200px|thumb|right|Membri ai SA postaţi în faţa unei prăvălii evreieşti în 1933. Deşi publicul german nu s-a plâns prea mult atunci când activităţile SA erau îndreptate împotriva evreilor, comuniştilor şi socialiştilor, până în 1934 se generalizaseră îngrijorările privind nivelul de violenţă de stradă pentru care erau responsabile „cămăşile brune”. Noaptea cuțitelor lungi (în ) sau „Operațiunea Colibri”, a avut loc în Germania între 30 iunie și 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat cel puțin 85 de oameni din motive politice. Majoritatea celor uciși erau membri ai „Batalioanelor de asalt” (SA) (în ), o organizație paramilitară nazistă. Adolf Hitler a acționat împotriva SA și împotriva liderului său, Ernst Röhm, deoarece vedea în independența SA și în apetitul membrilor acesteia pentru violențe de stradă o amenințare directă asupra puterii sale. De asemenea, Hitler a dorit să prevină o eventuală mișcare a liderilor armatei germane, Reichswehr-ul, care se temea și totodată disprețuia în egală măsură SA, de a-l înlătura de la putere, mai ales de când Röhm își făcuse clară ambiția de a absorbi Reichswehr-ul, punându-se el însuși la conducerea lui. Hitler s-a folosit de această epurare pentru a acționa împotriva criticilor conservatorilor la adresa regimului său, venite mai ales din partea celor loiali vicecancelarului Franz von Papen, precum și pentru a-și regla conturile cu dușmani ai săi mai vechi.
Cel puțin 85 de oameni au murit în timpul epurării, deși numărul morților ar putea fi de ordinul sutelor,Evans (2005), p. 39. "Cel puțin optzeci și cinci de oameni au fost executați sumar fără vreo procedură legală. Göring singur a arestat peste o mie de oameni."Kershaw, Hitler, (1999), p. 517. „Numele a optzeci și cinci de victime [există], doar cincizeci dintre acestea oameni din SA. Unele estimări, însă, plasează numărul total al celor uciși între 150 și 200.” și peste o mie de presupuși adversari au fost arestați. Majoritatea omorurilor au fost comise de Schutzstaffel (SS), o altă organizație nazistă paramilitară de elită, și de către Gestapo, poliția secretă politică a regimului. Epurarea SA-ului a întărit și a consolidat susținerea armatei pentru Hitler. De asemenea, a furnizat o mantie de legalitate pentru regimul nazist, întrucât tribunalele germane și guvernul acestei țări au dat rapid la o parte secole de interzicere a omorurilor extrajudiciare pentru a-și demonstra loialitatea față de regimul nazist.
Înainte de punerea în aplicare a planului, autorii săi îl denumeau uneori Colibri (în germană: Kolibri), după parola folosită pentru a declanșa acțiunile grupărilor de execuție în ziua epurării.Kershaw, Hitler, (1999), p. 515. Numele de cod al operațiunii pare să fi fost ales arbitrar. Numele de "Noaptea cuțitelor lungi" se referă la masacrul oamenilor lui Vortigern de către mercenari angi, iuți și saxoni în Mitul arthurian.Geoffrey of Monmouth, p. 157–170. Expresia Noaptea cuțitelor lungi în limba germană datează dinaintea masacrului, și înainte de a deveni sinonim cu această epurare, se referea în general la acte de răzbunare. Până în ziua de azi unii germani încă folosesc termenul de „” pentru a descrie evenimentul, întrucât acesta a fost termenul oficial pe care regimul nazist l-a introdus în limbajul de la acea vreme, pentru a da o falsă sugestie, precum că omorurile au fost necesare pentru a evita o lovitură de stat din partea lui Röhm și apropiaților lui din SA.
Hitler și Sturmabteilung (SA)
Președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler Cancelar pe 30 ianuarie 1933. În următoarele luni, Hitler a eliminat toate partidele politice rivale din Germania încât până în vara lui 1933, țara a devenit un stat cu partid unic sub controlul său. Totuși, în ciuda acestei bruște consolidări a autorității politice, Hitler nu exercita putere absolută. În calitate de cancelar, Hitler nu era comandantul armatei, aceasta rămânând sub conducerea oficială a lui Hindenburg în calitate de comandant suprem. În vreme ce mulți ofițeri erau impresionați de promisiunile lui Hitler de a lărgi armata, de a reinstitui serviciul militar obligatoriu, și de a purta o politică externă agresivă, armata a continuat să-și conserve independența în primii ani ai regimului nazist.
Până la un punct, Sturmabteilung (SA), o organizație paramilitară nazistă, a rămas oarecum autonomă în cadrul partidului. În anii 1920 și 1930, SA a funcționat ca o miliție pe care Hitler o folosea pentru a-și intimida rivalii și a perturba întâlnirile partidelor politice rivale, mai ales cele ale social-democraților și ale comuniștilor. Cunoscută și sub numele de Cămășile Brune sau Batalioanele de Asalt, SA a devenit notorie pentru bătăile de stradă cu comuniștii.Reiche (2002), pp. 120–121. Confruntările violente între cele două grupări au contribuit la destabilizarea experimentului democratic interbelic german, Republica de la Weimar.Toland (1976), p. 266. În iunie 1932, una din cele mai violente perioade, au avut loc peste 400 de lupte de stradă, care au cauzat 82 de morți.Shirer (1960), p. 165. Chiar această destabilizare a fost crucială pentru venirea lui Hitler la putere, în primul rând pentru că a convins mulți germani că odată ce Hitler va deveni cancelar, violențele de stradă vor lua sfârșit.
Numirea lui Hitler în funcția de cancelar, urmată de suprimarea tuturor celorlalte partide politice cu excepția naziștilor, a redus dar nu a eliminat complet violența Batalioanelor de Asalt. Lipsiți de mitinguri comuniste în care să intervină, dar atrași — și seduși — de violență, membrii SA adesea declanșau scandaluri pe străzile germane după câte o noapte de beție. Foarte adesea băteau trecători, și apoi atacau polițiștii care erau chemați să-i oprească.Evans (2005), p. 23. Plângeri privind comportamentul lor „arogant și vulgar” erau frecvente în vara lui 1933. Chiar și Ministerul de Externe german s-a plâns de cazuri în care Cămășile Brune au agresat diplomați străini.Kershaw, Hitler, (1999), p. 501 Acest comportament deranja clasa de mijloc germană și alte elemente conservatoare din societate, cum ar fi armata.
Următorul pas pentru Hitler avea să fie întărirea poziției sale în relația cu armata, acționând împotriva nemesisului acesteia, SA-ul.Kershaw, Hitler, (1999), p. 435 Pe 6 iulie 1933, la o întrunire a înalților oficiali naziști, Hitler a proclamat succesul revoluției național-socialiste. Acum că partidul nazist obținuse frâiele puterii în Germania, spunea el, era timpul să își consolideze poziția. Hitler a spus: Șuvoiul revoluției a fost neîngrădit, dar acum trebuie canalizat în albia sigură a evoluției.Evans (2005), p. 20.
Discursul lui Hitler a dat semnalul intențiilor sale de a ține în frâu SA, al cărei număr de membri crescuse rapid la începutul anilor 1930. Aceasta însă nu era o misiune prea ușoară, deoarece SA era constituită dintr-o mare parte din cei mai devotați adepți ai nazismului. SA și-a datorat creșterea dramatică în parte datorită declanșării marii crize economice, când mulți germani și-au pierdut încrederea în instituțiile tradiționale. Deși nu era exclusiv — nici măcar în primul rând — un fenomen al clasei muncitoare, SA a îndeplinit aspirațiile multor muncitori atât pentru solidaritate socială cât și pentru mândrie naționalistă.Schoenbaum, (1997) pp. 35–42. „Cea mai generală teorie—că Național-Socialismul a fost o revoluție a clasei de mijloc inferioare—este argumentabilă dar insuficientă.” Mulți membri SA credeau în promisiunile socialiste ale național-socialismului și se așteptau ca regimul nazist să acționeze puternic în economie, destrămând marile proprietăți funciare ale aristocrației. Faptul că regimul nu făcut acest lucru a deziluzionat pe cei ce așteptau o revoluție economică și nu doar politică.Bullock (1958), p. 80. „Dar la originea Național-Socialiștilor era un partid radical anti-capitalist, iar această parte a programului Național-Socialist a fost nu doar luată în serios de mulți membri loiali ai partidului dar avea din ce în ce mai multă importanță într-o perioadă de criză economică. Cât de mult a luat Hitler în serios caracterul socialist al Național-Socialismului avea să rămână una din cauzele principale de divizare și dezacord în cadrul partidului nazist până în vara lui 1934.”
Conflictul dintre armată și SA thumb|right|Liderul SA Ernst Röhm în Bavaria în 1934 Nimeni din SA nu vorbea mai mult despre o continuare a revoluției germane, cum a spus un important membru SA, decât Röhm.Frei (1987), p. 126. Acest citat este atribuit Comandantului SA din Breslau Edmund Heines. Ca unul din primii membri ai partidului nazist, Röhm participase la puciul de la berărie, o tentativă nereușită a lui Hitler de a lua puterea cu forța în 1923. Veteran al Primului Război Mondial, Röhm se lăudase recent că va executa 12 oameni pentru uciderea oricărui om din Sturmabteilung.Frei (1987), p. 13. Röhm vedea violența ca pe un mijloc de îndeplinire a scopurilor politice. El lua în serios promisiunile socialiste ale național-socialismului, și cerea ca Hitler și ceilalți lideri de partid să declanșeze reforme socialiste pe scară largă în Germania.
Nemulțumindu-se doar cu conducerea SA, Röhm îi cerea lui Hitler să-l numească Ministru al Apărării, un post deținut de generalul conservator Werner von Blomberg.Evans (2005), p. 24. Deși poreclit Leul de cauciuc de unii critici ai săi din armată, pentru devotamentul față de Hitler, Blomberg nu era el însuși nazist, și astfel el reprezenta o punte între armată și partid. Blomberg și mulți dintre ofițeri erau recrutați din rândurile nobilimii prusace, și priveau SA ca o gloată a plebei care amenința statutul tradițional privilegiat al armatei în societatea germană.Wheeler-Bennett (2005), pp. 712–739.
Dacă armata tradițională trata masele care constituiau SA cu dispreț, multe Cămăși Brune aveau aceeași atitudine față de armată, văzând-o ca pe un grup insuficient angajat în revoluția național-socialistă. Max Heydebreck, un lider SA din Rummelsburg, a denunțat armata în fața colegilor săi, spunându-le: Unii din ofițerii armatei sunt niște porci. Majoritatea ofițerilor sunt prea bătrâni și trebuie să fie înlocuiți de alții tineri. Să așteptăm până moare Moș Hindenburg, și apoi SA se va ridica la luptă împotriva armatei.Bessel (1984), p. 97.
În ciuda acestei ostilități între Cămășile Brune și armată, Blomberg și alți ofițeri vedeau în SA o sursă de recruți pentru o armată lărgită și revitalizată. Röhm, însă, dorea să elimine cu totul generalii din aristocrația prusacă, transformând SA în nucleul unei noi armate germane. Întrucât armata era limitată de Tratatul de la Versailles la o sută de mii de soldați, conducătorii acesteia puteau doar să privească îngrijorați cum numărul de membri ai SA a depășit trei milioane la începutul lui 1934.Evans (2005), p. 22. În ianuarie 1934, Röhm i-a prezentat lui Blomberg un memorandum în care cerea ca SA să înlocuiască armata ca forțe terestre naționale, și ca Reichswehr-ul să devină o componentă auxiliară a SA.Wheeler-Bennett (2005), p. 726.
Ca răspuns, Hitler s-a întâlnit cu Blomberg și cu conducerile SA și SS pe 28 februarie 1934. Sub presiunea lui Hitler, Röhm a acceptat să semneze un angajament prin care recunoștea supremația Reichswehr asupra SA. Hitler i-a anunțat pe cei prezenți că SA va acționa ca organizație auxiliară Reichswehr-ului, și nu invers. Dar după ce Hitler și majoritatea ofițerilor au plecat, Röhm a declarat că el nu primește ordine de la penibilul caporal—cu referire la Hitler.Evans (2005), p. 26. Deși Hitler nu a acționat imediat împotriva lui Röhm pentru ieșirea lui necontrolată, aceasta a adâncit prăpastia dintre cei doi.
Creșterea presiunii asupra SA
left|thumb|200px|Franz von Papen, vicecancelarul conservator căzut în dizgrația lui Hitler după ce a denunțat în discursul de la Marburg incapacitatea regimului de a ține SA în frâu.