare.com, 24 ianuarie 2019; accesat la 25 ianuarie 2024
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul Războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale Imperiului Rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv Imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizării unirii.Candan Badem, The Ottoman Crimean War (1853-1856), Leyde, Boston, Brill, coll. « The Ottoman Empire and its heritage », 2010 (ISBN 978-90-04-18205-9) Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Evenimente anterioare La 1 ianuarie 1848 a intrat în vigoare o convenție moldo-munteană prin care a fost desființată vama dintre cele două țări, excepție făcând sarea.Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București, 1971, pag. 184. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu a fost oficiată la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Contextul geopolitic european
Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815–1853 era cea stabilită la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul Otoman, denumit „Bolnavul Europei”. În această perioadă Moldova și Țara Românească, numite colectiv pe atunci în mediile diplomatice „Principatele Dunărene” au tranziționat de la statutul unor provincii autonome otomane cu statut special pe care îl aveau în timpul regimului fanariot, la state cvasiindependente și autoguvernate, angrenate prin comerțul pe Dunăre, devenit liber din 1829, în relații economice cu Europa Occidentală. Pe de altă parte, Imperiul Rus considera aceste principate un vector prin care, sub stindardul panslavismului, putea să se erijeze în protector al popoarelor slave și ortodoxe din Peninsula Balcanică și să capete control asupra Bosforului, asigurându-și acces strategic la apele calde din sud. Amestecul rus în Principatele Dunărene s-a manifestat mai întâi prin Convenția de la Akkerman prin care Rusia a obținut drept de a confirma, alături de Poartă, alegerea domnitorilor din cele două țări, care urmau să aibă mandate fixate la șapte ani; apoi prin ocupația țărilor în timpul războiului din 1828 și 1829, când domnitorii vasali otomanilor au fost îndepărtați; și apoi, după conflict, prin impunerea Regulamentelor Organice, legi constituționale prin care principatele erau guvernate ca protectorate rusești aflate sub o suzeranitate otomană pur nominală.
Revoluțiile de la 1848 au perturbat puțin starea de fapt, prin aceea că, deși în Moldova s-a înaintat și citit o singură petiție în fața domnitorului, în Țara Românească domnitorul a fugit și un guvern revoluționar s-a lansat între iunie și septembrie în reforme liberale care contraveneau spiritului conservator al Regulamentului Organic.
Războiul Crimeei și Pacea de la Paris Sub pretextul protejării slavilor ortodocși balcanici, Rusia a declanșat în 1853 Războiul Crimeei împotriva Imperiului Otoman, iar Principatele Dunărene au intrat sub ocupație rusă. Domnitorii regulamentari au fost și ei înlăturați din funcție. Mersul războiului, favorabil Rusiei, a făcut însă ca Imperiul Francez și Regatul Unit să se implice în conflict pentru a proteja controlul otoman asupra rutelor comerciale spre orient. Rusia s-a văzut nevoită să înceteze ostilitățile și să facă pași înapoi: a fost obligată să-și desființeze flota de la Marea Negră, să demilitarizeze Insulele Åland și să cedeze Moldovei fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail, pierzând astfel accesul direct la gurile Dunării.
Statutul Principatelor Dunărene a devenit însă o problemă spinoasă, față de care Marile Puteri aveau fiecare propriile idei. Consensul general a fost că ele nu mai pot fi protectorate rusești, iar statutul lor a fost înlocuit la Congresul de la Paris din 1856 cu garanția comună a Marilor Puteri.Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 230, ISBN 973-9243-07-X Dar în rest, deși atât Regatul Unit cât și Franța doreau consolidarea Imperiului Otoman, în Franța filosofia politică a vremii era dominată naționalismul romantic și, sub influența lobby-ului pașoptiștilor și diasporei române, favoriza unirea celor două țări. Sardinia, angrenată și ea în proiectul de unificare a Italiei, favoriza ideea. Regatul Unit avea rețineri față de ideea unui stat românesc unificat, care era de așteptat să scape total de sub controlul otomanilor, cu riscul de a intra din nou sub infliență rusă. În fine, în Imperiul Austriac existau temeri că o influență otomană restaurată în Principatele Dunărene va stârni nemulțumiri etnice, cu risc de contagiune în Transilvania și Bucovina, și cu siguranță scenariul unirii era ceva de evitat.
În cele din urmă, compromisul a constat în ideea că în anul următor se vor ține niște adunări populare consultative care să decidă dacă țările se vor uni sau nu, iar după încă un an, puterile se vor reuni pentru a lua act de decizii și pentru a hotărî pașii următori. Pentru Franța și Sardinia, era o afirmare a principiilor democrației populare; iar puterile conservatoare nu se așteptau ca poporul să dorească vreo schimbare de statut. Tratatul s-a semnat la
Divanurile ad-hoc Adunările (divanurile) ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.