Atentatul din 20 iulie 1944 împotriva lui Hitler

Atentatul din 20 iulie 1944 a fost o tentativă de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, liderul Germaniei naziste, care ar fi trebuit să fie urmată de Operațiunea Walküre, prin care complotiștii urmau să-și asigure controlul asupra țării. Conducătorul operațiunii a fost colonelul Claus von Stauffenberg, care făcea parte din statul major al Armatei de Rezervă, funcție care îi permitea să aibă acces la sala de raport a lui Hitler.

Atentatul din 20 iulie 1944 din Adăpostul lupului a fost punctul culminant al acțiunilor rezistenței germane, care încercase de mai multe ori fără succes să răstoarne regimul nazist. Eșecul complotului a dus la arestarea a peste 5.000 de oameni și la executarea a aproximativ 200 dintre ei, practic la zdrobirea rezistenței.

Context general Grupurile de conspiratori care plănuiau lovitura de stat existau în Wehrmacht și în Abwehr încă din 1938. Primii lideri complotiști au fost generalul de brigadă Hans Oster, șeful serviciului de informații militare, fostul șef al Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck și feldmareșalul Erwin von Witzleben. În 1938 și 1939 au fost concepute planuri pentru răsturnarea de la putere a lui Hitler pentru a-l împiedica să declanșeze un nou război mondial. Toate aceste planuri au fost abandonate din cauza nehotărârii generalilor armatei Franz Halder și Walter von Brauchitsch, dar și din cauza incapacității, până în 1939, a puterilor occidentale de a se opune agresiunii lui Hitler. Acest grup de rezistență militară și-a amânat planurile după ce führerul a câștigat o popularitate imensă ca urmare a succesului neașteptat din bătălia Franței.

În 1941 a fost format un nou grup conspirativ, condus de colonelul Henning von Tresckow, membru al statului major al feldmareșalului Fedor von Bock (care îi era unchi), comandantul Grupului de Armate Centru din Operațiunea Barbarossa. Tresckow a recrutat sistematic membri ai opoziției din cadrul Statului Major, formând unul dintre cele mai bine organizate grupuri de rezistență din cadrul armatei. Împotriva lui Hitler nu puteau fi făcute multe lucruri atâta vreme cât armatele germene înaintau triumfătoare în vestul Uniunii Sovietice, în anii 1941 și 1942, chiar și după eșecul din bătălia Moscovei (decembrie 1941), care a dus la demiterea lui Brauchitsch și Bock.

În 1942 Oster și Tresckow au reușit să refacă o rețea de rezistență funcțională. Cel mai important nou recrut al lor a fost generalul Friedrich Olbricht, șeful cartierului general din Bendlerblock (Berlin), care controla un sistem independent de comunicații al unităților de rezervă din toată Germania. Prin conectarea acestui nou recrut cu mai vechiul grup de rezistență a lui Tresckow din Grupul de Armate Centru a fost creată o grupare care putea organiza o lovitură de stat cu sorți de izbândă.

La sfârșitul aceluiași an Tresckow și Olbricht au formulat un plan de asasinare a lui Hitler și au fixat data loviturii de stat în martie 1943, în timpul vizitei dictatorului la cartierul general al Grupului de Armate Centru de la Smolensk. Pentru eliminarea lui Hitler fusese plănuită plasarea unei bombe la bordul aparatului de zbor cu care urma să se deplaseze führerul. Bomba nu a funcționat. A eșuat de asemenea o încercare de asasinare a lui Hitler în timpul vizitării unei expoziții de armament sovietic capturat. Eșecurile au demoralizat conspiratorii. În 1943, ei au încercat fără succes să recruteze comandanți de pe front importanți, precum mareșalul Erich von Manstein și mareșalul Gerd von Rundstedt.

Planificarea loviturii de stat

Până pe la mijlocul anului 1943 soarta războiului s-a schimbat decisiv în defavoarea Germaniei. Complotiștii din rândurile armatei și aliații lor civili ajunseseră la concluzia că numai asasinarea lui Hitler ar fi putut deschide drumul către formarea unui guvern acceptabil pentru Aliații occidentali, guvern care să fi început tratativele pentru o pace separată. Semanarea unei păci separate cu occidentalii ar fi împiedicat Uniunea Sovietică să invadeze Germania și ar fi oprit vărsarea de sânge.

În august 1943 Tresckow a întâlnit un tânăr ofițer de stat major, colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Stauffenberg, care fusese grav rănit în luptele din Africa de nord, era un politician conservator, naționalist și catolic practicant. Dacă la început întâmpinase cu entuziasm venirea la putere a naziștilor, corupția și ineficiența regimului instaurat de Hitler l-a deziluzionat. Stauffenberg a fost dezgustat de tratamentul aplicat evreilor și prizonierilor de război sovietici. Începând cu anul 1942, alături de alți ofițeri ai armatei germane, a devenit conștient că Hitler conducea Germania către dezastru și că din acest motiv dictatorul trebuia înlăturat de la putere. Anumite scrupule de ordin religios l-au împiedicat o vreme să accepte că singura cale de înlăturare de la putere a führerului era asasinatul. După dezastrul din bătălia de la Stalingrad, Stauffenberg a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler era cel mai mic rău moral.

Olbricht le-a prezentat lui Tresckow și Stauffenberg o nouă strategie a loviturii de stat. Armata de rezervă avea un plan de acțiune numit Operațiunea Valkiria, care urma să fie declanșată în cazul izbucnirii mișcări anarhice din cauza bombardamentelor aliate sau în cazul unei răscoale de proporții a muncitorilor străini care prestatu muncă forțată în industria germană. Olbricht a sugerat că planul operațional putea fi folosit pentru mobilizarea Armatei de Rezervă, care ar fi putut prelua controlul asupra orașelor țării, ar fi dezarmat SS-ul și ar fi arestat conducerea nazistă, totul numai după asasinarea lui Hitler. Walküre putea fi declanșată doar de generalul Friedrich Fromm, comandantul Armatei de Rezervă, care trebuia ori să fie câștigat de partea conspiratorilor sau trebuia neutralizat. Fromm, ca și mulți alți ofițer de rang înalt, știa câte ceva despre conspirațiile militare care se pregăteau, dar nu le sprijinise niciodată activ, nici nu le trădase Gestapoului.

La sfârșitul anului 1943 și începutul anului următor, au existat cel puțin patru tentative ale conspiratorilor de a ajunge suficient de aproape de Hiler pentru a-l ucide cu o grenadă de mână sau cu focuri de pistol. Dar atari tentative deveneau treptat mai dificil de dus la bun sfârșit. Cum situația de pe front se deteriora constant, Hitler nu mai apărea aproape deloc în public și vizita foarte rar Berlinul. El își petrecea timpul în special la cartierul general din Prusia Răsăriteană (Wolfschanze) sau la vila sa din Berchtesgaden, în munții Bavariei. În ambele locații, Hitler era foarte bine păzit, iar printre vizitatori se numărau numai oameni pe care dictatorul îi cunoștea bine și în care avea deplină încredere. Himmler și Gestapoul erau tot mai îngrijorați în privința unui posibil complot împotriva lui Hitler, ofițerii de stat major fiind principala sursă de amenințare la siguranța dictatorului.

În vara anului 1944 era clar că Gestapoul se apropiase primejdios de mult de cercul conspiratorilor. Conspiratorii începuseră să creadă că acționau contra cronometru, date fiind situația de pe fronturi, (pe care, atât în răsărit cât și în apus, germanii se retrăgeau neîncetat), cât și situația din Germania. Tot mai mulți conspiratori au ajuns să creadă că mai aveau o singură șansă - și anume prin lichidarea lui Hitler. Pentru mulți dintre conspiratori, complotul împotriva lui Hitler a început să capete o importanță mai degrabă pentru salvarea onoarei ofițerilor, familiilor lor și armatei, părând tot mai evident că evenimentul ar fi avut consecințe din ce în ce mai mici pentru cursul istoriei.Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, pag. 236

Este surprinzător că, după luni de comploturi ale grupurilor de rezistență din Armată și a celor din aparatul de stat, în condițiile în care în mișcarea de rezistență erau implicați foarte mulți oameni, Gestapoul nu prinsese de veste. Gestapoul știa de fapt încă din februarie 1943 de existența grupurilor de rezistență din Abwehr (protejate de amiralul Wilhelm Canaris) și de rezistența civililor formată în jurul fostului primar al orașului Leipzig, Carl Goerdeler. Dacă toți complotiștii despre care existau informații sigure ar fi fost arestați, Gestapoului i-ar fi fost posibil să descopere și grupul din cadrul Grupului de Armate Centru, iar atentatul din 20 iulie 1944 nu ar mai fi avut loc. Unii cercetători au avansat ipoteza că Himmler a lăsat complotiștii, dintr-un motiv necunoscut, să-și continue încercările de asasinare.

Himmler a avutîn august 1943 cel puțin o conversație cu un opozant cunoscut – ministrul de finanțe al Prusiei, Johannes Popitz –, implicat în rețeaua lui Goerdeler. Lui Himmler i s-a oferit șansa să se alăture opoziției și să-l înlăture pe Hitler și să asigure securitatea negociatorilor de pace.Joachim Fest, Plotting Hitler's Death, pag. 228 Această întâlnire s-a încheiat fără vreun rezultat, dar Popitz nu a fost arestat, și se pare că Himmler nu a făcut nimic pentru descoperirea restului rețelei care opera în birocrația de stat. Este posibil ca Himmler, care încă din 1943 știa că războiul este pierdut, să fi lăsat cu bună știință desfășurarea complotului, avându-se în vedere și împrejurarea că succesorul lui Hitler ar fi fost chiar el, Himmler, și că ar fi putut negocia o pace. Popitz nu era singurul care îl vedea pe Himmler ca pe un aliat potențial. Generalui von Bock l-a sfătuit pe Tresckow să ceară sprijinul lui Himmler, dar nu există nicio dovadă că s-a încercat așa ceva. Se pare că Goerdeler a menținut contacte indirecte cu Himmler prin intermediul lui Carl Langbehn. Biograful lui Canaris, Heinz Höhne, a sugerat că șeful serviciului de informații al armatei și Himmler ar fi încercat să schimbe regimul, dar aceasta este doar o speculație.Contactele lui Himmler cu opoziția și motivele posibile au fost analizate de Peter Padfield în cartea Himmler, pag. 419–424

20 iulie La 1 iulie 1944 Stauffenberg a fost numit șeful statului major al generalului Fromm la cartierul general al Armatei de rezervă din Bendlerstrasse, în centrul Berlinului. Această poziție îi permitea să participe la conferințele militare ale lui Hitler, atât în Prusia Răsăriteană, cât și la Berchtesgaden. Stauffenberg era astfel în măsură să atenteze la viața lui dictatorului, cu ajutorul unei bombe sau al unui pistol. Conspiratorii nu fuseseră multă vreme de acord cu ideea asasinării dictatorului din motive etice sau religioase, dar și-au schimbat poziția, poate și ca urmare a unor mărturii despre exterminarea la Auschwitz a aproximativ 250.000 de evrei unguri – punctul culminant al Holocaustui.

Între timp de partea conspiratorilor a fost adus un nou aliat important, generalul Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul militar al trupelor de ocupație din Franța, care urma să preia controlul Parisului după asasinarea lui Hitler și să negocieze cu forțelel aliate un armistițiu imediat. Complotul era gata de a fi declanșat.

La începutul lui iulie Stauffenberg a participat, purtând o bombă în geantă, la două conferințe ale lui Hitler. Dar datorită faptului că s-a considerat că nu numai Hitler, dar și Himmler și poate și Göring ar fi trebuit să moară pentru ca operațiunea Walküre să aibă șansă de reușită, atentatul a fost amânat de fiecare dată în ultima clipă, deoarece Himmler nu era prezent la conferințele militare. De fapt, complotiștii ar fi trebuit să știe că Himmler de obicei nu participa la conferințele militare ale lui Hitler.