thumb|150px|Flexiunea cuvântului „pisică” în limba spaniolă:gat- – radical;-o – sufix specific masculinului;-a – sufix specific femininului;-s – sufix de plural
În gramatică, flexiunea (< flexion < flexio „îndoire”) este, în unele limbi, un procedeu de exprimare a categoriilor gramaticale proprii limbilor respective, prin asocierea la o bază a unor morfeme gramaticaleBidu-Vrănceanu 1997, p. 202–203.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul flexiune.Bussmann 1998, p. 566.Crystal 2008, p. 243.Dubois 2002, p. 204.Eifring și Theil, 2005, cap. 2, p. 27–31.. Dincolo de această definiție generală, la diverși autori se găsesc viziuni diferite despre flexiune.
Unii autori consideră flexiune numai procedeul care schimbă forma cuvântului prin afixe care fac corp comun cu baza la care se adaugă. Alți autori consideră flexiune și folosirea unor cuvinte gramaticale nealipite la bază, precum articole, verbe auxiliare, prepoziții etc., în care văd afixe mobile. În această viziune ar exista o flexiune sintetică (prin afixe alipite la bază), o flexiune analitică (prin afixe mobile) și o flexiune mixtă, concomitent sintetică și analitică.
Flexiunea se deosebește de altă operație care constă în adăugarea de afixe, anume derivarea, prin faptul că aceasta este un procedeu de formare de cuvinte noiDubois 2002; p. 455..
În acest articol se tratează ca afixe gramaticale numai morfemele care intră în compoziția cuvântului, iar ca flexiune numai folosirea acestora.
Tipologia limbilor în funcție de folosirea afixelor
În tipologia limbilor există categoria limbilor sintetice, caracterizate prin folosirea de afixe, subîmpărțită în categoria limbilor flexionare și cea a limbilor aglutinante.
În limbile flexionare predomină exprimarea a mai mult de o categorie gramaticală prin unul și același afix, precum și faptul că morfemul gramatical intervine uneori în radicalul cuvântului. De exemplu, în cuvântul rusesc домов (domov) „(al/a/ai/ale) caselor”, afixul -ov indică în același timp genul masculin, numărul plural și cazul genitivA. Jászó 2007, p. 27.. Unii lingviști preferă pentru aceste limbi termenul „limbă fuzională”Bidu-Vrănceanu 1997, p. 215.Crystal 2008, p. 244..
În limbile aglutinante este preponderentă exprimarea fiecărei categorii gramaticale prin afixe aparte care se succed. De pildă, în limba maghiară, echivalentul lui домов este házaknak, compus din ház (radical) + -a- (vocală de legătură) + -k (afix ce marchează numărul plural) + -nak (afix ce marchează cazul dativ)În maghiară, în sintagma substantiv care exprimă un obiect posedat + atribut substantival care exprimă posesorul, acesta este la dativ..
Unii lingviști limitează noțiunea de flexiune la limbile flexionare (fuzionale)De exemplu Iarțeva 1990 (articolul Фле́ксия „Fexiune”).. Alții o aplică și la limbile aglutinanteDe exemplu Eifring și Theil 2005 (cap. 2, p. 27–31), ambele tipuri putând fi numite „limbi cu flexiune”.
În limbile cu flexiune, ponderea acesteia diferă de la o limbă la alta. În general, limbile aglutinante sunt predominant sintetice, adică recurg de preferință la afixe. Printre limbile flexionare sunt, de asemenea, limbi predominant sintetice, precum limbile indoeuropene vechi (sanscrita, greaca, latina), dar sunt și unele predominant analitice, în care cuvintele gramaticale au o pondere mai mare decât afixele, ca de pildă în limba englezăEifring și Theil 2005, cap. 6, p. 5.. Cât privește limba română, aceasta este mai sintetică decât celelalte limbi romaniceBidu-Vrănceanu 1997, p. 103..
Cuvintele în funcție de folosirea afixelor
În limbile cu flexiune sunt clase de cuvinte, numite tradițional „părți de vorbire”, în care toate cuvintele sunt flexibile (variabile), de exemplu verbele. Alte părți de vorbire sunt neflexibile (invariabile), de pildă conjuncțiile. În unele clase de cuvinte flexibile sunt și membri neflexibili, de exemplu pronumele nehotărât cevaBidu-Vrănceanu 1997, p. 203..
În funcție de clasele de cuvinte flexibile și de limba considerată există, în principal, flexiune verbală, numită „conjugare”, și flexiune nominală, numită „declinare”, dacă limba respectivă are categoria cazului gramatical. În flexiunea nominală se disting, tot în funcție de limbă, flexiunea substantivală, flexiunea adjectivală și flexiunea pronominală. Ansamblul formelor pe care le ia un cuvânt prin flexiune se numește paradigma acelui cuvânt.
Limbile cu flexiune nu sunt egale nici în privința ponderii acestor tipuri de flexiune una față de cealaltă în cadrul aceleiași limbi. De exemplu, limba slavă veche are și flexiune verbală, și flexiune nominală complexeBussmann 1998, p. 829., dar limba bulgară este o limbă slavă în care flexiunea verbală se menține, dar declinarea este foarte redusăBussmann 1998, p. 147..
Baza flexiunii
Baza cea mai simplă la care se poate adăuga un afix gramatical este radicalul. Acesta poate fi un morfem lexical liber, adică existent și în calitate de cuvânt autonom. De exemplu, de la radicalul ar-, care este și forma de indicativ prezent, persoana I singular, se realizează forma arăm, prin adăugarea afixelor -ă- și -mConstantinescu-Dobridor 1998, articolul radical..
Unii radicali sunt morfeme legate, adică nu există și în calitate de cuvinte autonome. Este, de pildă, cazul unor radicali verbali onomatopeici, precum cel care imită orăcăitul broaștei: quaxare, quaken, kvákati, kovákolniGerstner 2006, p. 322..
Baza flexiunii poate fi și un radical la care s-a adăugat deja un afix sau afixe, derivaționale sau gramaticale, ori de ambele tipuri. Și o asemenea bază poate fi un cuvânt autonom. În engleză, de exemplu, radicalul play + afixul derivațional -er dă cuvântul player „jucător”, la care se adaugă afixul gramatical -s pentru a obține players, forma sa de plural. Un exemplu în maghiară este házasságaimról „despre căsătoriile mele”, în cazul căruia, după adăugarea fiecărui afix, se obține câte un cuvânt autonom: radicalul ház „casă” + afixul formator de adjective -as → házas „căsătorit(ă)” + afixul formator de substantive -ság → házasság „căsătorie” + afixul personal posesiv de persoana a III-a singular -a → házassága „căsătoria sa” + afixul de plural al obiectului posedat -i → házasságai „căsătoriile sale” + afixul personal posesiv de persoana I singular -m → házasságaim „căsătoriile mele” + afixul ce marchează cazul delativ -ról „despre”A. Jászó 2007, p. 26..
Un cuvânt compus poate fi de asemenea bază pentru flexiune, ex. foot „picior” + ball „minge” → football „minge de fotbal” + -s → footballs „mingi de fotbal”.
Tipuri de afixe și categoriile gramaticale pe care le exprimă
Tipurile de afixe se disting după locul pe care îl ocupă față de bază.
Prefixe
În unele limbi, precum cele slave, există prefixe (afixe plasate înaintea bazei) gramaticale care exprimă aspectul perfectiv al verbelor, ex. BCMSBosniacă, croată, muntenegreană și sârbă. Majka je prala rublje (imperfectiv) „Mama spăla rufe(le)” vs. Majka je oprala rublje (perfectiv) „Mama a spălat rufe(le)”Barić 1997, p. 226 (gramatică croată). În BCMS nu există articol hotărât. Determinarea hotărâtă reiese numai din context..
Și în maghiară sunt prefixe de acest fel: Esténként nézte a televíziót (imperfectiv) „Seara se uita (de obicei) la televizor” vs. Ma este megnézte a híradót (perfectiv) „Astă-seară s-a uitat la jurnal”Szende și Kassai 2007, p. 262.. În această limbă, prefixele au particularitatea de a fi detașate de verb în anumite cazuri. De exemplu, la imperativ, în general, prefixul trece după verb: elindulni (perfectiv) „a porni” → Ne induljatok el! „Nu porniți!”Szende și Kassai 2007, p. 254..
Sufixe
Sufixe (afixe plasate după bază) gramaticale există în multe limbi. Acestea sunt de două tipuri: sufixe după care se pot adăuga alte sufixe și sufixe numite „desinențe”, după care nu mai poate urma alt sufixBidu-Vrănceanu 1997, p. 158..
Sufixe care nu sunt desinențe
Sufixele din prima categorie exprimă mai multe categorii gramaticale, în funcție de limbă.
În română, prin astfel de sufixe se exprimă timpuri verbale trecute, ex. lucra (imperfect)Cojocaru 2003, p. 142., tăcu (perfect simplu)Cojocaru 2003, p. 144., mersese (mai mult ca perfect)Cojocaru 2003, p. 142..
În BCMS, în afară de timpuri trecute, se exprimă prin sufixe din această categorie și aspecte verbaleKlajn 2005, p. 107–108 (gramatică sârbă).: ljutiti se (imperfectiv) → ljutnuti se (perfectiv) „a se supăra”; obećati (perfectiv) → obećavati (imperfectiv) „a promite”.
În maghiară se folosesc sufixe de acest tip atât în flexiunea verbală, cât și în cea nominală. În prima se exprimă astfel, printre altele, unicul timp trecut la indicativ și modurile verbale: vár (radicalul verbului și, totodată, forma de persoana a III-a singular a indicativului prezent) „așteaptă” → várt „a așteptat/aștepta/așteptă/așteptase”Szende și Kassai 2007, p. 224.; vár → várna „ar aștepta”Szende și Kassai 2007, p. 237..
În domeniul nominal, prin sufixe din prima categorie se exprimă: echivalentele adjectivelor posesive din română: kocsi „mașină” → kocsija „mașina sa”Szende și Kassai 2007, p. 125.; marca posesorului (fără ca acesta să fie la cazul genitiv): ki „cine” → Kié ez a toll? „Al cui e stiloul ăsta?”Szende și Kassai 2007, p. 141.; pluralul general: taxi → taxikSzende și Kassai 2007, p. 43.; pluralul obiectului posedat: kocsija „mașina sa” → kocsijai „mașinile sale”.
În aceste limbi, printre gradele de comparație ale adjectivelor și adverbelor, cel comparativ de superioritate este marcat tot de un sufix: BCMS bijel „alb” → bjelji „mai alb”Čirgić 2010, p. 97 (gramatică muntenegreană).; szomorúan „(în mod) trist” → szomorúbban „(în mod) mai trist”Szende și Kassai 2007, p. 289..
Forma de superlativ relativ de superioritate se obține adăugând un prefix la cea de comparativ: BCMS bjelji „mai alb” → najbjelji „cel mai alb”; szomorúbban „(în mod) mai trist” → legszomorúbban „(în modul) cel mai trist”.
Unii autori consideră flexiune și adăugarea articolului hotărât enclitic, dat fiind că face corp comun cu substantivul, de exemplu în limba albaneză (bukë „pâine” → buka „pâinea”)Bussmann 1998, p. 36., ca în română. Referitor la adăugarea acestui articol, în lingvistica română se întâlnește termenul „flexiune externă”, iar pentru cazul când articolul lui devine proclitic – termenul „flexiune analitică”.
Desinențe
Aceste sufixe gramaticale sunt de două feluri. Cele folosite în declinare sunt numite „desinențe cazuale”. În limbile flexionare (fuzionale) pot exprima și alte categorii gramaticale, în cele aglutinante exprimă doar cazurile.
Desinențele folosite în conjugare exprimă persoana și totodată numărul subiectului propoziției. În unele limbi, la anumite forme, indică și genul, de pildă în limba ebraică: lmadtem (masc.), lmadten (fem.) „(voi) ați învățat”Rácz 1936, p. 68..
O limbă aglutinantă ca maghiara face excepție de la caracteristica principală a acestor limbi prin exprimarea persoanei și a numărului prin aceleași desinențe verbale. În plus, în această limbă sunt aplicate unele desinențe verbale când verbul are complement direct definit și altele când nu are un asemenea complement, ex. Olvasom a könyvet „Citesc cartea”Szende și Kassai 2007, p. 206. vs. Olvasok egy könyvet „Citesc o carte”Szende și Kassai 2007, p. 208..
Flexiunea internă
În unele limbi flexionare (fuzionale), categoriile gramaticale sunt exprimate și de morfeme care intervin în radical, ceea ce se numește „flexiune internă”. Aceasta este uneori combinată cu adăugarea de afixe.
În anumite limbi, precum cele semitice, este frecventă flexiunea internă cu sau fără adăugare de prefixe sau sufixe. Constă în schimbarea vocalelor dintre cele trei consoane care formează de cele mai multe ori radicalul cuvântului. În limba arabă, de exemplu, radicalul k-t-b reprezintă noțiunea „scriere” și servește la alcătuirea unor forme verbale precum kataba „(el) a scris” sau yaktubu „(el) scrie”Bussmann 1998, p. 1057., și nominale, ca kitab „carte” și kutub „cărți”Sala și Vintilă-Rădulescu 1981, p. 24..