Elbrus (în , în kabardiană УIэщхэмахуэ (Uash-ha Makhua), în karaciai-balkară Минги тау (Mingi tau)) este un munte situat în partea de vest a munților Caucaz, în masivul Caucazul Mare, la granița dintre Europa și Asia. Vârful său, cu o înălțime de , reprezintă punctul de maximă altitudine din Rusia și din Europa. Elbrus este cel mai înalt stratovulcan din Eurasia și al 10-lea din lume după proeminența topografică. Muntele se află în sudul Rusiei, în republica rusă Kabardino-Balkaria.
Elbrus are două vârfuri, ambele fiind domuri vulcanice latente. Distanța dintre piscuri este aproximativ , ambele fiind situate pe marginea craterului. Vârful vestic, mai înalt, are iar cel estic .
În 1829, o expediție științifică rusă condusă de generalul Ghiorghi Arsenievici Emmanuel a făcut prima ascensiune cu succes pe Muntele Elbrus, cerchezul Khillar Khashirov atingând vârful estic la 10 iulie 1829. Vârful de vest a fost cucerit în 1874, de o expediție britanică condusă de Florence Crauford Grove și care îi includea pe Frederick Gardner, Horace Walker, ghidul elvețian Peter Knubel și ghidul balcar Akhia Sottaiev. A. V. Pastuhov, un cartograf militar rus, este considerat prima persoană care a escaladat cu succes ambele vârfuri (în anii 1890 și 1896). Pastuhov a fost și cel care a cartografiat această zonă în detaliu.
Elbrus este unul dintre cele șapte vârfuri ale lumii (Seven Summits), care reprezintă grupul celor mai înalte vârfuri montane de pe fiecare dintre cele șapte continente și unul dintre cei mai înalți șapte vulcani (Seven Volcanoes), făcând parte din grupul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent.
Etimologie Denumirea Elbrus pare a avea o legătură cu numele Elburz (sau Alburz), termen menționat în textele sacre ale zoroastrimului, Avesta, care desemna în mitologia persană un munte legendar numit Harā Bərəzaitī, însemnând „santinelă înaltă”, Elburz fiind și numele actual al unui lanț montan din nordul Iranului. Harā Bərəzaitī derivă din termenul proto-iranian Harā Bṛzatī, care a fost transformat după islamizarea Persiei (între 635-651) în Harborz, iar ulterior, în persana modernă, în Alborz. Bṛzatī este forma feminină a adjectivului bṛzant („înalt”), precursorul etimologic al termenilor actuali bærzond („înalt”, „pisc”) din osetă, barz („înalt”), berāzande („elegant”) și boland („statură”) în persană sau barz („înalt”) în kurdă. Termenul Harā poate fi interpretat ca „santinelă” sau „străjer”, provenind din ser („protecție”) în protoindo-europeană.
Anticii au numit acest munte Strobilus („con de pin” în latină, cuvânt împrumutat din greaca veche, strobilos însemnând „obiect răsucit”, termen folosit pentru a descrie forma specifică a muntelui) și credeau că Zeus l-a înlănțuit acolo pe Prometeu, titanul care furase focul de la zei pentru a-l oferi oamenilor, fără îndoială cu referire la vechea sa activitate eruptivă. Chiar și în prezent, muntele are denumiri diferite în funcție de regiune: cerchezii folosesc denumirea Uash-ha Makhua (УIэщхэмахуэ), însemnând „Muntele fericirii”. iar termenul Mingi Tau (Минги тау), folosit de nativii din Karachay-Balkar, înseamnă „Muntele etern” în limba turcică locală.
Geografie
Muntele Elbrus este situat în partea de nord-vest a Munților Caucaz, la 100 de kilometri de Marea Neagră și la 370 de kilometri de Marea Caspică, vizibilă de pe vârf în zilele excepțional de senine.
Cele mai apropiate orașe din vecinătatea muntelui Elbrus sunt Kislovodsk, la 65 de kilometri spre sud-vest și Nalchik, la 80 de kilometri în direcția vest-sud-vest. Situat la 11 kilometri nord de linia de separare a bazinelor hidrografice din Caucazul Mare, care marchează linia de frontieră cu Georgia, muntele este traversat de granița dintre republicile ruse Kabardino-Balkaria și Karaciai-Cerchezia. Vârful muntelui se ridică la o altitudine de deasupra nivelului mării, fiind cel mai înalt vârf atât din Rusia, cât și din Europa.
Rețeaua hidrologică este reprezentată în principal de râul Malka și afluentul său drept, Baksan, precum și de afluenții acestora
Topografie
Elbrus este un vulcan latent, aproape simetric în plan vertical, cu două vârfuri care se găsesc pe fiecare parte a unui col situat la altitudine. Vârful vestic este vârf principal, înălțându-se la altitudine, iar vârful estic () este vârf secundar. Distanța dintre cele două vârfuri este de . Baza muntelui se găsește la o altitudine absolută de 3.200-, iar înclinația medie a pantelor muntelui este de .
Craterul, cu un diametru între 300 și , situat la baza vârfului estic, s-a umplut treptat cu zăpadă și gheață. Zăpada relativ proaspătă, granulară, care a fost parțial topită, reînghețată și compactată, dar încă nu s-a transformat în gheață de pe craterul vulcanului, care acoperă o suprafață de , alimentează 22 (sau 23, în funcție de surse) ghețari principali și 77 secundari, care dau naștere râurilor Baksan, Kuban și Malka. Unii dintre acești ghețari, studiați de oamenii de știință încă din anii 1930, pot ajunge la grosime (dar în prezent toți sunt în scădere), având o lungime între 80 și . Cei mai importanți doi ghețari sunt Bolshoi Azau (Большой Азау, „marele Azau”), cu o suprafață de și o lungime de și Irik, cu o suprafață de și o lungime de . Această activitate glaciară a format numeroase lacuri mici, dar adânci.
Geologie Munții Caucaz s-au format prin deplasarea spre nord a plăcii tectonice arabice și ciocnirea acesteia de placa tectonică eurasiatică, provocând numeroase mișcări seismice în regiune. Zona faliei este complexă, iar mișcarea în mare parte laterală la nivelul Anatoliei și Iranului a împiedicat crearea unui fenomen de subducție și explică raritatea vulcanilor în lanțul montan. Elbrus reprezintă una dintre rarele excepții, încorporând atât roci metamorfice (șisturi, gneis) cât și roci magmatice (granit, riolit, tuf vulcanic).
Elbrus a început să se formeze acum aproximativ . Elbrus a fost activ în holocen, ultima erupție având loc în jurul anului , conform Programului Vulcanismului Global al Institutului Smithsonian care documentează vulcanii tereștri și istoria lor eruptivă în ultimii . Dovezile activității vulcanice recente includ curgerile de lavă de pe munte și aproximativ de resturi vulcanice. Cel mai lung flux de lavă se extinde pe față de vârful nord-estic, indicând o erupție majoră. Există și alte semne de activitate pe vulcan, inclusiv prezența fumarolelor și izvoarelor termale. Vârful vestic are un crater vulcanic bine conservat, de aproximativ în diametru
Conform rezultatelor studiilor geocronologice izotopice (datare K-Ar și Rb-Sr), cele mai vechi dintre formațiunile vulcanogene tinere din regiunea Elbrus sunt ignimbritele riolitice pliocene și tufurile de pe versanții nordici și estici ai vulcanului: în zona pasului Irikchat (în ), vârful Liparitovy (în ), pe muntele Tuzluk (în ), pe partea dreaptă a văii râului Birjalysu (în ) și la nord de ghețarul Ullukol (în ). Vârsta acestor roci este de 3,0-. Camera vulcanică, a cărei activitate este asociată cu formarea tufului piroclastic pliocen pe versanții nordici și estici ai Elbrusului, se pare că a fost situată în zona pasului Irikchat (în ), resturile canalelor de alimentare cu magmă din această zonă fiind marcate de o serie de diguri de felsite. Manifestări la scară mică ale magmatismului acid au fost observate în regiunea Elbrus și la începutul perioadei cuaternare (acum 2,0-). Acestea includ masivul din granit-porfir Kyrtyk (în ) din valea râului cu același nume, la est de conul modern al Elbrus și diguri de felsite de pe bazinul hidrografic al râurilor Biitik-Tebe (în ) și Kyukyurtlyu (în ), la nord-vest de acesta. Evident, acest impuls al activității vulcanice din regiunea Elbrus a fost un ecou al erupțiilor la scară mai mare care au avut loc în această perioadă de timp în cursul mijlociu al râului Baksan (în ), în zona orașului modern Tyrnyauz (în ), câteva zeci de kilometri spre est.
Reluarea activității vulcanice în regiunea Elbrus a avut loc la mijlocul perioadei cuaternar, în urmă cu 950-, în partea de est a regiunii. Un flux de lavă de andezite bazaltice s-a format la gura râului Tyzyl (în ), iar puțin spre sud, la poalele orașului Tashlysyrt (în ), s-a format conul vulcanic omonim, compus din dacite. Și mai spre sud, în interfluviul râurilor Kyrtyk (în ) și Syltran (în ), s-au format mai multe conuri de lavă, care au erupt și lave dacite. Următorul impuls al magmatismului cuaternar (acum 800-) s-a manifestat în partea de vest a regiunii Elbrus, unde sunt cunoscuți mai mulți vulcani independenți din epoca pleistocenului timpuriu: Paleo-Elbrus, Chuchkhur, Chomartkol și Tash-Tebe (în ). Paleo-Elbrus (în ), a cărui structură cu un crater distrus se observă la izvoarele râului Kuban (în , a fost probabil cel mai mare dintre aceștia. Activitatea sa a început cu erupții explozive de ignimbrite de riodacit, ulterior înlocuite cu erupții de tip central și revărsări de lave dacite din camerele principală și secundară. În ultima etapă a activității vulcanice, a avut loc formarea unui masiv dacit subvulcanic, vizibil în prezent în secțiuni ale pereților Kyukyurtlyu (în ) și Ullu-Kam (în ).
Cu aproximativ în urmă, a început formarea vulcanului modern Elbrus. Stratovulcanul cu dublu con, care a erupt lave de compoziție dacită, este în prezent un vârf rotunjit cu un diametru mediu la bază de aproximativ 18 kilometri. Fundația structurii vulcanice este situată la cote absolute de 3.000- și este compusă din roci metamorfice paleozoice și granitoide. Astfel, înălțimea relativă a vulcanului Elbrus este de 2.000–.
Activitatea vulcanică a Elbrus s-a manifestat pe parcursul a trei faze distincte (225-170, 110-70 și mai puțin de în urmă), separate prin pauze de . În primele două și la începutul celei de-a treia faze, au avut loc erupții din conul vestic, fluxurile de lavă dacită răspândindu-se spre sud, vest și nord de vulcan. Cenușă vulcanică datând din erupția Elbrus de acum aproximativ a fost descoperită în peștera Mezmayskaya (în ). La sfârșitul celei de-a treia faze, a apărut conul de est al Elbrus. Conform rezultatelor datării cu radiocarbon publicate, obținute din studierea materialului organic din orizonturi de sol îngropate, ultima erupție puternică a vulcanului Elbrus a avut loc în anul , precedată de o erupție vulcanică mai puțin intensă cu înainte.
Astfel, vulcanismul recent din regiunea Elbrus s-a manifestat în ultimele . Conform datelor geofizice recente, sub muntele Elbrus, la o adâncime de 7-, există o cameră magmatică cu magmă nesolidificată, generându-se câmpuri de fumarole pe versantul sudic al vârfului estic, și numeroase izvoare termale în zona Djily-Su (în , în balkară Dzhily Suu - „apă caldă”), care curg în valea râului Malka (în ), pe partea de nord a muntelui. Pe baza seturilor de date izotopic-geocronologice și geofizice, vulcanul Elbrus este în prezent considerat potențial activ, în subsolul muntelui înregistrându-se o activitate vulcanică considerabilă: rocile fierbinți din subsol încălzesc apa până la , alimentând izvoarele termale din orașele balneare caucaziene Piatigorsk și Kislovodsk. Natura explozivă a vulcanului și frecvența istorică a erupțiilor sale sugerează posibilitatea unei noi erupții în viitorul apropiat, amenințând zonele populate din Transcaucazia și Caucazul de Nord.
Climă Întrucât Elbrus este situat în emisfera nordică, perioada de vară se desfășoară din iunie până la jumătatea lunii septembrie, cu o medie de 50% zile însorite, potrivite pentru escaladarea vârfului. Cu toate acestea, vânturile, în principal cele care bat dinspre vest, pot deveni violente, iar temperaturile pot scădea foarte repede. La altitudini mai mari de , chiar și vara, pot apărea condiții de viscol, vizibilitatea scăzând până aproape de zero. Nu este neobișnuit ca viteza vântului să depășească . În timpul iernii, temperaturile pot scădea sub în zona vârfului, dar în văi curenții descendenți de aer mai cald și uscat pot provoca precipitații abundente sub formă de ninsoare.