Bătălia de la Halbe a durat de la 24 aprilie – 1 maiTony le Tissier, pag. 206 1945. Luptele s-au desfășurat în pădurea Spree, lângă orășelul Halbe, în sud-estul Berlinului și a fost parte a bătăliei Berlinului.
General colonelul Theodor Busse, aflat la comanda Armatei a 9-a germane, a încercat să-și scoată subordonații din încercuire și să-și unească forțele cu Armata a 12-a, comandată de generalul Walther Wenck, având intenția să se îndrepte împreună spre vest și să se predea Aliaților occidentali.
Preludiu
Pe 16 aprilie, sovieticii au lansat asaltul final pentru cucerirea Berlinului cu trei fronturi, care au atacat peste linia Oder-Neisse. Până pe 21 aprilie, sovieticii au străpuns frontul german în două locuri și au început încercuirea Berlinului. Armata a 9-a era însărcinată cu apărarea Înălțimilor Seelow, atacate de militarii Frontului I Belarus comandat de mareșalul Gheorghi Jukov. Pozițiile germanilor au fost însă rapid depășite de trupele Frontului I Ucrainean al mareșalului Ivan Konev, care copleșiseră Grupul de Armate Centru pe Neisse. Până pe 20 aprilie, Grupul de Armate Centru trebuise să se retragă spre sud-estul Berlinului, lăsând drum liber lui Jukov.E. F. Ziemke, pag. 476 Datorită vitezei de avansare forte ridicate a lui Konev, Armata a 9-a era amenințată cu încercuirea, sovieticii atacând pe flancuri spre Berlin cu două formații masive, una dinspre sud și alta dinspre est. Dinspre sud atacau Armatele a 3-a și a 4-a de tancuri de Gardă, care au reușit să penetreze rapid liniile inamice și să ajungă în spatele Armatei a 9-a germană.
Încercuirea Pozițiile germanilor
Comandamentul Corpului al 5-lea german era prins în încercuire alături de Armata a 9-a la nord de Forst, și a trecut din coponența Armatei a 4-a Panzer (parte a Grupului de Armate Centru) la Armata a 9-a, (parte a Grupului de Armate Vistula, aflat sub comanda generalului Gotthard Heinrici). Corpul al 5-alea continua să reziste lângă Cottbus. Între timp, cea mai mare parte a Grupului de Armate Centru fusese forțată de avansarea Frontului I Ucrainean să se retragă de-a lungul liniilor lor de comunicație spre sud-vest spre Cehoslovacia. Flancul sudic al Armatei a 4-a Panzer a avut câteva succese locale după ce a efectuat câteva contraatacuri împotriva Frontului I Ucrainean. În același timp, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat încă o dată lipsa sa realism în legătură cu situația militară. El a ordonat Armatei a 9-a să reziste la Cottbus și să organizeze un front către vest și în același timp să atace coloanele sovietice care înaintau spre nord. Această manevră le-ar fi permis să formeze ramura nordică a unei manevre de învăluire, care ar fi trebuit să întâlnească Armata a 4-a Panzer aflată în marș dinspre sud și să încercuiască și să distrugă Frontul I Ucrainean. Această manevră ar fi trebuit să fie efectuată mai înainte ca Armata a 3-a Panzer să atace pentru a forma ramura de sud a învăluirii Frontului I Belarus, care trebuia distrus de atacul direct al Corpului al III-lea SS comandat de generalul Felix Steiner, care urma să atace din nordul Berlinului. Mai târziu, în aceeași zi, Steiner a declarat că nu poate îndeplini sarcina dată datorită lipsei de efective, iar Heinrici i-a explicat lui Hitler că Armata a 9-a trebuie să se retragă imediat pentru a nu fi încercuită de sovietici. El a afirmat că era deja prea târziu pentru această armată să se deplaseze spre nord-vestul Berlinului și că ar fi mai normal să se deplaseze spre vest. Heinrici a mai cerut ca, dacă Hitler nu-i aprobă mutarea spre vest, să i se accepte demisia din fruntea trupelor comandate.
La conferința asupra situației militare de la prânzul zilei de 22 aprilie, Hitler s-a înfuriat teribil când și-a dat seama că toate planurile pe care le făcuse cu o zi mai devreme nu vor fi duse la bun sfârșit. El a declarat că războiul este pierdut, a aruncat vina asupra generalilor săi și a anunțat că s-a hotărât să rămână în Berlin până la sfârșit și ca se va sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile sovieticilor. Într-o încercare de domolire a furiei lui Hitler, Alfred Jodl a sugerat că Armata a 12-a, care se opunea americanilor, s-ar putea îndrepta spre Berlin, deoarece era puțin probabil ca americanii, ajunși deja pe Elba, să încerce să forțeze traversarea râului. Hitler a adoptat imediat sugestia și, în câteva ore, comandantul armatei, generalul Walther Wenck, a primit ordinul să-și deplaseze trupele spre nord-est în sprijinul apărării Berlinului. A devenit mai apoi clar că, dacă Armata a 9-a se mută spre vest, va fi imposibil să facă joncțiunea cu Armata a 12-a.
Deși Hitler sperase ca Armata a 12-a să ajungă la Berlin și să facă joncțiunea cu Armata a 9-a, se pare că niciunul dintre generalii Heinrici, Busse ori Wenck nu credeau că o asemenea manevră este posibilă. Permisiunea dată de Hitler Armatei a 9-a să se retragă spre Armata a 12-a va asigura o șansă unui mare număr de soldați germani să scape spre vest și să se predea americanilor, exact ce plănuiseră de fapt Wenck și Busse. Sarcina comandanților germani a fost ușurată după ce, la scurtă vreme după miezul nopții zilei de 25 aprilie, generalul Busse a primit dreptul „să decidă de unul singur care este cea mai bună direcție de atac".A. Beevor, pag. 330
Situația Armatei a 9-a
Mai înainte de a fi încercuită, Armata a 9-a suferise deja pierderi grele în timpul Bătăliei de pe Înălțimile Seelow. Există estimări conform cărora, la începutul încercuirii, germanii dispuneau de mai puțin de 1.000 de tunuri și mortiere, 79 de tancuri și aproximativ 150 – 200 vehicule ușoare blindate. În încercuire căzuseră cam 80.000 de soldați, majoritatea membri ai Armatei a 9-a, din ea făcând parte Corpul al 11-lea Panzer SS, Corpul al V-lea vânători de munte SS și Corpul al 5-lea, proaspăt sosit în zonă. Alături de cei de mai sus luptau elemente ale garnizoanei din Frankfurt.A. Beevor, pag. 329 Printre tancuri se aflau 36 de blidate ale Corpul al 11-lea SS și 14 tancuri grele Tiger II ale Batalionului 502 SS.Istoricul Tony le Tissier (pag. 145-146) afirmă că numărul de tancuri grele Tiger II nu poate fi stabilit cu certitudine. Un raport al lui Klein Hammer amintea de două companii cu câte șapte tancuri fiecare, dar martorii oculari indică un număr mai scăzut, de zece sau doisprezece. Se știe cu certitudine că unsprezece tancuri au fost pierdute în timpul luptelor.. Pe 25 și 26 aprilie s-a încercat aprovizionarea celor încercuiți pe calea aerului, dar avioanele de aprovizionare nu au găsit niciun teren potrivit pentru aterizare și nici nu au reușit să stabilească contactul cu cei încercuiți.
Germanii fuseseră împinși într-o pungă care ocupa o regiune cu lacuri și păduri la sud-est de Fürstenwalde. Sovieticii, după ce și-au îndeplinit principalul obiectiv al încercuirii Berlinului, au trecut la eliminarea tuturor zonelor de rezistență din spatele frontului principal. În după-amiaza zilei de 25 aprilie, Armatele a 3-a, a 33-a și a 69-a sovietice și un corp de cavalerie (capabil de acțiuni de infiltrare în regiunile împădurite), aflate sub comanda mareșalului Gheorghi Jukov, comadantul Frontului I Belarus, au atacat punga din direcția nord-est. Mareșalul Ivan Konev a ordonat ca Armata a 3-a de Gardă a Frontului I Ucrainean să atace în sprijinul lui Jukov și să închidă singura cale pe care s-ar fi putut retrage germanii și care traversa autostrada Berlin – Dresda în zona lacurilor care începea la Teupitz și continua spre nord-est.
Efectivele sovietice
Forțele sovietice destinate atacului pungii în care se afla Armata a 9-a numărau aproximativ 280.000 de soldați cu 7.000 de tunuri și mortiere și 280 de tancuri și tunuri autopropulsate, sprijinite de 1.500 de avioane. Chiar în timpul atacului, pe 25 aprilie, forțelor sovietice li s-au alăturat Divizia I de artilerie de străpungere de Gardă,Tony le Tissier, pag. 81 și harta de la pag. 80; Diviziile de artilerie de străpungere erau formațiuni specializate create pentru sprijinul luptelor pentru spargerea liniilor defensive germane de către marile unități sovietice. Aceste divizii erau subordonate direct de rezervele STAVKA și nu erau alocate de obicei altor misiuni. Aceste divizii nu numai că asigurau creșterea puterii de foc a fronturilor sovietice, dar dispuneau și de sisteme sofisticate de control al focului și de observare, care asigurau o rapidă și eficientă concentrare a atacului artileriei într-un anumit sector. În cazul bătăliei de la Halbe, această Divizia I de artilerie de străpungere de Gardă a sprijinit continuu acțiunile Armatei a 3-a de Gardă, provocând pierderi importante germanilor. fiind plasată temporar sub comanda Armatei a 3-a de Gardă, care a acționat în sectorul Teurow - Briesen.Tony le Tissier, AppendicesTony le Tissier, Harta dispozitivelor în ziua de 25 aprilie, pag.83
Tentativele de străpungere a încercuirii Planurile de atac ale Armatelor a 12-a și a 9-a
Armata a 12-a a declanșat operațiunea de străpungere din exterior a încercuirii pe 24 aprilie, când Corpul al 20-lea a atacat spre est și nord-est. În timpul nopții, divizia Theodor Körner a atacat Corpul al 5-lea mecanizat sovietic lângă Treuenbrietzen. A doua zi, divizia Scharnhorst a atacat forțele sovietice din jurul Beelitzului, reușind să depășească unitățile de ariergardă ale Corpului al 6-ale mecanizat sovietic. Diviziile Ulrich von Hutten și Scharnhorst au încercat mai apoi să ajungă la Potsdam, pentru deschiderea unui coridor spre Berlin. În același timp, alte elemente ale Armatei a 12-a forțau înaintarea spre est pentru a face joncțiunea cu Armata a 9-a.
După cum se exprimaseră comandanții germani, Armata a 9-a plănuia să se deplaseze spre vest „ca o omidă”. Generalul Busse plănuise ca în fruntea „omizii” să se afle tancurile grele Tiger II. Comparația a părut potrivită, deoarece în timp ce „capul” (avangarda blindată) trebuia să străpungă încercuirea și să conducă deplasarea, „coada” (ariergarda) trebuia să lupte pentru dezangajarea de forțele urmăritoare sovietice, iar „trupul” urma să se deplaseze în etape scurte, într-o relativă siguranță.A. Beevor, pag. 330
În noaptea de 25/26 aprilie Hitler a emis noi ordine cu privire la acțiunile Armatelor a 9-a și a 12-a. Astfel:
Armata a 12-a trebuia să taie în două Armata a 4-a de tancuri de Gardă și să ajungă pe aliniamentul Beelitz - Ferch, după care să continue atacul pentru a face joncțiunea cu Armata a 9-a. Armata a 9-a trebuia să reziste pe flancul său estic dintre Spreewald – Fürstenwalde și să atace spre vest pentru a face joncțiunea cu Armata a 12-a. Odată ce ambele armate și-ar fi unit efectivele, ale trebuiau să atace spre nord și să deschidă un coridor prin pozițiile sovietice care încercuiseră Berlinul.Tony le Tissier, pag.89-90
Ultima consfătuire a comandanților Armatei a 9-a a avut loc la ora 15:00 a zilei de 28 aprilie. După acest moment comanda centrală a pierdut orice contact cu Corpul al 5-lea și cu Corpul SS al vânătorilor de munte. În timpul acestei consfătuiri s-a ajuns la concluzia că singura cale pe care se poate face o străpungere a încercuirii este aceea prin orașul Halbe. Sovieticii au reușit să deducă foarte ușor planul german, în vreme ce germanii nu aveau nici cea mai mică informație despre dispozitivul trupelor sovietice care îi încercuiau. După momentul conferinței, comanda și controlul exercitat de cartierul general al Armatei a 9-a au dispărut aproape cu desăvârșire. De asemenea, nu au mai existat aproape nicio legătură între cartierele generale ale Armatei a 9-a și Grupului de Armate Vistula.