Nicolae Tonitza ()Conform unor surse (de ex. "N. Tonitza" Ed. de Stat ptr. Literatură și Artă, 1954) s-a născut în 1885 a fost un pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român.

Biografie S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, strada Ștefan cel Mare, nr. 341, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu își va primi diploma de absolvire deoarece în ultimul an a participat la o grevă a studenților), "N. Tonitza" Ed. de Stat ptr. Literatură și Artă, 1954 iar printre colegi i-a avut pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie.

În 1903, cu sprijinul unei rude din Bârlad, vizitează Italia, în cadrul unei excursii a studenților de arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu.

În vacanța următoare, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 19081907 pleacă în Germania, la München, admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase (Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista „Furnica” și articolul „Importanța criticii de artă” la revista „Arta română” din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile și, călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne doi ani la Paris, frecventează atelierul lui Pierre LapradeAmand-jean și face studii după pictori celebri. Influența de epocă își pune amprenta de originalitate în opera tânărului artist, cu calități de colorist. Impresionismul, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „Pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță pentru câțiva ani la pictură și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.p. 13 În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia. „Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.” Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919

După război se stabilește la București unde, alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți, colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte unde, în intervalul celor trei ani petrecuți în această localitate, a lucrat la tablouri care, prin armonia și farmecul coloritului, prin grația liniară, prin căldura și delicatețea sentimentului, se înscriu în patrimoniul celor mai alese opere ale picturii românești moderne. Oprindu-se asupra chipurilor de copii, asupra florilor, asupra modestelor scene de interior, mai rar asupra câte unei priveliști evocatoare, Tonitza creează în acești ani și până spre sfârșitul deceniului al treilea, mai toate lucrările cu a căror frumusețe și glorie numele lui se împletește. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația „Arta Română” și, împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu, întemeiază „Grupul celor patru”.

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat „Cel mai de seamă pictor român în viață”, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic.

Avea oroare să copieze stilul marilor pictori, era cinstit în artă ca și în viață. A simțit față de furt, fie el material sau moral, cea mai aprigă repulsie. El spunea: „Copilașul care fură păpușa cu sfoară de la zmeul vecinului de joacă; elevul de liceu care, strigat la lecție, trege cu urechea la cele ce i se suflă din bancă, sau acela care copiază la teză fără să roșească, sunt cu toții niște răsaduri de viitori mari hoți ai societății [...]

În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viațăscleroză cerebrală și este înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea, unde familia reușise să obțină un loc. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

Opera lui Tonitza ne revelează, în prima perioadă, o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară. După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: „Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul”, „Hiena” etc. - sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

În data de 31 mai 1970 Liceul de Arte Plastice din București a primit numele pictorului Nicolae Tonitza.

În anul 2011 Pictura „În iatac” a fost adjudecată la o licitație cu peste 290.000 de euro.

Galerie imagini

Decorații 20px Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 20 noiembrie 1916Ministerul de Răsboiu, Anuarul ofițerilor și drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit ordinul „Mihai Viteazul”, Atelierele grafice „Socec & Co”, București, 1930 Ordinul „Meritul Cultural”, în gradul de Cavaler clasa I, pentru arta plastică (22 septembrie 1931)

Bibliografie

Nicolae Tonitza: Scrieri despre artă (Antologie de Raoul Șorban). București, 1962 Barbu Brezianu: Tonitza. București, 1967 Raoul Șorban: Tonitza. București, 1973 Baba, Corneliu, Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965 Brezianu, Barbu, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986 Comarnescu, Petru, Nicolae Tonitza, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1962 Nicolae Tonitza, catalog de expozitie, text de Georgeta Peleanu, Bucuresti, 1964 Șorban, Raul, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1965 Zambaccian, Krikor,Nicolae Tonitza, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, f. l., f. a. Krikor H. Zambaccian - Însemnările unui amator de artă, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957 Cristina Marinescu, Fascinația vizualului. Manuscrise și desene ale lui Nicolae Tonitza din Colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale a României, Biblioteca Națională a României, București, 2017

Referințe

Legături externe

Galerie picturi, Nicolae TONITZA, pictor, 13 aprilie 2026, Vatra MCP - Enciclopedia artei românești Biography with examples of Tonitza's art Biographie illustrée Ochii si florile , 20 iulie 2011, Revista Magazin BNR pune în circulație o monedă din argint dedicată lui Nicolae Tonitza, 19 august 2011, Amos News

Categorie:Nașteri în 1886 Categorie:Nașteri pe 13 aprilie Categorie:Decese în 1940 Categorie:Decese pe 27 februarie Categorie:Bârlădeni Categorie:Decese în București Categorie:Decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa III, în Primul Război Mondial Categorie:Expresionism Categorie:Graficieni români Categorie:Grupul celor patru Categorie:Înmormântări în Cimitirul Ghencea Categorie:Pedagogi români Categorie:Pictori de biserici români Categorie:Pictori expresioniști Categorie:Pictori români Categorie:Pictori postimpresioniști Categorie:Postimpresionism Categorie:Prizonieri de război români Categorie:Români pe monede și bancnote românești Categorie:Tinerimea artistică Categorie:Absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din München