Imperiul Carolingian (800–888) este un termen istoriografic care se referă la regatul francilor condus de dinastia Carolingiană în Evul Mediu Timpuriu.

Datorită unei succesiuni de regi slabi și epuizării pământurilor pe care le dăruiseră pentru a-și asigura fidelitatea aristocrației, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanți ai dinastiei merovingiene, „regii trândavi”, lăsaseră conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale și repre­zentau marea aristocrație francă din nord, ceea ce explică și treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziția familiei și își sporește prestigiul prin înfrângerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăznețe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scurt (majordom între 741-751) hotărăște să transforme puterea efectivă pe care o deținea într-o regalitate de drept.

Istoric În timpul domniei lui Clovis I din dinastia Merovingienilor, francii au câștigat supremația în Europa de Vest. Conflictul care va caracteriza întreaga istorie medievală din punct de vedere social și politic, cel dintre suveran și prinții autohtoni, a apărut după moartea lui Clovis. Au fost necesare concesii înainte ca nobilimea să recunoască autoritatea regală. Împărțirea repetată a regatului între moștenitorii legitimi a slăbit puterea Merovingienilor, care au cedat în cele din urmă în fața Carolingilor, foștii majordomi ai palatului. Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman, s-a remarcat dintr-un lung șir de conducători Carolingieni încununați cu succese.

Dinastia Merovingienilor

În timpul domniei lui Clovis I din dinastia merovingienilor, francii dornici de expansiune, au intrat în conflict cu Siagrius, ultimul guvernator roman local. După ce l-a înlăturat în anul 486, Clovis și-a extins considerabil teritoriul, transformând mica stăpânire din jurul orașului Cambrai, moștenită de la părintele său Childeric, într-un puternic regat ce se întindea de la Rin până la Pirinei. Clovis s-a creștinat, fiind botezat în rit niceean de către episcopul Remigius de Reims. A încurajat amestecul francilor cu populația locală galo-romană și a încheiat o alianță între conducătorii Regatului Franc și ulterior ai Sfântului Imperiu Roman, cu papalitatea. Prin codul său de legi, Lex Salica, Clovis nu a permis accesul femeilor la tron, asigurând continuitatea succesiunii Merovingienilor și a succesorilor lor. Cu acordul împăratului Anastasie și al burgunzilor, Clovis se angajează în confruntarea finală cu vizigoții pe care-i înfrânge la Vouillé (507) și a ocupat părțile de la sud și vest de Loara ale regatului vizigot. Consacrarea noii monarhii creștine, prin acordarea titlului de consul, sosește de la Constantinopol din obișnuita dorință de afirmare a pretențiilor imperiale asupra provinciilor occidentale, dar care slujește mai mult legitimării puterii regelui în ochii galo-romanilor și superiorității lui Clovis față de ceilalți regi franci, decât autorității efective a împăratului bizantin. La moartea sa din 511, stăpânea peste zona formată din Franța și Belgia de azi, Renania și sud-vestul Germaniei.

În ciuda reglementării situației succesiunii, regatul a fost împărțit după moartea lui Clovis între cei patru fii ai săi conform vechiului obicei franc de tragere la sorți. Au apărut trei noi regate merovingiene: Austrasia (în est), Neustria (în vest) și Burgundia (în sud-est), ai căror conducători s-au luptat între ei. Urmașii lui Clovis, în ciuda împărțirii regatului în conformitate cu normele patrimoniale private de succesiune, au reușit să continue expansiunea teritorială a statului franc, supunând teritoriile de la răsărit de Loara, regatul burgund, Provence, iar la est de Rin și-au impus protectoratul asupra Turingiei, Alamaniei și Bavariei.

Chlotar II a reușit să reunifice regatul un secol mai târziu, însă cu mari sacrificii politice. Pentru a atrage nobilimea de partea sa, a fost silit să accepte Edictum Chlotarii din anul 614, care stipula că demnitarii locali, conții, urmau să fie aleși din rândul latifundiarilor din provincii. S-a consolidat puterea nobilimii locale în detrimentul autorității centrale. Cele trei regate aveau câte un majordom al palatului, care îl reprezenta pe rege și se bucura de o putere considerabilă. Dagobert I a fost ultimul suveran din dinastia Merovingienilor care a stăpânit un regat unit, între 629-639. Disensiunea din interiorul dinastiei a facilitat ascensiunea Carolingienilor.

Ascensiunea Carolingienilor

Singura sursă demnă de încredere a acestei perioade este Liber Historiae Francorum, cealaltă sursă din epocă, Annales Mettenses Priores fiind o lucrare menită să-i glorifice pe carolingieni, compilată la Saint-Denis în 806. Au existat și alte cronici ce s-au pierdut, altele fiind modificate în concordanță cu viziunile dinastiei carolingiene în privința merovingienilor. Analele regatului franc consideră anul 741 ca fiind punctul de pornire al epocii carolingiene.

Familia carolingiană este originară din rândul familiilor aristocratice din regatul franc merovingian. În Austrasia, la începutul secolului al VII-lea, s-au remarcat două familii ce avea ca reprezentanți pe Arnulf, episcop de Metz, și Pepin de Landen, majordom în Austrasia. Lui Pepin i-a fost încredințat educația viitorului rege Dagobert de către regele Clothar al II-lea. Clothar avea mare încredere în Pepin și Arnulf care l-au susținut în 613 în efortul de preluare a tronului. Înainte de a muri în 639, Pepin a aranjat căsătoria fiicei sale, Begga, cu Asegisel, fiul lui Arnulf, unirea celor două neamuri punând bazele viitoarei dinastii Carolingiene, care și-a început ascensiunea la sfârșitul secolului al VII-lea prin Pepin de Herstal, fiul lui Asegisel. Grimoald, fiul lui Pepin de Landen, a încercat să ajungă pe tron, dar a eșuat din cauza opoziției nobiliare din Neustria și Austrasia, conform Liber Historiae Francorum, fiind un eveniment omis în scrierile ulterioare prin politică propagandistică carolingiană.

Pepin de Herstal și-a început activitatea în timpul domniei lui Dagobert al II-lea,. Împreună cu fratele său, Martin, comite de Laon, Pepin s-a implicat în luptele dintre Ebroin, majordomul Neustriei și grupării aristocratice din Burgundia și Austrasia reprezentate de episcopul Leodegar. Leodegar este ucis în 679, Marin și Ebroin l-au propulsat pe Pepin că lider al majorității aristocratice din Austrasia, unde a devenit majordom. Ascensiunea să atinge apogeul cu victoria de la Tertry din 687 în față majordomului Neustriei, Berchar. Baza puterii lui Pepin a rămas în Austrasia, familia sa deținând multe domenii. Pepin a moștenit de la părinți domenii în Metz, Frosses și Narmur, precum și mănăstiri. A condus prin intermediul unor oameni de încredere numiți de el, numindu-l în această poziție pe fiul său, Grimoald, pe celălalt fiu, Drago, a devenit duce de Champagne. Pepin prezida anual adunarea generală a nobililor și episcopilor din regat, ocazie în care se aduceau dările și se strângeau oștirile. S-au păstrat 24 de carte regale, regii deținând atribute de guvernare și juridice. Regatul a traversat o perioada de pace și dezvoltare. Din 709, Pepin a început un lung proces de readucere sub control franc a triburilor germanice de dincolo de Rin. A murit bătrân, în decembrie 714, fără succesori, căci Drogo și Grimoald muriseră. Astfel, nepotul său, Theudoald a devenit majordom al Neustriei.Au fost declanșate revolte ample în provinciile regatului. Ulterior, Carol , unul dintre fii săi nelegitimi, a preluat conducerea facțiunii nobiliare, ce era amenințată de o altă facțiune, Plectrude, și de alianța dintre nobilii din Neustria și frizi.

Expansiunea imperiului

Carol sau Charles Martel i-a înfrânt pe opozanți în Neustria și a înlăturat Plectrude până în 717. A respins atacurile saxonilor și s-a instalat la conducerea a două provincii. În 721 l-a înscăunat pe Theuderic al IV-lea, ce a domnit formal. Carol purta supranumele de "Martel", probabil primit după asediul cetății Avignon ce a fost asociată cu cucerirea Ierihonului de către Iosua din Vechiul Testament ori după Bătălia de la Tours, alți istorici considerând că este un al doilea nume de botez în cinstea sfântului Martin sau lui Martin, fratele lui Pepin de Herstal.

Pe parcursul domniei, Carol a purtat numeroase bătălii anuale, încercând să-și extindă și consolideze puterea. A purtat lupte cu saxonii din 718 până în 724, cu alamanii în 725 și în 730, și cu bavarezii în 725 și în 728. S-a confruntat și cu opoziția unor duci ce manifestau tendințe de independența în Gasconia, Aquitania și Provența. Carol a numit în fruntea comitatelor, episcopiilor și abațiilor oameni loiali politicii sale pentru a menține controlul. Carol a trebuit să se folosească și de legătură de fidelitate ce se impunea la baza societății feudale timpurii. Carol a impus și o politică se secularizare a domeniilor bisericești. Pentru a-și recompensa fidelii, confisca domeniile bisericii, eliminând simultan abați și episcopi mult prea influenți și numea în rândurile ierarhiei ecleziastice mulți nobili cu comportamente războinice decât religioase. A urmărit reducerea independenței abaților și episcopilor militari, îndepărtarea lor din locurile în care rezidau, confiscarea resurselor pe care le dețineau și înlocuirea lor cu persoane favorabile. A controlat de timpuriu tezaurul strâns de tatăl său și confiscat de la Plectrude și a profitat de sprijinul nobilimii din Austrasia.

Pe plan militar, era impus un sistem de chemare la oaste ce presupunea participarea tuturor oamenilor liberi la război. Înrolarea putea fi evitată prin plătirea unei sume de bani. Francii erau infanteriști, luptau cu topoare, lănci, săbii cu două tăișuri sau săbii scurte, se apărau cu un pieptar din piele de animal acoperit cu plăci de metal și purtau o cască conică și un scut mare de lemn. Cavaleria avea o poziție tot mai importantă în cadrul armatei. Au preluat scărița de șa de la avari, ceea ce permitea cavalerului să utilizeze mai bine lancea și sabia, pe care le puteau ține în ambele mâini. Războinicii erau recompensați cu domenii.

În 719, arabii, după ce au ocupat peninsula iberică, au traversat Pirineii, cucerind posesiunile din sudul Galliei ale regatului vizigot, cetatea Narbonne, iar în 721, au cucerit Toulouse, pătrunzând prin valea Ronului în Burgundia. Musulmanii atacau și jefuiau în voie sudul regatului. Cu ajutorul lui Odo, comitele Aquitaniei, Carol Martel i-a învins pe arabi în apropiere de Poitiers în octombrie 732, surprinzându-i în drum spre Tours, unde intenționau să jefuiască mănăstirea Saint-Martin. Victoria de la Tours a fost interpretată ca judecată a lui Dumnezeu, favorabilă lui Carol. După victorie, Carol și-a îndreptat atenția spre Aquitania, unde Odo promova o politică ambiguă. După moartea lui Odo în 735 și campaniile întreprinse în sud, între 736-739, Carol a asigurat un control deplin în regiunea, în Provența.

Carol moare în octombrie 741, fiind urmat de Pepin și Carloman, ce au împărțit puterea încă din timpul vieții tatălui lor. Carloman a preluat o parte din Austrasia, Alamania, Thuringia, iar Pepin a revendicat Burgundia, Neustria, Provența și o mică parte din Austrasia, ce cuprindea Metz și Trier. Grifo, un fiu din a două căsătorie a lui Carol Martel, a primit o mică moștenire. După moartea tatălui lor, cei doi frați l-au închis pe Grifo în fortăreața Novum Castellum, de lângă Liege.