Pinguinii (ordinul Sphenisciformes, familia Spheniscidae) sunt un grup de păsări acvatice care nu pot zbura. Trăiesc aproape exclusiv în emisfera sudică: o singură specie, pinguinul Galapagos, se găsește la nord de ecuator. Foarte adaptați pentru viața în apă, pinguinii au un penaj negru sau întunecat cu alb și înotătoare pentru înot. Majoritatea pinguinilor se hrănesc cu krill, pești, calmari și alte forme de viață marine pe care le prind în timp ce înoată sub apă. Își petrec aproximativ jumătate din viață pe uscat, iar cealaltă jumătate în mare.
Cea mai mare specie vie este pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri): în medie, adulții au aproximativ 1,1 m înălțime și cântăresc 35 kg. Cea mai mică specie de pinguin este pinguinul mic albastru (Eudyptula minor), care are aproximativ 33 cm înălțime și cântărește 1 kg. În prezent, pinguinii mai mari locuiesc în general în regiunile mai reci, iar pinguinii mai mici locuiesc în regiuni cu climă temperată sau tropicală. Unele specii de pinguini preistorici erau enorme: la fel de înalte sau grele ca un om adult. A existat o mare diversitate de specii în regiunile subantarctice și cel puțin o specie uriașă într-o regiune la aproximativ 2.000 km sud de ecuator acum 35 de milioane de ani, în timpul Eocenului târziu, într-un climat cu siguranță mai cald decât cel de astăzi.
Etimologie Cuvântul pinguin a apărut pentru prima dată în literatură la sfârșitul secolului al XVI-lea. Când exploratorii europeni au descoperit ceea ce astăzi sunt cunoscuți sub numele de pinguini în emisfera sudică, au observat aspectul lor similar cu marele pinguin nordic și i-au numit după această pasăre, deși nu sunt strâns înrudiți.
În limba română, cuvântul „pinguin” provine din franțuzescul pingouin. Termenul francez „pingouin” desemna inițial specia de păsări incapabile de zbor „Grand Pingouin” (Pinginus impennis) care a trăit în nordul Oceanului Atlantic și care aparține familiei Alcidae.. Acest termen a fost folosit apoi de primii europeni care au descoperit pinguinii. Apoi, în franceză și în alte limbi, a început să se vorbească despre „Pinguinii de Nord” și „Pinguinii de Sud”.
Evoluție Numărul speciilor de pinguini dispărute este dezbătut. În funcție de ce autoritate este urmată, biodiversitatea pinguinilor variază între 17 și 20 de specii vii, toate în subfamilia Spheniscinae. Unele surse consideră pinguinul mic o specie separată de Eudyptula, în timp ce altele îl tratează ca o subspecie a micului pinguin albastru;WilliamsDavis; Lloyd S. & Renner; M. (1995). Penguins. London: T & A D Poyser. situația reală pare a fi mai complicată. În mod similar, nu este încă clar dacă pinguinul regal este o specie separată sau doar o formă de culoare a pinguinulu macaron
Actualizat după Marples (1962), Acosta Hospitaleche (2004), și Ksepka et al. (2006).
Subfamilia Spheniscinae – pinguini moderni Imagine Gen Specii existenteAptenodytes – pinguini mari Pinguin regal, Aptenodytes patagonicus Pinguin imperial, Aptenodytes forsteriPygoscelis – pinguini cu coadă-perie Pinguin Adélie, Pygoscelis adeliae Pinguin antarctic, Pygoscelis antarcticus Pinguin Gentoo, Pygoscelis papuaEudyptula – pinguini mici Pinguin mic, Eudyptula minor Pinguin mic australian, Eudyptula novaehollandiaeSpheniscus – pinguini cu benzi Pinguin Magellan, Spheniscus magellanicus Pinguin Humboldt, Spheniscus humboldti Pinguin Galápagos, Spheniscus mendiculus Pinguin african, Spheniscus demersusMegadyptes Pinguin cu ochi galbeni, Megadyptes antipodes †Pinguin-waitaha, Megadyptes waitaha (extinct, disputat)Eudyptes – pinguini cu creastă Pinguin Fiordland, Eudyptes pachyrhynchus Pinguin Snares, Eudyptes robustus Pinguin cu creastă, Eudyptes sclateri Pinguin sudic de stâncă, Eudyptes chrysocome Pinguin nordic de stâncă, Eudyptes moseleyi Pinguin Schlegel, Eudyptes schlegeli (disputat) Pinguin macaroni, Eudyptes chrysolophus †Pinguin Chatham, Eudyptes warhami (extinct)
Distribuție și habitat Deși aproape toate speciile de pinguini sunt originare din emisfera sudică, ei nu se găsesc doar în climatele reci, cum ar fi Antarctica. De fapt, doar câteva specii de pinguini trăiesc până la sud. Mai multe specii trăiesc în zona temperată; una, pinguinul Galápagos, trăiește la nord până în Insulele Galapagos, dar acest lucru este posibil doar de apele reci și bogate ale curentului antarctic Humboldt care curge în jurul acestor insule.Piper, Ross (2007), Extraordinary Animals: An Encyclopedia of Curious and Unusual Animals, Greenwood Press. De asemenea, deși clima regiunilor arctice și antarctice este similară, nu există pinguini în zona arctică.
Populații mari de pinguini se găsesc în Angola, Antarctica, Argentina, Australia, Chile, Namibia, Noua Zeelandă și Africa de Sud.. Imaginile din satelit și fotografiile publicate în 2018 arată că din populația de 2 milioane din îndepărtata Ile aux Cochons din Franța au mai rămas abia 200.000 indivizi, potrivit unui studiu publicat în Antarctic Science.
Anatomie și aspect Diferența de dimensiune și greutate a diferitelor specii de pinguini este considerabilă, dar fizicul și penajul sunt foarte omogene în familie.
Înălțimea și greutatea
Pinguinul mic (Eudyptula minor) atinge o dimensiune între 30–45 de centimetri și o greutate de 1–1,5 Kg și jumătate, în timp ce pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri) atinge o dimensiune de până la 1,20 metri și o greutate de până la 40 de kilograme, fiind una dintre cele mai mari păsări Neognathae. Această diferență de mărime este guvernată de regula lui Bergmann, care afirmă că în cadrul unei clade taxonomice larg distribuite, populațiile și speciile de dimensiuni mai mari se găsesc în medii mai reci, în timp ce populațiile și speciile de dimensiuni mai mici se găsesc în regiunile mai calde.
Anatomie
Pinguinii sunt adaptați excelent la viața acvatică. Aripile lor au evoluat pentru a deveni înotătoare puternice. În apă, pinguinii sunt uimitor de agili. Înotul pinguinilor arată foarte asemănător cu zborul păsărilor în aer. În penajul neted se păstrează un strat de aer, asigurând flotabilitatea. Stratul de aer ajută și la izolarea păsărilor în apele reci. Pe uscat, pinguinii își folosesc cozile și aripile pentru a-și menține echilibrul în poziție verticală.
Toți pinguinii sunt contraumbriți pentru camuflaj – adică au spatele și aripile negre cu fața albă. Un prădător care se uită în sus de jos (cum ar fi o orcă sau un leopard de mare) are dificultăți în a distinge între burta albă a unui pinguin și suprafața reflectorizante a apei. Penajul întunecat de pe spate îi camuflează de sus.
Pinguinii Gentoo sunt cele mai rapide păsări subacvatice din lume. Sunt capabili să atingă viteze de până la 36 km/h în timp ce caută hrană sau scapă de prădători. De asemenea, sunt capabili să se scufunde la adâncimi de 170–200 de metri. Pinguinii mici nu se scufundă de obicei adânc; își prind prada aproape de suprafață în scufundări care durează în mod normal doar unul sau două minute. Pinguinii mai mari se pot scufunda adânc în caz de nevoie. Pinguinii imperiali sunt păsările care se pot scufunda la cea mai mare adâncime. În timp ce caută hrană se pot scufunda la adâncimi de aproximativ 550 de metri.
Pinguinii fie merg legănat în picioare, fie alunecă pe burtă pe zăpadă în timp ce își folosesc picioarele pentru a se propulsa și a se conduce singuri, o mișcare numită „săniuș”, care economisește energie în timp ce se mișcă rapid. De asemenea, sar cu ambele picioare dacă doresc să se miște mai repede sau să traverseze teren abrupt sau stâncos.
Pinguinii au un simț mediu al auzului pentru păsări; acesta este folosit de părinți și pui pentru a se localiza unul pe altul în colonii aglomerate. Ochii lor sunt adaptați pentru vederea subacvatică și sunt mijlocul lor principal de a localiza prada și de a evita prădătorii; s-a sugerat că pe uscat sunt miopi, deși cercetările nu au susținut această ipoteză.
Pinguinii au un strat gros de pene izolatoare care le menține căldura în apă (pierderea de căldură în apă este mult mai mare decât în aer). Pinguinul imperial are o densitate maximă a penajului de aproximativ nouă pene pe centimetru pătrat, care este de fapt mult mai mică decât alte păsări care trăiesc în medii antarctice. Cu toate acestea, au fost identificate ca având cel puțin patru tipuri diferite de pene.
Pinguinul imperial are cea mai mare masă corporală dintre toți pinguinii, ceea ce reduce și mai mult suprafața relativă și pierderea de căldură. De asemenea, sunt capabili să controleze fluxul de sânge către extremitățile lor, reducând cantitatea de sânge care se răcește, dar împiedicând totuși extremitățile să înghețe. În frigul extrem al iernii antarctice, femelele sunt în mare pescuind după hrană, lăsând masculii să înfrunte singuri vremea rece. De multe ori se strâng împreună pentru a menține căldura și rotesc pozițiile pentru a se asigura că fiecare pinguin ajunge în centrul grupului.
Ei pot bea apă sărată, deoarece glanda nazală filtrează excesul de sare din sânge. În timp ce unele săruri sunt prelucrate de rinichi, excesul trece prin aceste glande nazale, care sunt poziționate în canelurile craniului și se scurge prin nări.
Marele pinguin nordic, acum dispărut, era superficial similar cu pinguinii, iar cuvântul pinguin a fost folosit inițial pentru această pasăre cu secole în urmă. Ei sunt înrudiți doar la distanță cu pinguinii, dar sunt un exemplu de evoluție convergentă.Convergence and divergence in the evolution of aquatic birds by Marcel Van Tuinen, Dave Brian Butvill, John A. W. Kirsch and S. Blair Hedges.
Comportament Pinguinii sunt animale sociabile, care trăiesc în colonii de mii de exemplare.
Reproducere și creșterea puilor
Vârsta la care pinguinii fac prima încercare de a se reproduce depinde de specie, pe de o parte, și de sex, pe de altă parte. Pinguinii mici, cu ochi galbeni, gentoo și african se înmulțesc pentru prima dată la vârsta de doi ani; femelele pinguinilor Adelie, antarctic, regal și imperial își încep de obicei prima reproducere un an mai târziu, în timp ce masculii acestor specii așteaptă încă douăsprezece luni pentru a se reproduce. Pinguinii cu creastă aurie nu se reproduc până la vârsta de cinci ani. Începutul sezonului de reproducere depinde în primul rând de factorii climatici. În timp ce Galápagos, pinguinii mici și pinguinii africani care trăiesc mai la nord se pot reproduce pe tot parcursul anului, iar pinguinii mici cresc ocazional două rânduri de pui pe an, aproape toți pinguinii care trăiesc în condiții climatice subantarctice până la arctice încep, în general, să depună ouăle primăvara sau vara. O excepție notabilă de la această regulă sunt pinguinii imperiali, pentru care sezonul de reproducere începe toamna.
Pinguinii nu sunt doar animale foarte sociabile în apă, ci și pe uscat. Depunerea ouălor, incubația și creșterea ulterioară a puilor, în special, au loc sincron la multe specii în colonii mari de reproducție, care în cazuri extreme pot cuprinde până la cinci milioane de animale. Pinguinii formează perechi monogame pentru un sezon de reproducere, iar rata de recuplare a aceleiași perechi variază drastic. Majoritatea pinguinilor depun două ouă, deși cele mai mari două specii, pinguinii imperiali și regali, depun doar unul.Williams, p. 23 Cu excepția pinguinului imperial, unde masculul face totul, toți pinguinii împart sarcinile de incubație. Aceste schimbări de incubație pot dura zile și chiar săptămâni, timp în care un membru al perechii se hrănește pe mare.