George al III-lea (George William Frederick; ) a fost rege al Regatului Unit și rege al Irlandei din 25 octombrie 1760 până la unirea acestor țări la 1 ianuarie 1801; după această dată a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei până la moartea sa.
Concomitent a fost Duce și prinț elector de Brunswick-Lüneburg până la promovarea sa ca rege al Hanovrei la 12 octombrie 1814. A fost al treilea monarh britanic al Casei de Hanovra dar spre deosebire de precedenții săi, el s-a născut în Marea Britanie și a vorbit engleza ca limba natală. Niciodată nu a vizitat Hanovra.Brooke, p. 314; Fraser, p. 277
Lunga domnie a regelui George al III-lea a fost marcată de o serie de conflicte militare care au implicat regatele sale, mare parte a Europei și părți din Africa, America și Asia. La începutul domniei sale, Marea Britanie a învins Franța în Războiul de șapte ani, devenind puterea dominantă europeană în America de Nord și India. Totuși, multe colonii americane au fost pierdute curând în Războiul American de Independență. O serie de războaie împotriva revoluționarilor și a Franței lui Napoleon într-o perioadă de peste 20 de ani, a dus în cele din urmă la înfrângerea lui Napoleon în 1815.
În ultima parte a vieții, George al III-lea a suferit temporar și în cele din urmă permanent de o boală mintală. S-a sugerat că a suferit de porfirie. După o recidivă finală în 1810, s-a stabilit regența și fiul cel mare al lui George al III-lea, George, Prinț de Wales, a condus ca Prinț Regent. La moartea lui George al III-lea, Prințul Regent i-a succedat tatălui său ca regele George al IV-lea.
Primii ani thumb|left|230px|Pictură ca. 1749, care îl arată pe George (centru) împreună cu fratele său Prințul Eduard, Duce de York și Albany și cu profesorul lor, Francis Ayscough, mai târziu Decan al Catedralei Bristol.
George s-a născut la Londra la Casa Norfolk. A fost nepotul regelui George al II-lea, și fiul lui Frederic, Prinț de Wales și al Augustei de Saxa-Gotha. Cum prințul George s-a născut prematur cu două luni mai devreme și era posibil să nu supraviețuiască, a fost botezat în aceeași zi de Thomas Secker, care era atât episcop de OxfordHibbert, p. 8 O lună mai târziu, a fost botezat public la Casa Norfolk, tot de Secker. Nașii săi au fost: Frederic I al Suediei (reprezentat de Lordul Baltimore), unchiul său, Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (reprezentat de Lordul Carnarvon) și de mătușa sa, Sophia Dorothea de Hanovra (reprezentată de Lady Charlotte Edwin).
Familia s-a mutat la Leicester Square, unde George și fratele său mai mic Prințul Eduard, Duce de York și Albany, erau educați împreună de profesori particulari. Scrisori ale familiei arată că el știa să citească și să scrie atât în engleză cât și în germană și făcea observații cu privire la evenimentele politice ale timpului, de la vârsta de opt ani.Brooke, pp. 23–41
A fost primul monarh britanic care a studiat știința sistematic. În afară de chimie și fizică, lecțiile sale au inclus: astronomie, matematică, franceză, latină, istorie, muzică, geografie, comerț, agricultură și drept constituțional, împreună cu sport și activități sociale, cum ar fi dansul și echitația. Educația sa religioasă a fost cea a Bisericii Anglicane.Brooke, pp. 42–44, 55
Bunicul lui George, regele George al II-lea, l-a displăcut pe Prințul de Wales și a avut un interes scăzut pentru nepoții lui. Cu toate acestea, în 1751 Prințul de Wales a murit pe neașteptate de la o leziune pulmonară și George a devenit moștenitorul tronului. El a moștenit unul dintre titlurile tatălui său și a devenit Duce de Edinburgh. Acum mai interesat de nepotul său, trei săptămâni mai târziu, regele l-a numit pe George Prinț de WalesHibbert, pp. 3–15 (titlul nu este dobândit automat)
În primăvara anului 1756, cum George se apropia de celebrarea a 18 ani, regele i-a oferit un sediu măreț la Palatul St James dar George a refuzat oferta, ghidat de mama sa și de confidentul ei, Lordul Bute, care mai târziu a devenit prim ministru.Brooke, pp. 51–52; Hibbert, pp. 24–25 Mama lui George a preferat să-l păstreze pe George acasă unde ea îl putea îmbuiba cu valorile ei morale stricte.Bullion, John L. (2004) "Augusta , princess of Wales (1719–1772)", Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, doi:10.1093/ref:odnb/46829, retrieved 17 September 2008 (Subscription required)Ayling, p. 33
Căsătoria Când bunicul său a murit brusc la 25 octombrie 1760, cu două săptămâni înainte de a împlini 77 de ani, George i-a succedat ca regele George al III-lea. Căutările pentru o mireasă potrivită s-au intensificat. La 8 septembrie 1761, George al III-lea s-a căsătorit în capela palatului St James cu ducesa Sophie Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. George nu-și văzuse mireasa până-n ziua nunții.George was falsely said to have married a Quakeress named Hannah Lightfoot on 17 April 1759, prior to his marriage to Charlotte, and to have had at least one child by her. However, Lightfoot had married Isaac Axford in 1753, and had died in or before 1759, so there could have been no legal marriage or children. The jury at the 1866 trial of Lavinia Ryves, the daughter of imposter Olivia Serres who pretended to be "Princess Olive of Cumberland", unanimously found that a supposed marriage certificate produced by Ryves was a forgery (Documents relating to the case. The National Archives. Accessed 14 October 2008).
Două săptămâni mai târziu ambii au fost încoronați la Westminster Abbey. În mod remarcabil, George nu a avut nici o amantă (în contrast cu bunicul și cu fiii acestuia) iar cuplul a avut o căsnicie fericită. (Subscription required) Împreună au avut 15 copii — 9 fii și 6 fiice. În 1762, George a achiziționat Casa Buckingham pentru refugiul familiei.Ayling, pp. 85–87 Alte reședințe erau: Palatul Kew și Castelul Windsor. Palatul St. James era dedicat pentru uz oficial. Nu a călătorit excesiv și și-a petrecut întreaga viață în sudul Angliei.
Prima parte a domniei thumb|left|200px|Gravură a lui George al III-lea în 1762, după o pictură de Thomas Frye. La vârsta de 22 de ani, în discursul de investire, George a proclamat în Parlament: "Născut și crescut în această țară, sunt mândru de numele de britan".Brooke, p. 612. George a inserat această frază în discursul scris de Lordul Hardwicke și demonstrează dorința regelui de a se distanța de înaintașii săi germani, care erau percepuți ca având mai multă grijă de Hanovra decât de Marea Britanie.Brooke, p. 156.
Deși la inițial, domnia lui George a fost salutată de politicienii de toate părțile,For example, the letters of Horace Walpole written at the time of the accession defended George but Walpole's later memoirs were hostile (Butterfield, pp. 22, 115–117 and 129–130). primii ani ai domniei lui George au fost marcați de instabilitate politică, în mare măsură generată ca urmare a dezacordurilor în războiul de șapte ani.Hibbert, p. 86; Watson, pp. 67–79 George a fost perceput ca favorizând miniștrii Tory, care a dus la denunțarea sa de către Whigs ca un autocrat.
Regele care era ostil aventurilor externe deoarece voia să instaureze o nouă politică internă și să restabilească puterea personală a regelui, imediat ce a urcat pe tron a dorit să oprească războiul cu Franța. Hotărât să-și aleagă singur miniștrii, George care îl ura pe William Pitt, l-a impus pe Lordul Bute, om cinstit, integru, dar prea puțin făcut pentru a guverna și despre care se zvonea că ar fi amantul prințesei văduve de Wales. Pacea de la Paris semnată în 1763 dădea Angliei Canada, Saint-Vincent, Dominica, Tobago și Senegal; Franța se obliga să evacueze Hanovra, Prusia și să demilitarizeze Dunkerque. Anglia îi restituia Belle-Isle, Guadelupa, Martinica, Maria-Galanta, Santa-Lucia, comptuarele comerciale franceze din India, Saint-Pierre, Miquelon și îi reda dreptul la pescuit în Terra Nova. Spaniei, care ceda englezilor Florida, Franța i-a dat în compensație Louisiana.
Pitt care ar fi dorit o pace și mai grea pentru Franța, a venit în parlament să protesteze împotriva termenilor tratatului semnat de succesorul său. Discursul de trei ore a fost grandios dar zadarnic căci tratatul a fost ratificat. Prințesa de Wales a declarat: "Acum fiul meu este regele Angliei".
După Pacea de la Paris, Lordul Bute a demisionat, permițând Whigs să revină la putere sub George Grenville.
Problema coloniilor Articol principal Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii După război a fost nevoie să se mențină în America o forță permanentă de zece mii de oameni care să facă față unei eventuale revolte a canadienilor francezi. Grenville a propus ca o treime din suma necesară pentru întreținerea armatei să fie percepută în colonii sub forma taxelor de timbru. Problema centrală pentru coloniștii nu a fost valoarea taxelor ci faptul că parlamentul ar putea percepe o taxă fără aprobarea americanilor, deoarece coloniile nu erau reprezentate în parlament.Black, p. 82 Americanii au protestat pentru că englezii avea dreptul "nici o taxă fără reprezentare", un argument pe care Londra l-a respins în numele unei reprezentări virtuale.
În 1765, Grenville a introdus Stamp Act, statornicind un drept de timbru, care îndrepta spre casieriile fiscului puținul aur pe care-l posedau coloniile. Între timp, regele exasperat de încercările lui Grenville de a-i reduce prerogativele a încercat fără succes să-l convingă pe William Pitt să accepte funcția de prim ministru.Ayling, pp. 122–133; Hibbert, pp. 107–109; Watson, pp. 106–111 Lordul Rockingham, cu sprijinul lui Pitt și al regelui, a abrogat nepopularul Stamp Act a lui Grenville dar guvernul său a fost slab și a fost înlocuit în 1766 de Pitt, pe care George l-a numit Conte de Chatham. thumb|left|250px|Bătălia de la Chesapeake, 1781: Linia franceză (stânga) și linia britanică (dreapta) în timpul bătăliei.
La începutul anului 1766, William Pitt cere suprimarea impozitelor pe care coloniile americane le plăteau Angliei. Mai târziu, cu o majoritate de un vot, cabinetul North hotărăște să nu mențină decât un singur impozit, acela asupra ceaiului. Americanii au refuzat să cumpere ceaiul dacă trebuia impozitat; pentru că Compania Indiilor Orientale avea stocuri mari, o navă încărcată cu ceai a pornit spre Boston. Americanii au aruncat în mare lăzile de ceai. La un an și jumătate de la afacerea Boston au început ostilitățile.
Toți experții erau de părere că în scurt timp coloniștii vor fi înfrânți. Nu aveau nici un oraș fortificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de război. Nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere militar nu erau pregătiți să susțină un război contra Angliei. În plus, dacă Anglia nu-i mai proteja, urmau să fie expuși atacurilor din partea tuturor puterilor maritime din lume. Însă Franța, fericită să se răzbune pe tratatul din 1763, a susținut coloniștii. Flota franceză refăcută domina marea.
Succesul militar al americanilor a fost determinat de o luptă navală, lupta de la Chesapeake. Irlanda, gata și ea să se revolte, a trebuit calmată, acordându-se parlamentului din Dublin o completă independență legislativă.
Odată cu căderea Lordului North în 1782, Lordul Rockingham care era Whig a devenit prim-ministru pentru a doua oară, dar a murit în câteva luni. Regele l-a numit pe Lordul Shelburne să-l înlocuiască. Charles James Fox a refuzat să servească sub Shelburne și a cerut numirea Ducelui de Portland.
Pacea de la Versailles din 1783 a fost pentru Anglia o pace umilitoare. Ea a recunoscut independența coloniilor americane, a restituit Spaniei Minorca, Franței Saint-Pierre și Miquelon, Santa Lucia, Tobago, Goreea și Senegal. În 1785, John Adams a fost numit ambasador al Statelor Unite în Marea Britanie.
În 1783, guvernul lui Shelburne a fost înlocuit de către Coaliția Fox-North. Ducele de Portland a devenit prim-ministru, iar Fox și Lordul North secretari la Externe și Interne.
William Pitt thumb|160px|William Pitt