Turneul de tenis de la Wimbledon

Turneul de tenis de la Wimbledon, cunoscut de obicei drept Wimbledon, este cel mai vechi turneu de tenis din lume și este considerat pe scară largă ca fiind cel mai prestigios. Turneul are loc la All England Club din Wimbledon, Londra, din 1877 și se joacă în aer liber, pe terenuri cu iarbă, cu acoperișuri retractabile peste cele două terenuri principale din 2019.

Wimbledon este unul dintre cele patru turnee de tenis Grand Slam, celelalte fiind Australian Open, French Open și US Open. Wimbledon este singurul Grand Slam care se joacă pe iarbă, care este suprafața tradițională de tenis. Turneul are loc în mod tradițional pe parcursul a două săptămâni, la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie. În fiecare an se organizează cinci probe majore, având loc și competiții suplimentare pentru juniori.

Tradiția de la Wimbledon include un cod vestimentar strict alb pentru concurenți și patronajul regal. Căpșunile cu smântână sunt consumate în mod tradițional la turneu. Publicitatea este minimă și discretă de la furnizori oficiali precum Slazenger și Rolex. Relația cu Slazenger este cea mai longevivă sponsorizare sportivă din lume, oferind mingi pentru turneu din 1902.

Din cauza pandemiei COVID-19, Campionatele din 2020 au fost anulate, prima anulare a turneului de la Al Doilea Război Mondial. La ediția din 2022, ITF și WTA nu au acordat puncte de clasare din cauza controverselor legate de excluderea jucătorilor care reprezintau Rusia și Belarus, în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia.

Istoric Pre-Open Era

Locul de desfășurare a celui mai vechi turneu din lume este clubul privat All England Lawn Tennis and Croquet Club, fondat în 1868 sub numele de "The All England Croquet Club", cu sediul inițial în Worple Road, Wimbledon."Anyone for a game of sphairistiké?" 41, The Northern Echo, 27 June 2009, accessed 8 July 2009 La început s-a concurat doar la crochet.

În 1876, tenisul pe gazon, un joc conceput de maiorul Walter Clopton Wingfield cu un an și ceva mai devreme ca o versiune în aer liber a tenisului real și care inițial a primit numele de Sphairistikè, a fost adăugat activităților clubului. În primăvara anului 1877, clubul a fost redenumit „The All England Croquet and Lawn Tennis Club” și a semnalat schimbarea numelui prin instituirea primului campionat de tenis pe gazon.

Prima ediție a Wimbledon, primul turneu de tenis din istorie, a avut loc între 9 și 19 iulie 1877, doar la simplu masculin. Au participat 22 de jucători, care au plătit o taxă de înscriere de o guinee. S-au disputat 21 de meciuri pe parcursul a cinci zile. Campionatul a fost suspendat în weekend pentru confruntarea anuală de crochet. Finala programată pentru luni, 16 iulie, a fost amânată cu patru zile din cauza ploii. Campionul a fost Spencer Gore, în vârstă de 27 de ani, care l-a învins pe William Marshall cu 6–1, 6–2 și 6–4 în 48 de minute.2006 Wimbledon Compedium, Alan Little, p. 336 El a plecat acasă cu o cupă de argint donată de revista sportivă The Field evaluată la 25 de guinee și un premiu în bani de 12 guinee. Finala a fost urmărită de aproximativ două sute de spectatori, care au plătit o taxă de intrare de un șiling.

Din al doilea an și până în 1921, a funcționat un sistem de turnee de calificare, la care participau toți jucătorii de tenis, cu excepția campionului în exercițiu. Acesta juca apoi cu învingătorul din calificări în așa-numita finală challenger, adică juca un singur meci din tot turneul. În cazul în care campionul în exercițiu nu mai era activ sau nu intra în finala turneului, titlul trecea automat la challenger fără luptă.

Epoca fraților Renshaw și a fraților Doherty

Primii doi campioni au câștigat trofeul câte o singură dată. Următoarele 2 ediții au fost dominate de preotul englez John Hartley, care a practicat jocul pe tot terenul de pe linia de fund. În 1881, Wimbledon a intrat în istorie cu cea mai scurtă finală masculină din toate timpurile, când Hartley a pierdut în fața challengerului William Renshaw, în vârstă de 20 de ani, în 37 de minute, după seturi de 0-6, 1-6 și 1-6. Noul campion a aplicat un stil energic și tehnic și a început o serie de șase titluri la rând, serie încheiată în 1887 de Herbert Lawford. După ce fratele său geamăn Ernest Renshaw a câștigat în 1888, William Renshaw a obținut un al șaptelea titlu record în sezonul următor. Această performanță a fost egalată în era deschisă de americanul Pete Sampras și apoi depășită de elvețianul Roger Federer. Cei doi frați au încurajat popularitatea tenisului în societate și au devenit forța motrice în transformarea percepției sale de la o distracție socială la un adevărat sport de competiție.

În anul 1884 au început pentru prima dată competițiile de simplu feminin și de dublu masculin. Dublu feminin și dublu mixt au avut loc apoi din 1913. Sistemul de turnee de calificare cu finale challenge, care s-a aplicat la simplu masculin și feminin și la dublu masculin, s-a încheiat în 1921, iar din sezonul următor s-a practicat sistemul clasic de eliminare directă.

De la mijlocul anilor 1890, nativii de la Wimbledon Reginald și Lawrence Doherty au început să domine, schimbând definitiv percepția asupra tenisului la nivelul unui sport competitiv și din ce în ce mai popular. Au adus explozivitatea jocului, o nouă componentă tehnică și artistică. În timpul spectacolelor lor pe terenurile cu iarbă, numărul spectatorilor a început să crească. Reginald a câștigat patru titluri la rând între 1897–1900 și Lawrence cinci trofee între 1902–1906. În plus, au triumfat de opt ori la dublu. Etapa învingătorilor britanici a fost finalizată în 1907 de australianul Norman Brookes, care a devenit primul campion străin.

Englezul Arthur Gore a câștigat al treilea titlu al său în 1909 la vârsta de 41 de ani și 182 de zile, devenind cel mai în vârstă câștigător de Grand Slam de la Londra de până acum. Începând cu acest an, doar doi britanici au câștigat proba de simplu masculin, Fred Perry în 1934-1936 și Andy Murray în 2013. Neozeelandezul Tony Wilding a câștigat patru victorii consecutive în perioada 1910-1913. Cel mai semnificativ dintre acestea a fost ultimul dintre ele, când dublul campion de la Campionatului SUA Maurice McLoughlin, supranumit „Cometa California” cu un serviciu de tun, a participat la Wimbledon. După o victorie clară în turneul de calificare fără să piardă un set, a intrat în finală, unde nu a fost suficient de bun pentru stilul sofisticat din punct de vedere tehnic al lui Wilding.

1884–1914: Începuturile turneului feminin

În 1879, Campionatul irlandez s-a remarcat prin faptul că a devenit primul turneu de tenis care a introdus un eveniment de simplu pentru femei în prima sa ediție. Cu această ocazie, May Langrishe, în vârstă de doar 14 ani, devine prima femeie care a câștigat un turneu de tenis feminin. Wimbledon a decis să permită participarea femeilor cinci ani mai târziu, în 1884, iar Maud Watson, în vârstă de 21 de ani, a fost cea care a câștigat împotriva surorii ei mai mari. Abia 2001, la finala dintre Serena Williams și Venus Williams, două surori au jucat una împotriva celeilalte. Maud Watson și-a apărat titlul în sezonul următor, însă în 1886, a pierdut în fața lui Blanche Bingley care a câștigat șase titluri la Wimbledon, ultimul în 1900. A menținut o mare rivalitate cu Charlotte Cooper, pe care a întâlnit-o în patru finale. Chiar și la ediția din 1912, când avea 48 de ani, Bingley a ajuns în semifinale.

O altă mare figură a primei epoci a fost Lottie Dod, care și-a revendicat triumful de debut în 1887, la doar 15 ani și 285 de zile, ea deținând și în prezent recordul de cea mai tânără campioană la simplu feminin. A câștigat cinci titluri la Wimbledon și pe lângă tenis, Dod a concurat în multe alte sporturi, inclusiv golf, hochei pe iarbă și tir cu arcul.

Cea mai bună jucătoare a etapei de dinainte de război a fost Dorothea Lambert Chambers care a triumfat aici de șapte ori, prima dată în 1903 și ultima dată în 1914. În 1927, la vârsta de 47 de ani, a ajuns în semifinalele atât la dublu feminin, cât și la mixt. În sezoanele 1905 și 1907, ea a fost învinsă în finală de prima campioană străină, americanca May Sutton. Până în secolul al XX-lea, femeile jucau exclusiv de pe linia de bază. Printre puținele excepții se numără Charlotte Cooper, cu cinci titluri la Wimbledon.

Turneul nu a avut loc în timpul Primului Război Mondial (1915-1918) și al celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945).

Din 1922: Sistem deschis – câștigătorul joacă din prima rundă În 1919, 128 de jucători de tenis au luat parte în primul an după pauză de război. A reflectat un prestigiu tot mai mare și un interes internațional tot mai mare. Jucătorii au cerut să se pună capăt sistemului așa-numitei finale challenger, care s-a practicat și în Cupa Davis și care a favorizat în mod disproporționat campioana en-titre. Cererea a fost audiată în 1921, iar din sezonul 1922 campionul în exercițiu a trebuit să intre ca toți ceilalți concurenți în prima rundă.

Complexul inițial de tenis din Worple Road, cu o capacitate totală de 7.000 de locuri, nu mai era adecvat și, prin urmare, regele George al V-lea al Angliei a inaugurat un nou stadion de tenis situat la aproximativ 1 km distanță pe Church Road în 1922, locul unde se desfășoară Grand Slam-ul până în zilele noastre.

1919–1939: epoca Lenglen și Wills Moody

În perioada interbelică, două jucătoare și-au pus amprenta în special în istoria secțiunii feminine. În primul rând, franțuzoaica Suzanne Lenglen, de șase ori campioană între 1919–1923 și 1925. Prima ei finală din 1919 a devenit unul dintre cele mai mari meciuri din istoria Wimbledon. Ea a jucat împotriva Dorothea Douglass Chambers, de șapte ori campioană. Bătălia s-a încheiat cu o victorie strânsă cu 10–8, 4–6, 9–7 pentru franțuzoaică, care a evitat cu succes două puncte de meci. În 1920, ea a devenit prima jucătoare de tenis care a triumfat în toate cele trei competiții – simplu, feminin și dublu mixt, și a repetat acest rezultat de încă două ori în 1922 și 1925.

Lenglen nu a cunoscut niciodată înfrângere pe iarba Londrei. În 1924, ea s-a retras din cauza unei boli înainte de semifinale. În sezonul 1926, a existat o neînțelegere care a determinat-o să părăsească Wimbledon pentru totdeauna. Organizatorii i-au mutat meciul de simplu înaintea meciului de dublu, pentru că familia regală plănuia să fie prezentă. Dorind să joace mai întâi la dublu mixt, Lenglen a cerut ca meciul să fie reprogramat. Cererea nu i-a fost acceptată iar ea a ajuns pe teren cu întârziere, făcând-o să aștepte pe Regina Mary și refuzând să joace. În cele din urmă, clubul a respectat dorința lui Lenglen și a reprogramat ambele meciuri, cu meciul de dublu primul. Cu toate acestea, Lenglen a fost învinsă la dublu, în timp ce publicul care de obicei o susținea pe Lenglen s-a întors împotriva ei. Deși a învins-o pe Evelyn Dewhurst în meciul de simplu reprogramat, ea s-a retras apoi atât de la simplu, cât și de la dublu mixt, punând capăt ultimului său turneu de amatori.

Grand Slam-ul a fost apoi dominat de americanca Helen Wills Moody, care a înregistrat opt titluri între 1927 și 1938, un număr record de victorii depășit abia în anii 1990 de Martina Navrátilová. Ea a pierdut un singur meci la turneu, de la prima sa apariție în 1924, în finala împotriva lui Kathleen McKane Godfree. În total, ea a câștigat 55 din 56 de meciuri, pierzând doar trei seturi în total. A jucat împotriva lui Lenglen o singură dată în carieră, în 1926 la turneul de la Cannes, unde a pierdut cu 3–6 și 6–8. Nu a excelat în mobilitate, dar precizia ei izbitoare a devenit excepțională, cu care a câștigat superioritate față de adversarii săi. Datorită concentrării mari asupra jocului și impresiei ei calme asupra celor din jur, ea și-a câștigat porecla „Poker Face”.

1920–1939: Cei patru mușchetari, Perry și Budge