thumb|right|300px|Ușile împărătești
Biserica de lemn din Răstoci se află în localitatea omonimă din județul Sălaj și a fost consacrată în anul 1828. În această veche biserică (greco-catolică, până în 1948) se păstrează o pictură murală semnată de Eliiazar Tocaci zugravul din Piroșa, datată din 1833, renumită pentru o scenă unică: "Roata vieții". Biserica este înregistrată pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: .
Istoricul parohiei 1530: Atestarea documentară a satului.Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 2 vol., Iași, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967 - 1968.
1566: În urbariul satului Mesteacăn apare un “presbiterius”. E de presupus că acesta administra și viața spiritual-religioasă a celor 19 familii ale Răstociului, sat înființat pe hotarul Mesteacănului și cu care a avut hotare commune.L. Makkai, Szolnok Doboka megye magyarságának púsztúlasa a XVII század elején, Koloszvár, 1942, p.90
1603: Urbariul satului Mesteacăn menționează doi preoți. Răstociul – cuprinzând 12 familii – fusese complet distrus de mercenarii lui Basta, în anul precedent, iar locuitorii supraviețuitori trăiau prin păduri. Unul sau poate amândoi preoții de la Mesteacăn, unde se instalase sediul unui voievodat înființat pe ruinele celor din Răstoci și Perii-Vadului, trebuie să fi acordat asistență religioasă și răstocenilor.Șt.Meteș, Viața agrară, economică a românilor din Ardeal și Ungaria, I, București, 1921, p.213
1651: Până în anul 1647, răstocenii n-au fost trecuți cu vreo datorie față de preot. Poate că nici nu au avut vreunul propriu. În 1651, despre unul din fiii nemeșului Simion Rednic (caligrafiat Raitnit), din Ciocmani se spune: „...locuiește separat în Răstoci și slujește preoția". Prezența lui sugerează că sătenii - acum în număr de 23 familii — își ridicaseră biserică și luase ființă o parohie.Urbariul domeniului Chioar și Cavnic -1651, satul Ciocmani, fotocopie la Bibl. Acad. din Cluj, Manuscrise, cota F.148
Rákóczi (care domnea atunci) a pus bisericile Chioarului (de care aparținea Răstociul) sub jurisdicția superintendentului calvin.George Baritiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani urmă. I, Sibiu, 1889, p.139 Decizia pare să urmeze lipsei păstoririi arhierești, după încetarea Episcopiei ortodoxe a Vadului și intrării domeniului Chioar în posesia principelui. De altfel, continuându-l pe Gabriel Bethlen, Rákóczieștii au făcut numirile de vlădici ortodocși cu fixarea celor 5 condiții calvine: românizarea slujbei în biserici, predicile și tipăriturile să se facă în limba română (până atunci făcîndu-se în limba slavonă), stârpirea superstițiilor și ascultarea de superintendentul calvin.Istoria bisericii române, 1, București, 1957, p.361 Dar acceptând aceste condiții, unele de voie, reprezentând un cert progres al vieții religioase, altele cu sila, nu se poate spune nicidecum că chiorenii s-au calvinizat. Ei au rămas întotdeauna în rit și credință ortodocși.
1698 - cca 1720: După ce mitropolitul ortodox Atanasie Anghel a fost supus unui șantaj de către oficialitate, înscenându-i-se și un proces, acesta a smuls accepțiunea protopopilor pentru renunțarea la ortodoxie. În schimb, împăratul le-a acordat tuturor preoților drepturile celorlalte națiuni. La 7 octombrie 1698, a semnat unirea cu Biserica Romei și protopopul Toader din Lemniu, în tractul căruia se afla Parohia Răstoci. Mirenii au fost puși în fața faptului împlinit.Ștefan Lupșa, Biserica ardeleană și unirea în anii 1697-1701, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1948
Trecerea răstocenilor la greco-catolici n-a fost prea dificilă, deși sunt de presupus serioase rețineri, ca la toți oamenii care au trăit până atunci în credința părinților și strămoșilor lor. N-a fost dificilă, în primul rând pentru că numărul sătenilor era foarte mic (în actele oficiale continua să fie notat "Kis-Resztoltz" - Răstociul Mic). Un Grigore Hossu, care trăia în epoca frământărilor pentru unire, își luase soție o fată de preot din Lemniu, care avea doi frați tot preoți.Arhivele Statului Zalău, Colecția familiei Lazar de Purcăreți, cota 32 Influența acestora și a protopului Toader asupra familiei majoritare în Răstoci nu poate fi neglijată. Apoi, ofițerul Racz Andras din Lemniu, ajuns în grațiile austriecilor, după trădarea mișcării curuților, și numit vicecăpitan al Chioarului, a fost dăruit și cu moșia Răstoci. El trebuie să fi stăruit pentru unirea iobagilor și jelerilor săi.Magyarórszág népesége a Pragmatica sanctio koraban. l720-21, Budapest, 1896, p,405-406
1733: Conscripția ordonată de episcopul Inochentie Micu-Klein consemnează în Răstoci 14 familii greco-catolice, aflate sub păstorirea popii Luca. Parohia aparținea arhidiaconatului Vimei.A. Bunea, Episoopul Ioan Inocentiu Klein. Blaj, 1900, p.315
1742: Circulația cărților de cult tipărite peste Carpați, e confirmată și de gestul preotului Luca din Răstoci, care în 1742 a copiat "Triodul săptămînii mari", tipărit la București în 1726. Preotul din Răstoci a mai adăugat tălmăcirea patimilor și molitva Paștilor. Tradiția ortodoxă era deci puternică între românii din Nordul Transilvaniei. Dar mai mult ca orice, gestul popii Luca a fost un veritabil act de cultură pentru acele vremuri. A citi sătenilor, seară de seară și an de an, în "Săptămâna mare", un text scris în graiul muntean, care a stat la baza limbii române literare, înseamnă a favoriza răspândirea termenilor celor mai aleși ai epocii, fixându-i în vorbirea oamenilor. Rolul de propagator de limbă românească al popii Luca și cărții copiate de el merită deci toată considerația. Copierea s-a făcut cu mare exactitate, utilizându-se chiar cerneala roșie pentru indicațiile tipicorale. Popa Luca n-a fost însă doar un copist mecanic. La titlul cărții: 'Trei cântări ce cuprinde în sine slujba ce să cuvine a săptămânii sfintelor patimi din sâmbăta dreptului Lazăr până în seara sfintei și luminatei zi a învierii domnului nostru I.Hs ” ....popa a mai adăugat ”...acum început în anul domnului nostru Is.Hs. 1742 m(e)s(e)ț(a) ghemarie 12 zile". O intercalare personală a făcut și la sfârșit, ceea ce arată că popa Luca știa foarte bine scrisul: "Slava lui Dumnezeu că m-au miluit de-am ajuns și sfârșitul scrisorii cu păcătoasa și de țărână mână a mea păcătosului robul lui Dumnezău preotul Luca di(n) Răstoci sat, săvârșind M(ese)ța Martie 30 de zile.”
Copia „Triodului” are câteva pagini din interior scrise de o altă mână. E un scris cursiv, descătușat de severitatea literelor de tipar. Aceasta dovedește că în Răstoci mai exista un cunoscător de carte, cel mai plauzibil rămânând popa Constantin. Știința de carte a celor doi prezintă o semnificație mai largă, care privește epoca în care trăiau. Dacă sinodul lui Atanasie din 1700 n-a pretins preoților mai mult decât știrea pe de rost a „Psaltirii”, glasurilor, tainelor bisericii și 40 de zile de practică liturgică la hirotonire, atunci cunoștințele slujitorilor bisericii din Răstoci confirmă un pas mare înainte. Înseamnă ca episcopul Micu-Klein a pretins mult mai mult, în intenția de a face din preoții săi adevărați luminători pentru popor.
Manuscrisul „Triodului” din Răstoci a avut circulație în zonă. Dintr-o însemnare făcută pe una din file reiese că a aparținut și unui preot Matei Macarie. O familie de preoți cu acest nume exista, la începutul secolului al XIX-lea la Cormeniș. După cine știe câte peregrinări, trecând prin zeci de mâini, „Triodul” a fost preluat, în 1914, de „Erdély Museum” iar azi se păstrează la Biblioteca Centrală a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.Manuscrisul nr.2246
1750: Preotul din Răstoci – care trebuie să fi fost popa Luca – are în păstorire, împreună cu un cantor, 130 de suflete. Amândoi slujitorii locuiau în avere proprie – biserica neavând nici un fel de moșie - și plăteau așa-zisa „taxă Kendefiană” de 5 imperiali.Statistica românilor din Transilvania în anul 1750..., în „Transilvania”, nr. IX, 1910, p. 276
1754: Printre martorii unei ascultări cu privire la descendenții lui Vasile Hossu din Răstoci apare „nobilul și preot al locului de rit grec unit din Răstoci, onorabilul popa Luca, de 70 de ani”.Donația Francisc Hossu-Longin, la Biblioteca Univ. „Babeș-Bolyai” din Cluj, Manuscris, sertar 253/3
Cca 1756. Pentru prima dată e atestat hramul „Sfinții Arhangheli” al bisericii din Răstoci.Arhivele Statului Alba-Iulia, fond Mitropolia greco-catolică din Blaj, nr.1 din 1756 (?), fila 33 Fiindcă majoritatea bisericilor din Chioar poartă acest hram, e aproape sigur că el a fost moștenit din secolul al XVII-lea, când satele aveau sarcini militare de apărare a graniței Nord-Vestice a Transilvaniei, și era firesc să-și ia patroni pe sfinții arhangheli Mihail și Gavriil.
1760: Profund decepționați de neacordarea drepturilor promise de împărat, îngreunați de impozite și sarcini, răstocenii s-au alăturat – ca marea majoritate a greco-catolicilor din Transilvania – la mișcarea antiunionistă a călugărului Sofronie din Cioara. Alexa și Ignat Dolha din Răstoci au fost anchetați în vara acestui an de către jurații Tablei judiciare a Transilvaniei, deplasați în sat, și asupra problemelor confesionale, ceea ce atestă rolul Dolheștilor în tulburările din localitate. Conscripția generalului Buccow a menționat, în Răstoci, în 1760 – o biserică și un preot ortodox la 35 de familii și 2 preoți greco-catolici la 3 familii de aceeași confesiune. Conscripția întreprinsă de episcopul unit dă mai multe amănunte: cele 3 „gazde” aveau 3 copii sub 3 ani și preotul a oficiat o căsătorie; numele preotului e Alexa Crișan iar al ajutoarelor sale, preoți și dieci: Nicolae Crișan și Ilie Butuza.rescriptul nobililor Dolha Alexa și Dolha Ignat din Răstoci, în colecția familiei Dolha, la Arh. Stat Zalău; V.Ciobanu, Statistica românilor ardeleni de la 1760-1762, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, III, Cluj, 1924-'25, p.670; Arhivele Statului Alba-Iulia, fond Mitropolia greco-catolică din Blaj, Administrative, nr. 2/1811, fila 65 verso
1762-'63: Alexa și Nicolae Crișan nu mai sunt în parohie. În această perioadă unul din preoți, căsătorit cu o fată din familia Dolha, a fost alungat din sat definitiv, și nu poate fi vorba decât de Nicolae Crișan. Ilie Butuza – care apare acum drept crâstnic și clopotar („sacristanus et campanator”) mai era în sat și s-a bucurat de scutirea de „taxa capului”, favor acordat de împărăteasa Maria Terezia tuturor slujitorilor bisericilor greco-catolice .Arhivele Statului Sibiu, Fond Brukenthal, cota Q 1-4, nr.128, fasc.30, fila 205
1760-1765: Episcopul ortodox Dionisie Novacovici a primit din partea răstocenilor o contribuție în bani. Pe chitanța care confirmă faptul a semnat în limba română „Birăul Huso (Hossu – n.n.) Ursulŭ cu toată obștea”.N.Iorga, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, II, p.245, pct.39
1769: Parohia greco-catolică cuprindea 7 familii și o slujea popa Alexa (Crișan), care revenise în Răstoci. Nu avea însă, cantor, clopotar și învățător (Ilie Butuza plecase și el din sat și, deși era nobil, intrase jeler la niște preoți din Lemniu). Preotul trăia din pământul său arabil de o cublă de cereale. Biserica era la ortodocși.Arhivele Statului Alba-Iulia, Fond Mitropolia greco-catolică din Blaj, Administrative, nr.1/1765, fila 58 verso
1780. Biserica a fost luată de uniți, deși erau minoritari în sat. Parohia greco-catolică avea un preot și un învățător („ludi magister”) care trebuie să fi fost cantorul.(Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Urbarii și conscripții, fasc.23, nr.1, fila 53. Datarea registrului ne aparține).
1785: După 5 ani de procese, litigiul pentru biserică, deschis între ortodocși și greco-catolici, s-a soluționat. Prin hotărârea nr.5290-1785, Guberniul Transilvaniei a dat câștig de cauză uniților. Ortodocșii au rămas datori cu taxa de 51 cruceri pentru hotărârea definitivă. În același an, recensământul populației menționează în sat 2 preoți.Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Solnocul de Mijloc, acte judiciare, nr.667 din 1788