Arta medievală a lumii occidentale acoperă o vastă întindere temporală și geografică, cuprinzând peste o mie de ani de creație artistică în Europa și, în anumite perioade, în Asia de Vest și Africa de Nord. Ea include marile curente și perioade artistice, tradițiile naționale și regionale, genurile, renașterile unor stiluri, meșteșugurile artistice și activitatea artiștilor.
Istoricii artei încearcă să clasifice arta medievală în perioade și stiluri majore, adesea cu dificultate. O clasificare general acceptată cuprinde fazele târzii ale artei paleocreștine, arta popoarelor migratoare, arta bizantină, arta insulară, arta preromanică, arta romanică și arta gotică, alături de numeroase alte curente și tradiții locale. În plus, fiecare regiune, mai ales în perioada în care se contura ca națiune sau cultură distinctă, și-a dezvoltat propriile forme artistice, precum arta anglo-saxonă sau arta vikingă.
Arta medievală a fost practicată într-o mare varietate de tehnici și materiale. S-au păstrat numeroase opere de sculptură, manuscrise iluminate, vitralii, obiecte din metal și mozaicuri, care au supraviețuit într-o proporție mai mare decât alte forme de artă, precum pictura murală în frescă, lucrările din metale prețioase sau țesăturile, inclusiv tapiseriile. Mai ales în prima parte a perioadei, lucrările aparținând așa-numitelor „arte minore” sau arte decorative, precum prelucrarea artistică a metalelor, sculptura în fildeș, emailul și broderia cu fire din metale prețioase, erau probabil prețuite mai mult decât pictura sau sculptura monumentală.Heslop plasează începutul schimbării „în jurul secolului al XII-lea”, citat la p. 54; Zarnecki, p. 234.
Arta medievală europeană s-a dezvoltat din moștenirea artistică a Imperiului Roman și din tradițiile iconografice ale Bisericii creștine timpurii. Acestea s-au îmbinat cu viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord, dând naștere unei remarcabile moșteniri artistice. Istoria artei medievale poate fi privită, în mare măsură, drept istoria interacțiunii dintre elementele artei clasice, paleocreștine și „barbare”.Kitzinger, în întreaga lucrare; Hinks, în special partea I; Henderson, capitolele 1, 2 și 4. Dincolo de aspectele formale ale clasicismului, a persistat o tradiție a reprezentării realiste, păstrată fără întrerupere în arta bizantină, în timp ce în Occident aceasta reapare periodic, îmbinându-se și uneori concurând cu noile forme expresive dezvoltate în Europa Occidentală și cu moștenirea nordică a decorului dinamic. Perioada se încheie odată cu Renașterea, ai cărei reprezentanți se considerau continuatorii și restauratorii aptitudinilor și valorilor artei clasice. Moștenirea artistică a Evului Mediu a fost apoi disprețuită timp de câteva secole, până la renașterea interesului pentru aceasta în secolul al XIX-lea. De atunci, arta medievală este privită drept o perioadă de realizări majore, aflată la baza dezvoltării ulterioare a artei occidentale.
Prezentare generală thumb|400px|Detaliu din Efectele bunei guvernări, frescă realizată de Ambrogio Lorenzetti în Palazzo Pubblico din Siena, 1338.Primele câteva secole ale Evului Mediu european — până în jurul anului 800 — au cunoscut o scădere a prosperității, stabilității și populației, urmată de o creștere relativ constantă până la regresul masiv provocat de Moartea Neagră în jurul anului 1350. Se estimează că epidemia a ucis cel puțin o treime din populația Europei, proporția fiind în general mai ridicată în sud și mai scăzută în nord. Numeroase regiuni nu și-au recăpătat nivelul anterior al populației până în secolul al XVII-lea. Se estimează că populația Europei a atins un minim de aproximativ 18 milioane de locuitori în anul 650, s-a dublat până în jurul anului 1000 și a depășit 70 de milioane în 1340, chiar înainte de Moartea Neagră. În 1450, populația era încă de numai aproximativ 50 de milioane. Europa de Nord, în special Marea Britanie, reprezenta o proporție mai mică din total decât în prezent, în timp ce Europa de Sud, inclusiv Franța, avea o pondere mai mare. Cifrele lui Josiah Russell sunt, inevitabil, aproximative. Creșterea prosperității celor care au supraviețuit a fost afectată într-o măsură mult mai mică de epidemie. Până în jurul secolului al XI-lea, cea mai mare parte a Europei suferea de lipsă de forță de muncă agricolă, existând întinse suprafețe de teren neutilizat, iar Perioada caldă medievală a favorizat agricultura până în jurul anului 1315.Li, H.; Ku, T. (2002), „Little Ice Age and Medieval Warm Periods in Eastern China as Read from the Speleothem Records”, AGU Fall Meeting Abstracts, vol. 2002, bibcode 2002AGUFMPP71C..09L.
thumb|left|Scene de iubire curtenească pe o casetă din fildeș pentru oglindă. Paris, 1300–1330.
În cursul perioadei medievale au încetat treptat invaziile și incursiunile din afara regiunii care caracterizaseră primul mileniu. Cuceririle islamice din secolele al VII-lea și al VIII-lea au desprins brusc și definitiv întreaga Africă de Nord de lumea occidentală, iar în restul perioadei statele musulmane au cucerit treptat teritorii ale Imperiului Bizantin. La sfârșitul Evului Mediu, după recucerirea Peninsulei Iberice în sud-vest, Europa catolică se confrunta din nou cu o amenințare musulmană, de această dată dinspre sud-est.
La începutul perioadei medievale, majoritatea operelor de artă importante erau obiecte foarte rare și costisitoare, asociate elitelor laice, mănăstirilor sau marilor biserici și, în cazul artei religioase, erau în mare parte realizate de călugări. Spre sfârșitul Evului Mediu, opere de un interes artistic considerabil puteau fi întâlnite chiar și în sate mici și într-un număr important de locuințe burgheze din orașe. Producerea lor devenise în numeroase regiuni o activitate economică locală importantă, iar artiștii proveniți din cler constituiau deja excepția. Regula Sfântului Benedict permitea mănăstirilor să vândă opere de artă, iar de-a lungul întregii perioade călugării puteau produce în scop comercial inclusiv lucrări laice destinate unei clientele din afara clerului. La rândul lor, mănăstirile angajau meșteri laici specializați atunci când era necesar.Dodwell (1982), pp. 22–23 și capitolul III.
Operele păstrate pot crea impresia că aproape întreaga artă medievală era religioasă. Situația era însă mult mai complexă. Deși Biserica a acumulat mari bogății în cursul Evului Mediu și putea cheltui sume considerabile pentru artă, exista și o bogată producție artistică laică de o calitate comparabilă, care s-a păstrat într-o proporție mult mai redusă din cauza uzurii, pierderii și distrugerii. În Evul Mediu lipsea în general concepția conservării operelor mai vechi exclusiv pentru valoarea lor artistică, independent de asocierea acestora cu un sfânt sau cu un ctitor, iar perioadele următoare, ale Renașterii și barocului, au avut tendința de a disprețui arta medievală. Majoritatea manuscriselor iluminate de lux din Evul Mediu timpuriu aveau somptuoase ferecături de carte din metale prețioase, fildeș și pietre prețioase. Filele manuscriselor și plăcile din fildeș folosite la coperți s-au păstrat în număr mult mai mare decât ferecăturile complete, care au fost adesea desfăcute pentru recuperarea materialelor valoroase.
thumb|left|Ferecătura cu pietre prețioase a Codex Aureus de la Sfântul Emmeram, cca 870, un evangheliar carolingian.
Majoritatea bisericilor au fost reconstruite, adesea de mai multe ori, însă palatele și marile reședințe medievale s-au pierdut într-o proporție mult mai mare, la fel ca mobilierul și decorațiile lor. În Anglia s-au păstrat biserici în mare parte intacte din fiecare secol începând cu secolul al VII-lea și într-un număr considerabil din secolele ulterioare — numai orașul Norwich are 40 de biserici medievale —, însă dintre zecile de palate regale nu s-a păstrat niciunul anterior secolului al XI-lea și au supraviețuit doar câteva vestigii din restul perioadei.Construcția Turnului Alb a început în 1078, iar unele apartamente regale ulterioare din Turnul Londrei s-au păstrat, la fel ca sala și unele părți ale Palatului Eltham, cele mai importante vestigii medievale ale unui palat regal nefortificat. Apartamente regale s-au păstrat și în unele castele. Situația este asemănătoare în cea mai mare parte a Europei, deși Palatul Papilor din Avignon, din secolul al XIV-lea, s-a păstrat în mare parte intact. Multe dintre cele mai îndelungate controverse academice privind datarea și originea unor opere individuale privesc obiecte laice tocmai din cauza rarității lor. Broșa Fuller, anglo-saxonă, a fost refuzată inițial de British Museum deoarece era considerată un fals neverosimil, iar micile sculpturi laice independente din bronz sunt atât de rare, încât datarea, originea și chiar autenticitatea celor mai bune două exemple au fost disputate timp de decenii.Mica Statuetă ecvestră a unui împărat, carolingiană (?), din Muzeul Carnavalet din Paris, Hinks, pp. 125–127; și bronzul din secolul al XII-lea (?) reprezentând un bărbat luptând cu un leu, considerat pe rând de origine engleză, germană sau siciliană, discutat de Henderson (1977), pp. 135–139.
Folosirea materialelor valoroase este o constantă a artei medievale. Până spre sfârșitul perioadei se cheltuia, de regulă, mult mai mult pentru procurarea materialelor decât pentru plata artiștilor, chiar și atunci când aceștia nu erau călugări care își îndeplineau îndatoririle. Aurul era folosit pentru obiecte destinate bisericilor și palatelor, pentru bijuterii și accesorii vestimentare și — aplicat pe spatele teserelor din sticlă — pentru realizarea fundalurilor continue ale mozaicurilor, precum și sub formă de foiță de aur în miniaturile manuscriselor și picturile pe panou. Numeroase obiecte din metale prețioase erau realizate avându-se în vedere că valoarea metalului ca materie primă putea fi recuperată ulterior. Abia spre sfârșitul perioadei banii puteau fi investiți în altceva decât bunuri imobile fără asumarea unor riscuri foarte mari sau practicarea cametei.
thumb|360px|Micul Diptic Wilton, destinat devoțiunii private a regelui Richard al II-lea al Angliei, cca 1400, cu fundaluri de aur ștanțat și cantități mari de ultramarin.
Pigmentul și mai scump ultramarin, obținut din lapis-lazuli măcinat și adus numai din Afganistan, era folosit din abundență în perioada gotică, mai ales pentru mantia exterioară tradițională, de culoare albastră, a Fecioarei Maria, mai degrabă decât pentru reprezentarea cerului. Fildeșul, adesea pictat, a rămas un material important până la sfârșitul perioadei și ilustrează bine deplasarea artei de lux spre obiectele laice. La începutul perioadei, utilizarea sa s-a orientat de la dipticurile consulare spre obiecte religioase, precum coperți de carte, relicvarii și cârje episcopale, însă în perioada gotică au devenit obișnuite în rândul celor înstăriți casetele pentru oglinzi, lădițele și pieptenii ornamentați. Deoarece plăcile subțiri din fildeș sculptate în relief puteau fi rareori reutilizate într-o altă lucrare, numărul celor păstrate este relativ mare. Același lucru este valabil pentru filele manuscriselor, deși acestea erau uneori reutilizate prin răzuirea textului, devenind astfel palimpseste.
Chiar și materialele de bază erau costisitoare. Atunci când mănăstirea anglo-saxonă Monkwearmouth-Jarrow Abbey a plănuit să realizeze trei copii ale Bibliei în anul 692 — dintre care una s-a păstrat sub numele de Codex Amiatinus — a fost necesară planificarea creșterii vitelor pentru obținerea pieilor celor aproximativ 1.600 de viței necesari producerii pergamentului fin. Potrivit calculelor prezentate aici, oile necesitau numai aproximativ o treime din suprafața de teren necesară vițeilor pentru fiecare pagină. Estimarea de 1.600 de viței este cea folosită în mod obișnuit; vezi și Eric John, Reassessing Anglo-Saxon England, Manchester University Press, Manchester, 1996, p. 14, ISBN 0-7190-5053-7.