Abd ar-Rahman I (în limba arabă:عبد الرحمن الأول Abd al Rahman al-Awal sau عبد الرحمن إبن معاوية Abd-al Rahman ben Muawiya ben Hisham, (7 martie) 731- 30 septembrie 788) a fost un emir arab originar din Siria, fondatorul emiratului de Cordoba din Spania (în arabă - „Al-Andalus”) și al stăpânirii Omeiazilor în Peninsula Iberică, rivală cu califii Abbasizi, care în anul 750 i-au înlăturat familia de la putere în Orientul Apropiat. A domnit între 756-788. Dinastia creată de el în Spania arabă a dăinut trei sute de ani și a culminat cu înființarea în 969 a Califatului Cordobei, de către un urmaș al său, Abd er-Rahman al III-lea. A fost cunoscut sub poreclele Abd er-Rahman Al-Dakhil (Imigrantul) sau Saqr Quraish („Șoimul din Quraish”). I s-a adăugat înaintea numelui și atributul (kunya) Abu al-Muzaffer أبو المظفر (Victoriosul). Biografie Împrejurări istorice și copilărie Abd al-Rahman s-a născut în Siria (Bilad al-Sham), inima Califatului Omeyyad în apropiere de Palmira și Damasc, după istoricul Ibn Hayyan în localitatea Al Ulya, după alte surse, la Dayr Hanna sau Dair Hasina Ibn Adhari - trad.în spaniolă de Fernandez Goncalez 1860 p. 107, ca fiu al prințului (emir) omeiad arab Muawiya ibn Hisham și, conform unor surse andaluze ulterioare, al unei femei berbere pe nume Rah (راح) sau Radakh (رداح) care era, poate, o concubină din tribul Nefzaoua.art.Abd al Rahman in H.A.R.Gibb et al (ed) Encyclopaedia of Islam, Second Edition». Brill Online Reference Works, Leiden vol.1 p.82.Jayyusi 1994 p.19 P.Lunde 1993Identitatea mamei sale nu este atestată în surse contemporane din secolul al VIII-lea și apare doar la istorici mai târziu, cum ar fi Ibn Hayyan (d. 1076) și Ibn Idhari (d. 1310).
La șase ani Abd al Rahman a devenit orfan de tată în urma unui accident de călărie, și a fost dat in grija bunicului său, califul Hisham ibn Abd al-Malik, al zecelea calif omeiad, care a murit la rândul său, când copilul a avut 12 ani.
Fuga din Siria Când următorul calid omeyad Marwan al II-lea a fost învins și ucis în 750 în Egipt, puterea la Damasc a fost luată de familia abasidă. Tânărul Abd ar- Rahman avea atunci mai puțin de douăzeci de ani. Noul guvernator al Damascului Abd Allah ibn Ali, unchiul primului calif abbasid Abu Abbas „Al Saffah” (Sângerosul), temându-se că omeiazii încă ar putea amenința noua stăpânire, a invitat rivalii omeiazi în așezarea Abu Futrus (Antipatros), pe râul Nahr Abu Futrus, probabil Al Auja (Yarkon) în Palestina, la un ospăț de reonciliere, la data de 25 iulie 750, unde i-a masacrat pe toți. Singurii supraviețuitori ai masacrului au fost Abd al-Rahman, fratele său Yahya, fiul său în vârstă de patru ani, Sulayman, surorile sale și doi oameni de încredere Badr, sclav grec, eliberat și convertit la islam, precum și Sālim Abū Shujā.Figures of Al Andalus Ei au izbutit sa se ascundă și au fugit, apoi, într-un sat beduin din nordul Siriei, unde au fost urmăriți de soldații abbasizi.P.Hitti 1985 p.505 Urmăriți de dușmani, au ajuns la râul Eufrat. Abd al-Rahman și Badr, au traversat înot spre celălalt mal, dar Yahya nu a putut și s-a predat urmăritorilor care îi promiseseră viața, dar a fost decapitat. După ce au fost martori la uciderea lui Yahya, cei doi fugari au fugit în Palestina, Sinai, Egipt, unde au găsit azil cele două surori ale tânărului emir, și apoi în Africa de Nord, într-un periplu care a durat peste cinci ani.După unele izvoare, Badr l-a însoțit pe emir la o dată mai târzieAhmed ibn Muhammad al-Maqqari. The History of the Mohammedan Dynasties in Spain, 96. Al-Maqqari citează cronica istoricului Ibn Hayyan în detalierea fugii lui Abd ar-Rahman din Siria. De-a lungul drumului, calea a fost plină de pericole, deoarece abbasizii au trimis călăreți și agenți pentru a încerca să-l găsească pe prințul omeiad și să-l ucidă. Copilul său, Suleiman, care a rămas în est, a supraviețuit și după mai mulți ani, s-a reunit cu tatăl său.
Drumul spre vest 150px|miniatura|dreapta|Portret imaginar al lui Abd al-Rahman, c.1850,folosit ca ilustrație în Cronica General de Espana (1865-1871) de Cayetano Rosell După ce au scăpat cu greu cu viață, Abd al-Rahman și Badr au continuat să călătorească spre sud prin Palestina, și apoi, în Egipt. Abd al-Rahman a trebuit să păstreze un profil discret în timpul călătoriei. Se poate presupune că intenționa să meargă cel puțin până în nord-vestul Africii (Maghreb), țara mamei sale, care fusese parțial cucerită de predecesorii săi omeiazi. Călătoria prin nordul Africii avea să se dovedească periculoasă. După ce a zăbovit cinci ani în Barqa (Cyrenaica) Abd ar Rahman și suita lui au ajuns în Ifriqiya (Tunisia de astăzi) și capitala ei, Kairouan. În acea vreme, guvernatorul semi-autonom al Ifriqiyei era Abd al-Rahman ibn Habib al-Fihri ,un fost vasal al omeiazilor. Era membru al unei familii ilustre - Fihri, și aspira să devină suveran.La început, el a căutat o înțelegere cu Abbasizii, dar când aceștia i-au refuzat termenii și i-au cerut supunerea, Ibn Habib s-a despărțit de ei și a invitat pe supraviețuitorii dinastiei omeyade să se refugieze în teritoriile de sub controlul său. Abd ar-Rahman a fost doar unul dintre membrii familiei omeyade care au ajuns în Ifriqiya în acea perioadă. Însă Ibn Habib s-a răzgândit curând. El s-a temut că prezența unor exilați omeiazi proeminenți în Ifriqiya, ar putea deveni un focar al intrigilor nobililor locali împotriva puterii sale.În jurul anului 755,crezând că a descoperit comploturi care îi implicau pe unii dintre exilații omeiazi de viță din Kairouan, Ibn Habib s-a întors împotriva lor.La acea vreme, Abd al-Rahman și Badr se aflau ascunși la Bara, în tabăra șefului berber Abū Qurra Wānsūs al-Barbarī din tribul Banu Ifran, care era o parte a confederației berbere Zenata. Ibn Habib a trimis spioni să-l caute pe prințul omeiad. Când soldații lui Ibn Habib au intrat în tabără, soția șefului berber, l-a ascuns pe Abd al-Rahman sub lucrurile ei personale pentru a-l ajuta să treacă neobservat. al-Maqqari 2010, citând mai ales pe Ibn Hayyan pp. 58–61. După ce au plecat, Abd al-Rahman și Badr au luat-o imediat spre vest. Ei au ajuns în regiunea Tahert (astăzi Tiaret) a tribului Miknasa și la tribul mamei sale Nafza. În mijlocul primejdiilor Abd al-Rahman și-a menținut moralul datorită credinței sale într-una dintre profețiile unchiului tatălui său, Maslama ben Abd al Malik, conform căreia acest tânăr va restaura în vest puterea familiei Omeiazilor.
În 755, Abd al-Rahman și Badr au ajuns în Marocul de astăzi, lângă Ceuta.P.Hitti 1985 p.505 Următorul lor pas avea să fie traversarea mării spre al-Andalus, unde Abd al-Rahman nu putea fi sigur dacă va fi sau nu binevenit. În urma Răscoalei Berbere din anii 740, provincia se afla în criză, comunitatea musulmană fiind sfâșiată de disensiuni tribale în rândul arabilor (conflictul dintre nordici - Qays (qaisiți) și sudici - Yamani („yemeniți”), numiți așa după regiunile de baștină ale strămoșilor lor în Arabia), precum și de tensiuni între arabi și berberi.În acel moment, conducătorul nominal al al-Andalusului, emirul Yusuf ibn Abd al-Rahman al-Fihri - un alt membru al familiei Fihri și un favorit al coloniștilor arabi veterani (baladiyun - cei dintâi veniți in Andalus), majoritatea de origine sud-arabă sau „yemenită” - era implicat într-o competiție cu vizirul (și ginerele) său, al-Sumayl ibn Hatim al-Kilabi, conducătorul „sirienilor” - shamiyun, proveniți din jundurile sau zonele militare ale Siriei, și care reprezentau majoritatea triburilor qayside din nordul Arabiei - care sosiseră în Andalus abia în 742.
200px|miniatura|dreapta|Dirham din timpul emirului Abd al-Rahman I (anii 786-787)
Printre jundurile siriene se aflau contingente formate din vechi clienți ai omeiazilor, numărând probabil 500 de oameniH.Kennedy 1996 iar Abd ar-Rahman a crezut că ar putea miza pe vechile loialități pentru a-i convinge să-l primească. Badr a fost trimis peste strâmtoare pentru a stabili contactul. El a reușit să atragă de partea sa trei comandanți sirieni: Ubayd Allah ibn Uthman și Abd Allah ibn Khalid — ambii originari din Damasc — și pe Yusuf ibn Bukht din Qinnasrin..Cei trei au apelat la comandantul suprem al forțelor siriene, al-Sumayl (aflat pe atunci la Zaragoza), pentru a obține consimțământul acestuia, însă al-Sumayl a refuzat, temându-se că Abd al-Rahman ar putea încerca să preia puterea și să devină emir.Ca urmare, Badr și clienții omeiazilor au început să sondeze terenul în rândul rivalilor lor, comandanții yemeniți. Deși „yemeniții” nu le erau aliați naturali (omeiazii fiind înrudiți cu triburile Qays), ei s-au arătat interesați. Emirul Yusuf al-Fihri se dovedise incapabil să-l țină în frâu pe puternicul sau ginere, al-Sumayl, iar mai multe căpetenii „yemenite” considerau că perspectivele lor de viitor erau sumbre — fie sub dominația familiei Fihri, fie sub cea a sirienilor — și că ar fi avut șanse mai mari de ascensiune dacă s-ar fi asociat cu prestigiul numelui omeiad..Cu toate că familia Omeiazilor nu avea o prezență istorică în regiune (nu se știa ca vreun membru al familiei omeiade să fi călcat vreodată în al-Andalus până atunci) și existau serioase rezerve legate de lipsa de experiență a tânărului Abd al-Rahman, mai mulți comandanți „yemeniți” de rang inferior au considerat că au puțin de pierdut și mult de câștigat, acceptând astfel să-l susțină pe emir.
Badr s-a întors în Africa pentru a-l informa pe Abd al-Rahman despre invitația adresată de clienții omeiazi din al-Andalus. La scurt timp după aceea, ei au pornit spre Europa, însoțiți de un grup restrâns de susținători. Când unii membri ai triburilor berbere locale au aflat de intenția lui Abd al-Rahman de a pleca pe mare spre al-Andalus, au pornit în grabă călare pentru a-l ajunge din urmă pe coastă. Este posibil ca acești berberi să fi crezut că îl vor putea lua ostatic pe Abd al-Rahman și îl vor obliga să plătească pentru a putea părăsi Africa. Într-adevăr, el a oferit o anumită sumă în dinari berberilor locali, care deveniseră brusc dușmănoși. Chiar în momentul în care Abd al-Rahman și-a lansat ambarcațiunea pe apă, a sosit un alt grup de berberi. Și aceștia au încercat să obțină de la el o taxă pentru plecare. Unul dintre berberi s-a agățat de corabia lui Abd al-Rahman și, potrivit relatărilor, i-a fost tăiată mâna de către un membru al echipajului. al-Maqqari 2010 pp. 65–68. Abd al-Rahman a debarcat la Almuñécar (în arabă - Al Munakkab), în al-Andalus (la est de Málaga), în august sau septembrie 755 în luna musulmană Rabi al Awwal (după tradiție, la 15 august); totuși, locul exact al debarcării sale nu a fost confirmat.
Lupta pentru putere Ajuns la Torrox Abd al-Rahman a fost întâmpinat de clienții săi Abu Uthman și Ibn Khalid și de o escortă de 300 de cavaleri. În scurta sa perioadă petrecută în Málaga, a reușit să adune rapid sprijin local. Valuri de oameni s-au îndreptat spre Málaga pentru a-și aduce omagiul emirului pe care îl credeau mort. O poveste faimoasă care a persistat de-a lungul istoriei este legată de un cadou oferit lui Abd al-Rahman în timp ce se afla în Málaga. Darul era o tânără sclavă frumoasă, pe care Abd al-Rahman a returnat-o cu umilință fostului ei stăpân.