Monarhia din Iulie este numele dat regimului politic al Regatului Franței între 1830 și 1848. Instaurată la 9 august 1830, după revoluția din 27, 28 și 29 iulie 1830, Monarhia din Iulie a urmat după perioada restaurației dinastiei Bourbonilor. A devenit rege Ludovic Filip I, din a patra casă de Orléans, o ramură a casei de Bourbon. El nu mai era „rege al Franței” de drept divin, ci „rege al Francezilor”, a cărui putere emana de la națiune, ceea ce era stabilit printr-un act constituțional. Monarhia din Iulie a fost mai liberală decât regimul Restaurației și a făcut pași către democrația reprezentativă prin sistemul electoral cenzitar. Regimul se caracteriza prin oscilații frecvente între orientările politice din parlament, iar politica lui Ludovic Filip era de echilibru între ele.
Regimul s-a confruntat cu multe probleme: crizele economice cauzau răscoale ale săracilor; adepții Bourbonilor, numiți „legitimiști” încercau să readucă dinastia acestora; adepți ai lui Napoleon I Bonaparte și ai urmașilor săi, numiți „bonapartiști” au avut două încercări de lovitură de stat nereușite; au fost mai multe insurecții republicane la Paris; s-au comis câteva tentative de asasinat împotriva regelui. Însă aceste evenimente nu au pus serios în pericol regimul.
În politica externă, Monarhia din Iulie se străduia să îmbine prestigiul epocii napoleoniene cu grija pentru echilibrul european. În schimb, în domeniul social nu a stăpânit schimbările produse de industrializare, și i-a pus capăt Revoluția de la 1848, urmată de instaurarea celei de-A Doua Republici.
Istoricul Monarhiei din Iulie Începuturi agitate thumb|left|Ludovic Filip I La 3 august 1830, Ludovic Filip, care avea deocamdată titlul de duce de Orléans era deja desemnat ca locotenent general al regatului și a reunit parlamentul. A fost elaborată o nouă cartă constituțională în locul celei din 1814, pe care se bazase regimul Restaurației. La 7 august, noua cartă a fost adoptată cu o largă majoritate de către parlament. Aceasta nu mai era o concesie acordată de rege, ci un pact între el și națiune. Catolicismul nu mai era religie de stat, și ca drapel era restabilit tricolorul din timpul revoluției și al Primului Imperiu, în locul drapelului alb al BourbonilorTulard 1985, p. 368.Furet 1988, p. 326.. La 9 august, ducele de Orléans a depus jurământ pe carta constituțională și a fost proclamat rege cu numele Ludovic Filip IDuby 2011, p. 756..
Încă de la început s-a manifestat ambiguitatea monarhiei. În timpul ei s-au confruntat: republicanii, care porniseră o revoluție victorioasă prin eliminarea monarhiei Bourbonilor, dar nu au reușit să preia puterea; legitimiștii; bonapartiștii, dezamăgiți că revoluția, la care participaseră, nu readusese imperiul lui Napoleon Bonaparte; în fine, adepții noii monarhii, care acaparaseră puterea. Și între aceștia din urmă au apărut curând divergențe. Aparțineau la două orientări politice opuse. Pentru una, numită „partidul rezistenței”, revoluția începută în 1789 și reluată în 1830 era terminată. Voia să se termine aici cu reformele democratice. Teoreticienii lui erau ducele și François Guizot, iar conducătorul lui era bancherul . Era sprijinit de marea burghezie interesată într-un progres rațional, în expansiune economică și în limitarea accesului la responsabilitățile politice în funcție de un anumit nivel de bogăție. Orientarea numită a „partidului mișcării” era reformistă. Dorea mai multă democrație în viața publică și păstrarea contactului cu mișcarea populară, pentru a contracara orice amenințare contrarevoluționară. Principalele ei figuri erau , din tânăra generație, și liberali din generații mai vechi, ca bancherul și marchizul de La Fayette. Aceștia aveau de partea lor mica burghezie și Garda Națională înființată în timpul Revoluției Franceze și reînființată în timpul revoluției din 1830, din Paris, din celelalte orașe mari și din estul țării. Presa era liberă și fiecare orientare politică avea ziarul sau ziarele saleDuby 2011, p. 756-757..
Personalitatea lui Ludovic Filip era de asemenea ambiguă. Tatăl lui, Louis Philippe d'Orléans, fusese deputat în timpul Revoluției Franceze și a votat pentru condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea. Regele Ludovic Filip fusese ofițer în timpul revoluției și luptase în primul război purtat de regimul revoluționar, dar dezertase împreună cu comandantul corpului său de armată, fără să se alăture aristocraților emigrați care acționau împotriva revoluției. Se refugiase sub nume fals în Elveția, unde trăise dând ore particulare de matematică. Ulterior călătorise în Suedia, apoi în Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în final în Regatul Siciliei. În 1809 se căsătorise cu fiica regelui Neapolelui, iar în 1814 se întorsese în Franța cu prima restaurație, dar rămăsese distant față de Ludovic al XVIII-lea. Se ocupa cu refacerea averii familiei, el fiind cel mai mare proprietar funciar din Franța. Nutrea în același timp ambiții regale, apropiindu-se de opoziția liberală, câștigând simpatia burgheziei și așteptând cu răbdare ocazia favorabilă, care apăruse în sfârșit în timpul revoluției din 1830. Devenit rege, a continuat să se arate econom, modest și bonom, fiind văzut ca un rege burghez. Însă aceasta era o fațadă care ascundea un caracter autoritar și capacitatea de a manevra oameniiTulard 1985, p. 372-373..
La 11 august 1830 a fost format primul guvern de sub domnia lui Ludovic Filip, deocamdată fără un șef și neomogen din punct de vedere politic. , ministrul de justiție, avea convingeri republicane. Guizot, ministrul de interne și de Broglie, cel al învățământului public și al cultelor fuseseră în timpul Restaurației monarhiști moderați opuși tendințelor absolutiste ale fostului rege Carol al X-lea. Horace Sébastiani, ministrul marinei, ofițer în timpul Revoluției Franceze, apoi general al lui Napoleon, și miniștrii fără portofoliu Laffitte și Perier fuseseră opozanți liberali în timpul Restaurației. Baronul , ministru de finanțe deja în timpul Restaurației, era un tehnician cu renume al finanțelor, care liniștea lumea afacerilorAntonetti 1994, p. 614..
Primele măsuri ale lui Ludovic Filip au fost destinate liniștirii marilor puteri europene privitor la intențiile sale pașnice. Astfel, el a dat de înțeles că regimul instalat datorită Revoluției din 1830 se deosebea de Revoluția Franceză prin lipsa intenției de a răspândi revoluția în Europa. A trimis monarhilor scrisori prin mareșali sau generali ai săi, reușind până în octombrie 1830 să-i convingă rând pe rând de aceasta și să se facă recunoscut de eiAntonetti 1994, p. 617-621..
Guvernul Laffitte thumb| Instalarea noului regim nu a oprit agitația din timpul revoluției, pe fondul unei crize economice, manifestându-se prin proteste, greve și răscoaleSecțiune după Tulard 1985 (p. 371 și 375) și Furet 1988, p. 330-331.. La 2 noiembrie 1830 a fost numit un nou guvern, pentru a pune capăt tulburărilor, de data aceasta cu un șef având titlul de „președinte al consiliului de miniștri”. Acesta era Laffitte, deși regele nu era de acord cu partidul mișcării, ci cu cel al rezistenței.
Guvernul nu putea împiedica agitația. La 21 decembrie au fost condamnați la închisoare pe viață principalii miniștri ai ultimului guvern al lui Carol al X-lea, ceea ce a provocat protestele violente ale revoluționarilor, care ceruseră condamnarea lor la moarte.
La sfârșitul lunii, revoluția a făcut un pas înapoi prin demisia lui La Fayette din funcția de comandant la Gărzii Naționale. Totuși, acțiunile revoluționarilor republicani nu au încetat. În februarie 1831, legitimiștii ultramonarhiști au organizat o slujbă religioasă în memoria fiului lui Carol al X-lea, Charles Ferdinand, Duce de Berry, moștenitorul tronului Bourbonilor, care fusese asasinat în timpul Restaurației. Ca reacție, o mulțime a vandalizat biserica unde s-a ținut slujba, fără ca Garda Națională să intervină pentru a împiedica aceasta. În zilele următoare a fost vandalizat și palatul arhiepiscopiei, și distruse crucile în majoritatea bisericilor din Paris și în multe orașe din provincie, mai ales crucile imense ridicate în timpul Restaurației pentru ispășirea crimelor din timpul Revoluției Franceze. Acest val violent de anticlericalism îl reproducea pe cel din 1793, fiind o reacție mai generală la rolul avut de biserica romano-catolică în politica ultramonarhistă din timpul lui Carol al X-lea.
În același timp, criza economică provoca creșterea prețului grânelor, scăderea salariilor și șomaj. Acestea duceau la greve, distrugeri de mașini în ateliere și jafuri în brutării, atât la Paris, cât și în provincie.
La acestea se adăugau manifestații pentru ca Franța să sprijine revoltele din Polonia împotriva stăpânirii Imperiului Rus, și din Italia, împotriva celei a Imperiului Austriac. Partidul mișcării, cu liderul său Laffitte era pentru intervenție, dar regele era împotrivă, nevoind să mai provoace război cu celelalte puteri europene, ca în timpul Revoluției Franceze și al Imperiului. În această situație de criză, în martie 1831, Ludovic Filip l-a demis pe Laffitte și l-a numit președinte al consiliului de miniștri pe Casimir Perier, șeful partidului rezistenței.
Guvernul Casimir Perier thumb| Guvernul lui Casimir Perier a luat măsuri drastice pentru restabilirea ordinii, după ce și-a asigurat sprijinul burgheziei prin legi favorabile ei. Consilierii locali ai comunelorPrin comune se înțeleg în Franța toate localitățile cu primărie, deci și orașele. erau de-acum aleși de cei care puteau plăti censul datorită căruia aveau drept de vot, adică oamenii de vază, notabilitățile localităților, deși primarii erau în continuare numiți de rege, dar de-acum dintre consilierii aleși. Garda Națională a devenit accesibilă tuturor cetățenilor cu vârsta între 20 și 60 de ani, dacă erau plătitori de impozite și puteau să se echipeze pe cheltuiala lor. O nouă lege electorală a mărit numărul alegătorilor. Votul fusese cenzitar și în regimul anterior, dar în noul regim, censul era mai redus. Totuși, mărimea acestui cens îi excludea pe micii burghezi și pe meșteșugari. În iulie 1831 au avut loc alegeri legislative. Camera Deputaților era aleasă pentru cinci ani și avea drept de inițiativă legislativă, ca și regele. Membrii Camerei Pairilor, care era camera superioară a parlamentului, erau numiți de rege ca mai înainte, dar calitatea lor nu mai era ereditară. Această cameră devenea mai puțin independentă față de guvern, iar Camera Deputaților – mai importantăTulard 1985, p. 376.Duby 2011, p. 758-759..
Perier a trecut la combaterea oponenților regimului. Legitimiștii nu prezentau un pericol prea mare, dar erau supravegheați de poliție. Republicanii erau mai periculoși. Militau pentru votul universal și școlarizarea unei părți mai mari a populației. Propaganda lor pătrundea din ce în mai mult în mediul muncitoresc, de aceea guvernul intenta multe procese presei republicaneTulard 1985, p. 377..
La 20 noiembrie 1831, la Lyon a izbucnit o insurecție, dar fără caracter politic. Au făcut grevă, apoi s-au răsculat țesătorii de mătase, din cauza sărăciei provocate de criza economică. Au pus stăpânire pe oraș pentru cinci zile, dar guvernul a trimis armata, care i-a dezarmatDuby 2011, p. 760.. thumb|Revolta țesătorilor de mătase din Lyon