Vulturul cu cap alb (Haliaeetus leucocephalus), acvila cu capul alb, vulturul de mare cu capul alb sau acvila americană este o pasăre răpitoare din America de Nord, faimoasă prin a fi simbolul Statelor Unite. Numele său tradus din engleză este vulturul pleșuv, dar aceasta este o greșeală, întrucât capul este acoperit de pene (a nu se confunda cu vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) care azi e dispărută din România și Moldova).

La sfârșitul secolului al XX-lea, specia era pe punctul de a dispărea din Statele Unite. De atunci, populațiile s-au refăcut, iar statutul speciei a fost îmbunătățit de la „pe cale de dispariție” la „amenințată” în 1995 și a fost eliminat complet de pe listă în 2007.

Taxonomie Vulturul cu cap alb face parte din genul Haliaeetus (vulturi de mare) și își trage atât denumirea comună, cât și denumirea științifică specifică de la aspectul distinctiv al capului adultului. Denumirea engleză "bald" provine de la o utilizare mai veche care înseamnă „care are fața sau capul alb”, mai degrabă decât „fără păr”, referindu-se la penele albe ale capului care contrastează cu corpul mai închis la culoare. Numele genului este neo-latin: Haliaeetus (din greaca veche: ἁλιάετος, romanizat: haliaetos, lit. „vultur de mare”), iar numele specific, leucocephalus, este latinizat (greaca veche: λευκός, romanizat: leukos, lit. „alb”) și (κεφαλή, kephalḗ, „cap”),

Vulturul cu cap alb a fost una dintre numeroasele specii descrise inițial de Carl Linnaeus în lucrarea sa din secolul al XVIII-lea, Systema Naturae, sub numele Falco leucocephalus.

Există două subspecii recunoscute de vultur cu cap alb: Haliaeetus leucocephalus leucocephalus (Linnaeus, 1766) este subspecia nominalizată. Se găsește în sudul Statelor Unite și în Peninsula Baja California. Haliaeetus leucocephalus washingtoniensis (Audubon, 1827), sinonim H. l. alascanus Townsend, 1897, subspecia nordică, este mai mare decât leucocephalus sudic. Se găsește în nordul Statelor Unite, Canada și Alaska.

Vulturul pleșuv formează o specie pereche cu codalbul din Eurasia. Această specie pereche este formată dintr-o specie cu capul alb și una cu capul cafeniu, de dimensiuni aproximativ egale; vulturul cu coada albă are, de asemenea, un penaj al corpului de culoare maro ceva mai deschis. Cele două specii ocupă aceeași nișă ecologică în arealele lor respective. Perechea s-a diferențiat de alți vulturi de mare cel târziu la începutul Miocenului timpuriu (c. 10 milioane de ani), dar este posibil să fi apărut încă din Oligocenul timpuriu/mediu, 28 milioane în urmă, dacă cea mai veche înregistrare fosilă este corect atribuită acestui gen.

Descriere

Penajul unui vultur cu cap alb adult este maro închis uniform, cu capul și coada albe. Coada este moderat de lungă și se îngustează la capăt. Masculii și femelele sunt identici în ceea ce privește coloritul penajului, dar dimorfismul sexual este evident în cadrul speciei, în sensul că femelele sunt cu 25% mai mari decât masculii. Ciocul, picioarele și irisul sunt galben aprins. Picioarele sunt lipsite de pene, iar degetele sunt scurte și puternice, cu gheare mari. Gheara foarte dezvoltată a degetului din spate este folosită pentru a străpunge zonele vitale ale prăzii în timp ce aceasta este ținută nemișcată de degetele din față. Ciocul este mare și cârligat, iar la bază are o structură ceroasă de culoare galbenă. Vulturul cu cap alb adult este inconfundabil în arealul său natal. Vulturul pescar african (Haliaeetus vocifer), înrudit îndeaproape cu vulturul pleșuv, are, de asemenea, corpul brun (deși de o nuanță ceva mai ruginie), capul și coada albe, dar diferă de vulturul pleșuv prin pieptul alb și vârful ciocului negru.

Penajul imaturului este maro închis, acoperit cu dungi albe dezordonate, până în al cincilea an (rareori al patrulea, foarte rar al treilea), când ajunge la maturitatea sexuală. Vulturul pleșuv imatur se deosebește de acvilă de munte (Aquila chrysaetos), prin faptul că primul are un cap mai mare și mai proeminent, cu un cioc mai mare, aripi cu margini mai drepte care sunt ținute plate (nu ușor ridicate) și cu o bătaie a aripilor mai rigidă și pene care nu acoperă complet picioarele. Atunci când este bine văzut, acvila de munte are un penaj distinctiv, cu o culoare maro cald mai solidă decât un vultur pleșuv imatur, cu o pată roșiatică-aurie la ceafă și (la păsările imature) un set foarte contrastant de pătrate albe pe aripă.

Vulturul cu cap alb a fost uneori considerat cel mai mare răpitor adevărat (accipitrid) din America de Nord. Singura specie mai mare de pasăre asemănătoare unui răpitor este condorul californian (Gymnogyps californianus), un vultur din Lumea Nouă care astăzi nu este considerat, în general, un aliat taxonomic al accipitridelor tipice. Cu toate acestea, acvila de munte, cu o greutate medie de 4,18 kg și o lungime a coardei aripilor de 63 cm la subspecia americană (Aquila chrysaetos canadensis), este cu doar 455 g este mai ușoară ca masă corporală medie și depășește vulturul pleșuv ca lungime medie a cozii aripilor cu aproximativ 3 cm. Vulturul pleșuv are o lungime a corpului de 70-102 cm. Anvergura obișnuită a aripilor este între 1,8 și 2,3 metri, iar masa este în mod normal între 3 și 6,3 kg. Femelele sunt cu aproximativ 25% mai mari decât masculii, având în medie până la 5,6 kg.

Dimensiunea păsării variază în funcție de locație și corespunde, în general, regulii lui Bergmann: dimensiunea speciei crește cu cât ne îndepărtăm de ecuator și de tropice. Cei mai mari vulturi sunt din Alaska, unde femelele mari pot cântări mai mult de 7 kg și se întind pe 2,44 metri de-a lungul aripilor.

Strigătul constă în fluierături slabe, staccato, kleek kik ik ik ik ik, oarecum asemănătoare în cadență cu strigătul unui pescăruș. Sunetele păsărilor tinere tind să fie mai aspre și mai stridente decât cele ale adulților.

Comportament

Vulturul cu cap alb este un zburător puternic și zboară pe curenții de aer cal. Atinge viteze de 56-70 km/h atunci când planează și bate din aripi, și de aproximativ 48 km/h atunci când transportă pește. Viteza sa de scufundare este între 120-160 km/h deși rareori se scufundă vertical. În ceea ce privește abilitățile de zbor, în ciuda faptului că este mai puțin adaptat din punct de vedere morfologic la un zbor mai rapid decât acvila de munte (în special în timpul plonjărilor), vulturul pleșuv este considerat surprinzător de manevrabil în zbor. Este parțial migrator, în funcție de locație. Dacă teritoriul său are acces la ape deschise, rămâne acolo tot timpul anului, dar dacă masa de apă îngheață în timpul iernii, făcând imposibilă obținerea hranei, migrează spre sud sau spre coastă. Vulturul pleșuv selectează rute de migrație care profită de călduri, curenți ascendenți și resurse de hrană. În timpul migrației, acvila poate urca într-o zonă termică și apoi poate coborî în planare sau poate urca în curenți ascendenți creați de vânt. Migrația are loc în general în timpul zilei, de obicei între orele locale 8 și 18, când soarele produce curenți de aer cald.

Hrană Vulturul cu cap alb este un carnivor oportunist cu capacitatea de a consuma o mare varietate de prăzi. Peștii constituie adesea cea mai mare parte a dietei vulturului în întreaga sa arie de răspândire. În 20 de studii privind obiceiurile alimentare în aria de răspândire a speciei, peștii au constituit 56% din dieta vulturilor care cuibăresc, păsările 28%, mamiferele 14% și alte prăzi 2%. Se știe că peste 400 de specii sunt incluse în spectrul de prăzi al vulturului pleșuv, mult mai multe decât la echivalentul său ecologic din Lumea Veche, codalbul. În ciuda populației sale considerabil mai reduse, vulturul pleșuv poate ocupa locul al doilea între toate accipitridele din America de Nord, puțin în urma șorecarul cu coadă roșie, în ceea ce privește numărul de specii de pradă înregistrate.

În sud-estul Alaskăi, peștele reprezintă aproximativ 66% din dieta anuală a vulturului pleșuv și 78% din prada adusă la cuib de către părinți. S-a constatat că vulturii care trăiesc în estuarul râului Columbia din Oregon se bazează pe pește pentru 90% din aportul lor alimentar. În nord-vestul Pacificului, păstrăvii și somonii în perioada de depunere a icrelor constituie cea mai mare parte a dietei vulturilor pleșuvi de la sfârșitul verii până toamna. Deși vulturii pleșuvi capturează ocazional somoni vii, de obicei ei se hrănesc cu carcase de somoni în perioada de depunere a icrelor.

După pești, următoarea pradă importantă pentru vulturul pleșuv sunt alte păsări de apă. Contribuția acestor păsări la dieta vulturului este variabilă, în funcție de cantitatea și disponibilitatea peștilor la suprafața apei. În anumite localități, păsările de apă pot reprezenta sezonier între 7% și 80% din prada vulturului. În general, păsările reprezintă cel mai divers grup din spectrul de pradă al vulturului pleșuv, cu 200 de specii de pradă înregistrate. Speciile de păsări cele mai preferate ca pradă de către vulturi tind să fie de mărime medie, cum ar fi Aechmophorus occidentalis, rațele sălbatice (Anas platyrhynchos) și lițițele americane (Fulica americana), deoarece astfel de prăzi sunt relativ ușor de prins și de cărat în ghiare. Pescărușul argintiu american (Larus smithsonianus) este specia de pradă aviară favorită pentru vulturii care trăiesc în jurul Lacului Superior. Rațele negre (Anas rubripes), eiderele comune (Somateria mollissima) și cormoranii cu creastă dublă (Phalacrocorax auritus) sunt, de asemenea, capturați frecvent în zona de coastă a statului Maine, iar rață catifelată (Melanitta fusca) a fost prada dominantă în insula San Miguel.

De-a lungul unor porțiuni ale coastei Pacificului de Nord, vulturii pleșuvi, care în trecut se hrăneau în principal cu pești și cu pui de vidră de mare (Enhydra lutris), se hrănesc acum în principal cu colonii de păsări marine, deoarece atât peștii (posibil din cauza pescuitului excesiv), cât și vidrele (cauza necunoscută) au înregistrat scăderi abrupte ale populației, provocând îngrijorare în ceea ce privește conservarea păsărilor marine. Deși de obicei vizează păsări marine de dimensiuni mici și medii, păsările marine mai mari, cum ar fi pescărușul negru (Larus marinus), corbul de mare alb (Morus bassanus) și pelicanul brun (Pelecanus occidentalis) de toate vârstele pot fi capturate cu succes de vulturii pleșuvi.Mowbray, Thomas B. "Northern Gannet — Behavior". Birds of North America Online. The Cornell Lab of Ornithology. Retrieved 17 October 2011Shields, M. (2020). Brown Pelican (Pelecanus occidentalis), version 1.0. In Birds of the World (A. F. Poole, Editor). Cornell Lab of Ornithology, Ithaca, NY, USA. https://doi.org/10.2173/bow.brnpel.01

În mod similar, păsările mari de apă sunt ucise ocazional. Gâște precum gâsca imperială (Chen canagica) și gâștele de zăpadă (Anser caerulescens), care iernează, se adună în grupuri mari, devenind uneori pradă obișnuită. Gâștele de Ross (Anser rossii), mai mici, sunt de asemenea capturate, precum și gâștele canadiene (Branta canadensis) de talie mare. Au fost raportate cazuri de pradă asupra celei mai mari subspecii (Branta canadensis maxima). Printre alte păsări de apă de talie mare se numără huhurezii comuni (Gavia immer) de toate vârstele.Windels, S. K., Beever, E. A., Paruk, J. D., Brinkman, A. R., Fox, J. E., Macnulty, C. C., ... & Osborne, D. C. (2013). Effects of water‐level management on nesting success of common loons. The Journal of wildlife management, 77(8), 1626-1638. Păsările limicole mari pot, de asemenea, să cadă pradă vulturilor pleșuvi. Pentru marele stârc albastru (Ardea herodias), vulturii pleșuvi sunt singurii lor dușmani serioși. Pot fi capturați și cocorii canadieni (Grus canadensis), puțin mai mari.