Jurasicul (de la munții Jura) este o perioadă geologică care a durat aproximativ 55 de milioane de ani (între acum 200 de milioane de ani și 145 de milioane de ani în urmă), fiind precedată de Triasic și urmată de Cretacic. Jurasicul constituie perioada de mijloc a Erei Mezozoice, cunoscută de asemenea ca perioada reptilelor. Începutul perioadei este marcat de marea extincție din Triasic–Jurasic. Două alte extincții au avut loc în această perioadă: evenimentul din Jurasicul timpuriu și evenimentul din Jurasicul târziu; totuși niciunul dintre acestea două nu se numără printre cele cinci masive extincții în masă.
Jurasicul este numit după Munții Jura din Alpii Europeni, unde s-au identificat pentru prima dată straturi de calcar din această perioadă.
Etimologie și istoric
Termenul „Jurasic” este legat de Munții Jura, un lanț muntos împădurit situat în principal de-a lungul graniței dintre Franța și Elveția. Numele „Jura” provine din rădăcina celtică jor, prin intermediul galicului iuris („munte împădurit”), care a fost împrumutată în latină ca nume de loc, evoluând în Juria și, în final, Jura.
În timpul unei călătorii prin regiune în 1795, naturalistul german Alexander von Humboldt a observat că depozitele de carbonat din Munții Jura erau distincte din punct de vedere geologic de formațiunile Muschelkalk din perioada Triasicului, aflate în sudul Germaniei, însă a concluzionat eronat că acestea ar fi mai vechi. Ulterior, în 1799, el le-a numit Jura-Kalkstein („calcar de Jura”).
În 1829, naturalistul francez Alexandre Brongniart a publicat o lucrare intitulată „Descrierea terenurilor care constituie scoarța Pământului sau Eseu asupra structurii pământurilor cunoscute ale lumii”. În această carte, Brongniart a utilizat sintagma terrains jurassiques pentru a corela „calcarul de Jura” al lui Humboldt cu calcarele oolitice de vârstă similară din marea Britanie, inventând și publicând astfel termenul „jurasic”. From p. 221, footnote 2: "Souvent aussi calcaire oolithique moyen ou principal (great oolithe); mais le nom de terrains jurassiques nous paroît préférable […] analogue à celle de la chaîne du Jura." (Often also middle or principal oolitic limestone (great oolithe); but the name of "Jurassic terrains" seems to us preferable, because it is more general, because it indicates a terrain composed of different rocks, being in a geognostic position analogous to that of the Jura chain.)
Geologul german Leopold von Buch a stabilit în 1839 diviziunea tripartită a Jurasicului, numind perioadele de la cea mai veche la cea mai recentă: Jurasicul Negru, Jurasicul Brun și Jurasicul Alb.von Buch, L., 1839. Über den Jura in Deutschland. Der Königlich Preussischen Akademie der Wissenschaften, Berlin, p. 87. Geologul William Phillips a colaborat cu William Conybeare pentru a cerceta mai amănunțit Jurasicul Negru englez.
Între 1842 și 1852, paleontologul francez Alcide d'Orbigny a împărțit Jurasicul în zece stadii, bazându-se pe asociațiile de amoniți și alte fosile din Anglia și Franța; dintre acestea, șapte sunt folosite și astăzi, deși niciunul nu și-a păstrat definiția originală. În 1858, geologul și paleontologul german Friedrich August von Quenstedt a divizat cele trei serii ale lui von Buch din regiunea Jura Șvabă în șase subdiviziuni definite prin amoniți și alte fosile. Paleontologul german Albert Oppel, în studiile sale dintre 1856 și 1858, a modificat schema originală a lui d’Orbigny și a subdivizat stadiile în zone biostratigrafice, bazate în principal pe amoniți. Majoritatea stadiilor moderne ale Jurasicului au fost formalizate la Colocviul Jurasicului din Luxemburg, în 1962.
Paleogeografie și tectonică
La începutul Jurasicului, toate marile mase continentale ale lumii erau unite în supercontinentul Pangaea, care, în timpul Jurasicului timpuriu, a început să se fragmenteze în supercontinentul nordic Laurasia și supercontinentul sudic Gondwana. Procesul de separare dintre America de Nord și Africa a fost primul care s-a declanșat, fenomen asociat cu formarea Provinciei Magmatice a Atlanticului Central.
În timpul Jurasicului, Oceanul Atlantic de Nord a rămas relativ îngust, în timp ce Atlanticul de Sud nu s-a deschis decât în Cretacic. Continentele erau înconjurate de oceanul Panthalassa, iar oceanul Tethys se întindea între Gondwana și Asia. La sfârșitul Triasicului, a avut loc o transgresiune marină în Europa, care a inundat mare parte din centrul și vestul continentului, transformându-l într-un arhipelag de insule înconjurate de mări puțin adânci. În această perioadă, atât Polul Nord, cât și Polul Sud erau acoperiți de oceane. Începând cu Jurasicul timpuriu, Oceanul Boreal a fost conectat de proto-Atlantic prin „Coridorul Viking” sau Calea Maritimă Transcontinentală Laurasiană, un pasaj lat de câteva sute de kilometri situat între Scutul Baltic și Groenlanda. În timpul perioaei Callovian, s-a format Marea Epicontinentală Turgai, creând o barieră marină între Europa și Asia.
Madagascarul și Antarctica au început să se despartă de Africa spre sfârșitul Jurasicului timpuriu, proces asociat cu erupțiile Karoo-Ferrar; acest eveniment a deschis vestul Oceanului Indian și a marcat începutul fragmentării Gondwanei. La începutul Jurasicului, America de Nord și America de Sud erau încă unite, însă până la începutul Jurasicului târziu acestea s-au separat, formând Calea Maritimă Caraibiană (cunoscută și sub numele de Coridorul Hispanic), care conecta Oceanul Atlantic de Nord cu estul Panthalassei. Datele paleontologice sugerează că această cale maritimă ar fi fost deschisă încă din Jurasicul timpuriu.
În Jurasicul timpuriu, acum aproximativ 190 de milioane de ani, Placa Pacificului a luat naștere la joncțiunea triplă a plăcilor tectonice Farallon, Phoenix și Izanagi, cele trei plăci oceanice principale ale Panthalassa. Joncțiunea triplă, anterior stabilă, se transformase într-o configurație instabilă, înconjurată pe toate părțile de falii transformante din cauza unei îndoiri la una dintre limitele plăcilor, ceea ce a dus la formarea Plăcii Pacifice în centrul joncțiunii. În Jurasicul mijlociu până la începutul Jurasiului târziu, Calea maritimă Sundance, o mare interioară puțin adâncă, acoperea o mare parte din nord-vestul Americii de Nord.
Nivelul mării în cadrul tendințelor pe termen lung de-a lungul Jurasiculului a fost ciclic, cu 64 de fluctuații, dintre care 15 au fost peste 75 de metri. Cea mai remarcabilă ciclicitate în rocile jurasice este de ordinul patru, cu o periodicitate de aproximativ 410.000 de ani.
În timpul Jurasiculului timpuriu, oceanele lumii au trecut de la o chimie a mării de aragonit la o chimie a mării de calcit, favorizând dizolvarea aragonitului și precipitarea calcitului. Ascensiunea planctonului calcaros în timpul Jurasiculului mijlociu a modificat profund chimia oceanelor, depunerea planctonului biomineralizat pe fundul oceanului acționând ca un tampon împotriva emisiilor mari de CO2.
Clima
Clima Jurasicului a fost în general mai caldă decât cea din prezent, cu aproximativ 5–10 °C, cu dioxid de carbon atmosferic probabil de aproximativ patru ori mai mare. Se știe însă că în această perioadă au avut loc intervale intermitente de „puseuri de frig”, care au întrerupt climatul de seră altfel cald.
În perioada Jurasică, pădurile au crescut probabil foarte aproape de poli, unde verile erau calde, iar iernile reci și, uneori, cu zăpadă. Este puțin probabil să fi existat calote glaciare întinse, deoarece temperaturile ridicate din timpul verii împiedicau acumularea persistentă a zăpezii, deși pot să fi existat ghețari montani locali. Temperatura apelor oceanice de adâncime era probabil cu circa 8 °C mai mare decât în prezent, iar recifele de corali se dezvoltau la latitudini cu aproximativ 10 grade mai nord și mai sud față de azi.
Pădurile tropicale umede și tundra erau probabil foarte rare sau chiar absente. Datorită fragmentării supercontinentului Pangea, ciclul hidrologic a devenit mult mai intens și mai activ în Jurasic.
Începutul Jurasicului a fost marcat probabil de o creștere bruscă a temperaturilor, legată de extincția de la sfârșitul Triasicului și de erupțiile masive din provincia magmatică a Atlanticului Central. Prima parte a Jurasicului a cunoscut o perioadă mai rece, între aproximativ 199 și 183 de milioane de ani în urmă. S-au propus dovezi pentru existența unor glaciații în emisfera nordică atât în Pliensbachianul timpuriu, cât și în cel târziu.
A urmat o creștere semnificativă a temperaturilor globale cu circa 4–8 °C în prima parte a Toarcianului, corespunzătoare Evenimentului Oceanic Anoxic Toarcian și erupțiilor provinciilor magmatice mari Karoo-Ferrar din sudul Gondwanei. Această perioadă caldă a durat până spre sfârșitul Toarcianului, în jur de 174 de milioane de ani în urmă. În Intervalul cald toarcian, temperaturile suprafeței oceanice au depășit probabil 30 °C, iar regiunile ecuatoriale și subtropicale (între 30° N și 30° S) au fost extrem de aride. În interiorul Pangeei, temperaturile puteau depăși 40 °C.
După această fază caldă a venit intervalul rece al Jurasicicului mijlociu, între 174 și 164 de milioane de ani în urmă, care ar fi putut include episoade scurte și trecătoare de condiții glaciare.
Clima europeană a devenit vizibil mai umedă la granița Aalenian-Bajocian, dar apoi a devenit mai aridă în mijlocul Bajocianului. Este posibil să fi existat o epocă glaciară scurtă spre sfârșitul Bajocianului. La trecerea Callovian-Oxfordian s-a produs o răcire globală notabilă, posibil chiar o perioadă glaciară. Aceasta a fost urmată de un interval cald, între 164 și 150 de milioane de ani în urmă. Pe baza distribuției lemnului fosil, aceasta a fost una dintre cele mai umede perioade ale Jurasicului.
Interiorul Pangeei a avut variații sezoniere mai puțin extreme decât în perioadele calde anterioare, deoarece extinderea Atlanticului Central și a Oceanului Indian de Vest a adus noi surse de umiditate. Sfârșitul Jurasicului a fost marcat de un interval rece, care a început în jurul a 150 de milioane de ani în urmă și s-a prelungit în Cretacicul timpuriu. Alt URL
Viața Fauna terestră Uscatul era dominat de reptile. Jurasicul a fost epoca de aur pentru marii dinozauri erbivori cunoscuți sub numele de sauropodele — Camarasaurus, Apatosaurus, Diplodocus, Brachiosaurus și multe altele, care au cutreierat pământul până în perioada târzie a perioadei. Deși mărimea lor ar putea sugerea că erau invulnerabili (puteau atinge 35 metri lungime și 60 tone greutate), ei au fost prada unor mari terapode (dinozauri carnivori), cum ar fi Ceratosaurus, Megalosaurus, Torvosaurus și Allosaurus. Cei mai mulți dinozauri însă aveau dimensiuni reduse. În timpul Jurasicului apar majoritatea grupelor principale de dinozauri, iar răspândirea este pe toate continentele. În aer, pterozaurii dominau cerul.
În tufișuri existau diferite tipuri de mamifere timpurii, precum și tritilodontide, șopârle ca sphenodonți și lissamphibia timpurii. Lissamphibia au evoluat apărând primele salamandre și caeciliane.
Fauna marină În oceane, vertebratele primare sunt bine reprezentate de pești și reptile marine. Jurasicul târziu include ichthiozauri, plesiozauri, pliozauri, rechini și crocodili uriași care dominau apele.Motani, R. (2000), Rulers of the Jurassic Seas, Scientific American vol.283, no. 6 Numeroase broaște țestoase pot fi găsite în lacuri și râuri.
Subdiviziuni Jurasicul se divide în: Jurasicul timpuriu, Jurasicul mijlociu și Jurasicul târziu.
EpocăVârstăLimita inferioară Cretacicul timpuriu Berriasian143.1 ± 0.6 Ma Jurasicul târziu Tithonian 149.2 ± 0.7 Ma Kimmeridgian 154.8 ± 0.8 Ma Oxfordian 161.5 ± 1.0 MaJurasicul mijlociu Callovian 165.3 ± 1.1 Ma Bathonian 168.2 ± 1.2 Ma Bajocian 170.9 ± 0.8 Ma Aalenian 174.7 ± 0.8 MaJurasicul timpuriu Toarcian 184.2 ± 0.3 Ma Pliensbachian 192.9 ± 0.3 Ma Sinemurian 199.5 ± 0.3 Ma Hettangian 201.4 ± 0.2 Ma
Note
Legături externe International Commission on Stratigraphy