Hamlet

Hamlet (în engleză modernă timpurie The Tragicall Historie of Hamlet, Prince of Denmarke) este o tragedie de William Shakespeare. Deși prima reprezentație datează din jurul anului 1600, la Globe Theatre,Harold Jenkins, Hamlet. 2nd Series, Ed. Harold Jenkins. London: Arden Shakespeare, 1982. p 1-13 textul tragediei a fost publicat pentru prima oară abia în 1603.Harold Jenkins. Hamlet. 2nd Series. Ed. Harold Jenkins. Este cea mai lungă piesă a lui William Shakespeare. Plasată în Danemarca, piesa explorează drama prințului Hamlet, confruntat cu datoria de a-și răzbuna tatăl, ucis de unchiul său, Claudius, care își asigură astfel tronul și se căsătorește cu regina, mama lui Hamlet.

Din această tragedie provine tirada filozofică: „a fi, sau a nu fi, aceasta e întrebarea”, devenită ulterior celebră și foarte des citată. Hamlet este considerată una dintre „cele mai puternice și influente tragedii din limba engleză”, având o acțiune care a generat de-a lungul timpului „reinterpretări și adaptări aparent nesfârșite”. Piesa este recunoscută pe scară largă drept una dintre capodoperele teatrului universal.

Din punct de vedere textual, s-au păstrat trei versiuni timpurii distincte ale piesei: Primul Quarto (Q1, 1603), Al Doilea Quarto (Q2, 1604) și Primul Folio (F1, 1623). Acestea diferă prin structura, replicile și pasajele incluse, diferențe puse pe seama practicilor editoriale și teatrale ale epocii, precum și a posibilelor revizuiri succesive ale textului. Al Doilea Quarto este considerat, în general, cea mai amplă și mai apropiată de intenția autorului versiune a piesei.

Critica literară a identificat numeroase surse și influențe posibile pentru Hamlet, de la tragediile Greciei antice și tradiția dramaturgiei medievale până la dramele elisabetane contemporane lui Shakespeare.

Rezumat

Actul 1 Prințul Hamlet al Danemarcei este fiul regretatului rege Hamlet și nepotul noului monarh, regele Claudius — fratele și succesorul tatălui său. După moartea regelui, Claudius se căsătorește în grabă cu văduva acestuia, regina Gertrude, mama lui Hamlet, și își revendică tronul. Între timp, Danemarca se află într-un conflict latent cu Norvegia, rivalitate care își are originea într-o bătălie de acum câțiva ani, când regele Hamlet l-a ucis pe regele Fortinbras al Norvegiei. Deși Danemarca a ieșit victorioasă, iar tronul norvegian a revenit fratelui infirm al lui Fortinbras, se răspândește teama că fiul regelui căzut, prințul Fortinbras, pregătește o invazie pentru a răzbuna înfrângerea tatălui său. Într-o noapte rece, pe meterezele castelului Elsinore, santinelele Bernardo și Marcellus povestesc despre apariția unei fantome care seamănă izbitor cu fostul rege Hamlet. Pentru a se convinge, îl cheamă pe Horațio, prietenul prințului. Când fantoma își face din nou apariția, cei trei hotărăsc să-l înștiințeze pe Hamlet despre strania vedenie.

A doua zi, curtea regală se reunește. Regele Claudius și regina Gertrude discută chestiuni de stat împreună cu bătrânul lor consilier, Polonius. Claudius îi permite fiului lui Polonius, Laertes, să se întoarcă la studii în Franța și trimite soli pentru a-l înștiința pe regele Norvegiei în legătură cu acțiunile tânărului Fortinbras. Totodată, regele îl mustră pe Hamlet pentru că își mai poartă doliul și îi interzice să se întoarcă la universitatea din Wittenberg. După ce curtea se risipește, Hamlet rămâne copleșit de durerea pierderii tatălui său și de graba cu care mama lui s-a recăsătorit cu unchiul său. Când Horațio îi povestește despre apariția fantomei regelui, Hamlet decide să meargă el însuși să o întâlnească.

În timp ce Laertes se pregătește să plece spre Franța, tatăl său, Polonius, îi oferă o serie de sfaturi părintești, încheiate cu celebra îndemnare: „fii sincer cu tine însuți”. Fiica lui Polonius, Ofelia, recunoaște că are sentimente pentru Hamlet, dar Laertes o avertizează să nu caute prea mult atenția prințului, iar Polonius îi poruncește să-i respingă avansurile.

În acea noapte, pe meterezele castelului, fantoma regelui i se arată lui Hamlet și îi dezvăluie adevărul: a fost ucis de Claudius, care i-a turnat otravă în ureche în timp ce dormea. Fantoma îi cere fiului său să-i răzbune moartea. Cutremurat, Hamlet acceptă jurământul, iar fantoma dispare. După această întâlnire, Hamlet le spune lui Horațio și santinelelor că, de acum înainte, va adopta o „atitudine ciudată” — se va preface nebun pentru a-și ascunde intențiile. Îi face să jure că vor păstra taina planului său, deși în sinea lui rămâne nesigur dacă fantoma este cu adevărat spiritul tatălui său ori o amăgire diabolică.

Actul 2 Ofelia aleargă la tatăl ei și îi povestește că, în noaptea precedentă, Hamlet a venit la ușa ei pe jumătate dezbrăcat și tulburat, purtându-se într-un mod haotic. Polonius este convins că dragostea neîmpărtășită a fiicei sale este cauza nebuniei prințului și hotărăște să-i informeze pe regele Claudius și pe regina Gertrude. În timp ce se grăbește să le vorbească, Claudius și Gertrude îi primesc la curte pe Rosencrantz și Guildenstern, doi foști colegi de studii ai lui Hamlet, chemați la Elsinore pentru a descoperi motivul tulburării sale. Între timp, sosesc mesageri din Norvegia cu vești pentru rege: regele Norvegiei l-a mustrat pe tânărul Fortinbras pentru încercarea sa de a relua războaiele tatălui său împotriva Danemarcei. Trupele pe care acesta le strânsese nu vor mai ataca Danemarca, ci vor fi trimise împotriva Poloniei — cu permisiunea de a traversa teritoriul danez în drumul lor spre front.

Polonius le prezintă regelui Claudius și reginei Gertrude teoria sa potrivit căreia nebunia lui Hamlet este provocată de dragostea pentru Ofelia, apoi merge să vorbească direct cu prințul, în încercarea de a afla mai multe. În timpul discuției, Hamlet se preface nebun și îl ironizează subtil pe bătrânul curtean, ascunzându-și intențiile în spatele unui joc de cuvinte aparent incoerent. Când apar Rosencrantz și Guildenstern, Hamlet îi întâmpină cu prietenie, dar curând își dă seama că au fost trimiși de rege să-l spioneze. El le mărturisește că se simte tulburat, dar refuză să spună adevăratul motiv, limitându-se la o reflecție amară: „Ce nobilă ființă este omul... și totuși, pentru mine, esența prafului.” Cei doi îi spun lui Hamlet că au adus cu ei o trupă de actori întâlnită pe drum spre Elsinore. După ce îi primește cu entuziasm și își concediază „prietenii” trădători, Hamlet le cere actorilor să interpreteze un monolog despre moartea regelui Priam, relatată de regina Hecuba în timpul războiului troian. Inspirat de emoția scenei, Hamlet concepe un plan: îi roagă pe actori să pună în scenă piesa Uciderea lui Gonzago, adăugând câteva versuri scrise de el, care reproduc modul în care, potrivit fantomei, Claudius și-ar fi ucis fratele. Prin această stratagemă, Hamlet intenționează să-i urmărească reacția regelui și astfel să afle dacă fantoma i-a spus adevărul.

Actul 3 Polonius o constrânge pe Ofelia să-i înapoieze lui Hamlet scrisorile și darurile de dragoste, în timp ce el și regele Claudius se ascund pentru a observa reacția prințului. Înainte de întâlnire, Hamlet traversează singur sala, cufundat în gânduri despre sensul vieții și al morții — moment care culminează cu celebra sa reflecție: „A fi sau a nu fi”. Când Ofelia intră și încearcă să-i restituie darurile, Hamlet o respinge cu asprime, acuzând-o de falsitate și zicându-i: „Du-te la o mănăstire”. Rămâne neclar dacă vorbele sale sunt semnul nebuniei simulate sau al unei dureri reale. Observând scena, Claudius ajunge la concluzia că tulburarea lui Hamlet nu are legătură cu dragostea pentru Ofelia. La scurt timp, curtea se adună pentru a urmări piesa pusă în scenă la cererea prințului. În momentul în care actorul care joacă regele este ucis de rivalul său prin turnarea unei otrăvi în ureche, Claudius se ridică brusc, vizibil tulburat, și părăsește sala. Pentru Hamlet, reacția aceasta este dovada certă a vinovăției unchiului său.

Gertrude îl cheamă pe Hamlet în camera ei pentru a-i cere socoteală pentru comportamentul său. Între timp, Claudius, rămas singur, își recunoaște vinovăția și disperarea: își dorește să se pocăiască, dar nu poate renunța la ce a obținut prin crimă — coroana și soția fratelui său. Copleșit, cade în genunchi și încearcă să se roage. Pe drum spre mama sa, Hamlet îl surprinde pe Claudius în această poziție, dar se abține să-l ucidă, raționând că, dacă îl omoară în timp ce se roagă, sufletul lui ar merge în rai, în timp ce spiritul tatălui său zace încă în purgatoriu.

Ajuns în camera reginei, Hamlet se ceartă aprig cu Gertrude, acuzând-o de trădare morală. Din spatele unei tapiserii, Polonius, care spionează discuția, strigă după ajutor. Crezând că acolo se ascunde Claudius, Hamlet scoate sabia și îl străpunge, omorându-l pe loc. Când descoperă identitatea victimei, este cuprins de groază și furie deopotrivă. Întors spre mama sa, Hamlet o mustră aspru pentru orbirea și complicitatea ei față de crimele lui Claudius. În acel moment, apare fantoma tatălui său, care îl mustră pe Hamlet pentru cruzimea cu care o tratează pe Gertrude și pentru că încă nu și-a împlinit răzbunarea. Regina, incapabilă să vadă sau să audă apariția, crede că fiul ei a înnebunit complet. Înainte de a pleca, Hamlet o imploră pe mama sa să nu mai împartă patul cu Claudius și părăsește camera, târând trupul fără viață al lui Polonius.

Actul 4 Hamlet glumește sarcastic cu Claudius despre locul unde a ascuns trupul lui Polonius, tratând moartea acestuia cu o aparentă indiferență. Îngrijorat pentru propria siguranță, regele îl trimite pe Hamlet în Anglia, însoțit de Rosencrantz și Guildenstern, purtând o scrisoare sigilată adresată regelui englez. În ea, Claudius cere ca Hamlet să fie executat imediat la sosire.

Între timp, Ofelia, copleșită de durerea pierderii tatălui său și de respingerea lui Hamlet, își pierde mințile și rătăcește prin castel, cântând și vorbind incoerent. Laertes se întoarce furios din Franța, hotărât să răzbune moartea tatălui său și nebunia surorii sale. Claudius profită de furia lui și îl convinge că Hamlet este vinovat de toate nenorocirile. Planurile lor sunt întrerupte de o veste neașteptată: o scrisoare anunță că Hamlet s-a întors în Danemarca, scăpând din complotul pus la cale împotriva lui. Claudius își schimbă atunci strategia și propune organizarea unui duel de scrimă între Hamlet și Laertes, sub pretextul împăcării. În secret, Laertes va folosi o sabie cu vârful otrăvit, iar, dacă planul eșuează, Claudius pregătește un pahar cu vin otrăvit pentru Hamlet. Discuția este întreruptă brusc de Gertrude, care aduce vestea tragică: Ofelia s-a înecat. Nu se știe dacă moartea ei a fost un accident sau un act de disperare în urma nebuniei.

Actul 5

Horațio primește o scrisoare de la Hamlet, în care acesta povestește cum a scăpat din drumul spre Anglia: corabia pe care se afla a fost atacată de pirați, iar prințul a reușit să-și negocieze eliberarea, întorcându-se astfel în Danemarca. Cei doi prieteni se reunesc în taină. Între timp, doi gropari discută despre moartea Ofeliei și despre faptul că, deși pare a fi o sinucidere, ea primește totuși o înmormântare creștinească. În timp ce sapă mormântul, unul dintre ei scoate la iveală craniul bufonului Yorick, pe care Hamlet îl cunoscuse în copilărie. Glumind cu groparul, Hamlet ia craniul în mâini și rostește cu melancolie: „Vai, bietul Yorick!”, meditând asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții.

Curând, procesiunea funerară a Ofeliei se apropie, condusă de Laertes. Hamlet și Horațio se ascund, dar, când prințul își dă seama că cea îngropată este Ofelia, iese din ascunzătoare și își proclamă dragostea pentru ea. Laertes, copleșit de furie și durere, se năpustește asupra lui, iar cei doi se luptă lângă mormântul Ofeliei, până când sunt despărțiți.