Războiul peloponesiac, desfășurat între anii 431-404 î.Hr. și determinat de lupta pentru hegemonie în Grecia Antică, a opus Sparta, conducătoare a Ligii peloponesiace, Atenei, aflată în fruntea Ligii de la Delos. Acesta a rămas indecis pentru o perioadă îndelungată, până la intervenția decisivă a Imperiului Persan, în favoarea Spartei. Condusă de , flota spartanilor, construită cu ajutoarele perșilor, a înfrânt-o pe cea ateniană, începând astfel perioada hegemoniei spartane asupra Greciei Antice.
Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideia, de către Atena. Corintul a cerut ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerțul cu orașele Ligii de la Delos. Operațiunile militare sunt caracterizate în general de invaziile pustiitoare ale spartanilor și aliaților acestora împotriva Atenei, aceste distrugeri fiind amplificate de o mare epidemie de ciumă, care afectează grav Atena în anul 429 î.Hr. (liderul atenian Pericle s-a numărat și el printre victime).
Conflictele interne din Atena, dar și neînțelegerile acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul și au înclinat balanța războiului în favoarea Spartei. Drept urmare, Atena a suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din timpul războiului, în cadrul (413 î.Hr.). În urma acesteia, generalii atenieni sunt executați, împreună cu 12.000 de cetățeni-soldați ai orașului. După o ultimă înfrângere în bătălia navală de la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena a fost obligată să-și predea flota spartanilor și să dărâme fortificațiile orașului în anul următor.
Astfel, „Imperiul Atenian”, format în secolul al V-lea î.Hr., era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale acestuia, cu excepția insulei Salamina, fiind pierdute. Pe parcursul întregului conflict, ambele tabere au utilizat toate rezervele materiale și umane de care dispuneau, ceea ce a dus la secătuirea potențialului lor militar și economic.
Cauzele războiului Tucidide a rezumat situația antebelică astfel: „Creșterea puterii Atenei și panica pe care aceasta a inspirat-o în Lacedemonia au făcut ca războiul să fie inevitabil”.
Cei aproape 50 de ani de dinaintea războiului au fost marcați de dezvoltarea Atenei ca putere majoră în lumea mediteraneană. Imperiul său a început ca un mic grup de orașe-stat, numit Liga de la Delos, care s-a format pentru a forma o linie de apărare în cazul unei noi amenințări din partea Imperiului Persan. Drept urmare, după ce a respins a doua invazie a perșilor pe teritoriu grecesc în 480 î.Hr., Atena a condus o coaliție de orașe grecești care a continuat atacurile asupra teritoriilor persane din Marea Egee și Ionia, urmând o perioadă pe care Tucidide a numit-o Pentecontetia. Pe durata acesteia, Atena a devenit din ce în ce mai mult un imperiu, purtând un război agresiv împotriva Persiei și dominând din ce în ce mai mult restul vecinilor săi greci. Astfel, reușește cu timpul să aducă sub controlul său toată Grecia, cu excepția Spartei și a aliaților săi, intrând într-o perioadă din istoria sa numită acum Imperiul Atenian. Din cauza acestui schimb de poli de putere, până la jumătatea secolului V î.Hr., perșii au fost alungați din Marea Egee și au cedat Atenei controlul asupra unor teritorii vaste de pe coasta de vest a Anatoliei. Atenienii, de asemenea, și-au sporit foarte mult și puterea pe plan local; o serie de aliați ai acestora, cu o lungă istorie de independență, fiind reduși, pe parcursul secolului, la simplul statut de orașe vasale și plătitoare de tribut, membre ale Ligii de la Delos. Acest tribut a fost folosit pentru a finanța o flotă puternică și, după mijlocul secolului, lucrări publice grandioase în Atena, ceea ce a provocat nemulțumiri și resentimente între aliați.
Fricțiunile dintre Atena și statele peloponesiene, inclusiv Sparta, au apărut la începutul Pentecontetiei.
În urma plecării perșilor din Grecia, spartanii au trimis ambasadori pentru a-i convinge pe atenieni să nu-și reconstruiască zidurile, cererea fiind însă ferm respinsă. Refuzul a fost motivat de faptul că, fără ziduri, Atena ar fi fost lipsită de apărare în fața oricărui atac terestru și ar fi ajuns ușor sub controlul spartan. Potrivit lui Tucidide, deși spartanii nu au luat nicio măsură pe loc, aceștia "s-au simțit în secret lezați". Conflictul dintre cele două state s-a reaprins în 465 î.Hr., când în Sparta a izbucnit o revoltă a heloților. Spartanii au cerut ajutor militar de la toți aliații lor, inclusiv de la atenieni, pentru a-i ajuta să înăbușească revolta, aceștia din urmă trimițând un contingent considerabil de 4.000 de hopliți. Cu toate acestea, la sosire, forța Atenei a fost refuzată de spartani, în timp ce celelalte au primit permisiunea de a rămâne.
Potrivit lui Tucidide, spartanii au făcut acest lucru de teamă că atenienii îi vor sprijini pe heloți. Atenienii, jigniți, au repudiat alianța cu Sparta, iar când răsculații au fost în cele din urmă forțați să se predea și li s-a permis să evacueze statul, atenienii i-au stabilit în orașul Naupactus, așezat strategic pe malurile Golfului Corintului.
În 459 î.Hr. izbucnește un război între Megara și Corint, aliați ai Spartei și vecini ai Atenei. Aceasta a profitat de conflict pentru a face o alianță cu Megara, câștigând astfel un avanpost inconfortabil pentru spartani în Istmul Corint. A urmat un alt război de 15 ani, cunoscut sub numele de Primul Război Peloponesiac, în care Atena a luptat cu intermitențe împotriva Spartei, Corintului, Eghinei și altor state. Pentru o vreme, în timpul acestui conflict, Atena a controlat nu numai Megara, ci și Beoția, la apogeul puterii ateniene din acea perioadă. Totuși, spre sfârșitul acestuia, o invazie masivă a spartanilor în Atica a forțat Atena să cedeze pământurile pe care le câștigase pe teritoriul continental grecesc, iar consensul final a fost recunoașterea reciprocă a controlului asupra propriilor sisteme de alianțe de către Atena și Sparta deopotrivă.
Războiul s-a încheiat oficial prin Pacea de Treizeci de Ani, semnată în iarna anului 446 sau 445 î.Hr.
Ruperea păcii a fost pusă la încercare pentru prima dată în 440 î.Hr., când un puternic aliat al Atenei, Samos, a anulat alianța cu aceasta. Rebelii și-au asigurat rapid sprijinul unui satrap persan, iar Atena s-a confruntat brusc cu perspectiva unor revolte în tot imperiul său, pe modelul samosan. În urma acestor evenimente, spartanii, a căror intervenție ar fi fost scânteia unui război masiv pentru a determina soarta Imperiului Atenian, au convocat un congres al aliaților lor pentru a discuta posibilitatea unui război cu Atena. Unul din principalii aliați ai Spartei, Corintul, s-a opus cel mai puternic intervenției, iar astfel, congresul a votat împotriva războiului. În lipsa vreunei imixtiuni externe, atenienii au reușit să zdrobească revolta din Samos, iar pacea a fost menținută.
Evenimentele mai apropiate care au dus la Războiul Peloponesiac au implicat Atena și Corintul. După o înfrângere a coloniei lor din Corfu, o putere maritimă care era neutră din punct de vedere politic, corintenii a început să construiască o forță navală aliată. Alarmat, Corfu a căutat o alianță cu Atena, ofertă acceptată de aceștia după ce au ținut discuții diplomatice și cu Corintul. Ca urmare, se dă Bătălia de la Sibota, pe durata căreia o mică forță de nave ateniene a jucat un rol esențial în împiedicarea încercării unei flote corintene de a captura Corfu. Pentru a respecta Pacea de Treizeci de Ani, însă, atenienilor li s-a recomandat să nu intervină în bătălie decât dacă era clar că insula va fi invadată de către Corint. Cu toate acestea, navele ateniene au participat în mod direct la bătălie, iar sosirea câtorva noi trireme a fost suficientă pentru a-i descuraja pe corinteni să își exploateze victoria aparentă, cruțând astfel o mare parte din flotele corfiotă și ateniană aflate în derivă.
În urma acestui șir de întâmplări, Atena a comunicat Potideei, oraș-stat din Peninsula Calcidică, aliat tributar atenienilor, dar o colonie a Corintului, să își dărâme zidurile, să trimită ostatici la Atena, să îi demită din funcție pe magistrații corinteni și să refuze magistrații pe care Corintul i-ar trimite în viitor. Indignați, corintenii au încurajat Potidea să se revolte și i-au asigurat că se vor alia cu aceștia în cazul în care se vor răzvrăti împotriva Atenei.
Din cauza acestei noi escaladări a conflictului, se dă Bătălia de la Potidea, unde corintenii i-au ajutat neoficial pe potideni, strecurând trupe în orașul asediat pentru a ajuta la apărarea acestuia. Această acțiune a încălcat în mod direct Pacea de Treizeci de Ani, care stipula că Liga de la Delos și Liga Peloponesiacă își vor respecta reciproc autonomia și afacerile interne.
O altă provocare a venit din partea Atenei, care în 433 sau 432 î.Hr. a impus niște sancțiuni comerciale megarienilor (din nou aliați ai spartanilor după Primul Război Peloponesiac). Se pretindea că aceștia ar fi profanat Hiera Orgas, un pământ circular și sacru, dedicat zeițelor eleusine Demetra și Persefona și situat între cele două rivale. Aceste sancțiuni, cunoscute sub numele de Decretul Megarian, au fost în mare parte ignorate de Tucidide, deși unii istorici economici moderni au remarcat că această interdicție de a face comerț cu prosperul imperiu al Atenei ar fi fost dezastruoasă pentru megarieni și au considerat-o o cauză care a contribuit la începerea conflictului.
Istoricii care atribuie Atenei responsabilitatea pentru război citează acest eveniment ca fiind cauza principală.
La cererea Corintului, spartanii au chemat în oraș, în 432 î.Hr. membrii Ligii peloponesiace, în special pe cei care aveau nemulțumiri personale față de Atena, pentru a-și prezenta plângerile în fața adunării spartane. La această adunare a participat de asemenea și o delegație neinvitată a atenienilor, care a cerut și ea să ia cuvântul, apărând astfel o dezbatere aprinsă între Atena și Corint. Tucidide relatează că corintenii au condamnat inactivitatea de până atunci a Spartei, avertizând-o că, dacă va rămâne așa de pasivă, în curând va fi depășită și va rămâne fără aliați. În replică, atenienii le-au reamintit spartanilor istoricul de succese militare al Atenei și opoziția puternică a acesteia față de Persia, încurajând spartanii să solicite un arbitraj, așa cum prevedea .Thucydides (1910), book I, chapter 73, 1.
Regele spartan a declarat că atenienii au încălcat pacea, declarând practic război.
Fazele conflictului Istoricii au împărțit conflictul în trei faze esențiale ale desfășurării acestuia.
Războiul Archidamean (431-421 î.Hr.) Primii ani ai Războiului Peloponesiac sunt cunoscuți sub numele de Războiul Archidamean, după numele regelui Spartei, .
Sparta și aliații săi, cu excepția Corintului, aveau aproape exclusiv forțe militare terestre și puteau să adune armate mari, aproape imbatabile și bine antrenate pentru lupta pe uscat. Pe de altă parte, Imperiul Atenian, deși avea sediul în peninsula Atica, se întindea pe insulele din Marea Egee din al căror tribut își crease acesta imensa capacitate economică. Întrucât atenienii investiseră multe resurse și efort în menținerea unei forțe navale foarte puternice, cele două puteri au fost relativ incapabile să ducă bătălii decisive.
Strategia spartană în timpul Războiului Archidamean a fost de a invada pământurile din jurul Atenei și, deși această invazie i-a privat pe atenieni de terenurile agricole productive din jurul orașului lor, Atena și-a păstrat accesul la mare și nu a suferit prea mult. Mulți dintre cetățenii din Atica și-au abandonat fermele și s-au mutat în interiorul Zidurilor Lungi, care făceau legătura între Atena și portul său din Pireu. La sfârșitul primului an de război, Pericle a ținut celebrul său Discurs Funerar (431 î.Hr.)