Nicefor al II-lea Focas (sau Nichifor II Phocas), () a fost un împărat bizantin din dinastia macedoneană. A domnit între anii 963-969.

Nicefor Phokas s-a remarcat mai întâi ca un strălucit general, obținând câteva victorii. Astfel, în cursul verii anului 960, Phokas ataca Creta (insulă) în fruntea unei flote importante. După un asediu extrem de dur și prelungit pe parcursul întregii ierni, trupele sale ocupau, în martie 961, Chandax (Candia), capitala insulei. Creta trecea din nou sub stăpânirea bizantină, după ce aproape un secol și jumătate aparținuse arabilor și constituise cel mai important punct de sprijin al puterii lor maritime în bazinul oriental al Mediteranei. După secole întregi, Bizanțul repurta o victorie decisivă. După o primire triumfătoare la Constantinopol, Phokas se va remarca în lupta cu Saif ad Daulah în Asia. Aici ofensiva va fi încununată de un și mai mare succes. Vor cădea pe rând Azarba în Cilicia, Germaniceea atât de disputată, Raban și Duluk în decembrie 962, Alepul capitala lui Saif ad Daulah, era ocupată după un asediu dificil.

Pe plan intern abandonează susținerea acordată țăranilor datorită nevoii de stratioți greu înarmați.

În plan social încearcă să oprească dezvoltarea marilor proprietăți ecleziastice. Astfel legea din 964 permite doar donații în bani către lăcașurile sfinte existente.

Pe plan militar, înainte de a fi împărat, recucerește insula Creta (961), pătrunde în Siria de Nord și stăpânește pentru scurt timp orașul Alep. După ce ajunge împărat relansează campaniile sale militare, redobândind Cilicia (965) și înaintează în Siria, unde în 969 cucerește Antiohia și Alepul, emirul acestuia fiind vasalizat și supus plății tributului. A fost supranumit „spaima de moarte a sarazinilor”.

Ocuparea tronului imperial La 15 martie 963, Roman al II lea avea să moară, lucru ce va crea o oarecare agitație în jurul puterii. Împărăteasa Theophano avea doar 22 de ani rămânând singură cu 4 copii (2 băieți și 2 fete). Fără întârziere, luă regența în numele celor doi porfirogeneți, Vasile care avea atunci 5 ani și Constantin care avea 2 ani; dar situația era peste măsură de grea pentru o femeie și mai ales pentru o femeie ambițioasă.Lângă ea se găsea un ministru atotputernic, parakimomenul Iosif Bringas, care guvernase în mod despotic afacerile sub domnia lui Roman și care putea fi ispitit să înlăture pe regentă pentru a deține singur puterea în timpul lungii minorități a micilor basilei. În fața ei, în fruntea armatei din Asia, ea întâlnea un general victorios cu 30 de ani mai mare ca ea și de ale cărui ambiții putea să se teamă cu drept cuvânt, pe șeful gărzilor Nichifor Phokas Nichipfor Phokas era artizanul victoriilor strălucite obținute în timpul domniei lui Roman al II-lea. Nichiphor avea în 963, 51 de ani. Era mic destul de gras, avea un trunchi robust, așezat pe niște picioare cam scurte și pe deasupra un cap puternic cu chipul întunecat și ars de soare, încadrat de un păr lung și negru; avea nasul încovoiat, barba scurta și căruntă; sub sprâncene groase, ochi negri cu privirea gânditoare și întunecată. Liutprand, episcopul din Cremona, care a venit ca ambasador la curtea lui, a spus despre el că era de o urâțenie rară, negru la pile ca un arap, că ar speria pe oricine l-ar întâlni noaptea Pe lângă acestea era un om sever și aspru, melancolic ca temperament și tăcut. După ce-și pierduse soția și un accident nenorocit îi răpise unicul fiu, se aruncase cu un zel pasionat în credință. Jurase că va trăi în castitate, nu mai mânca carne, se culca pe un pat tare, ca un ascet, înfășurat în haina aspră a unchiului său Maleinos, un călugăr mort ca un sfânt; se simțea bine în tovărășia călugărilor. Luase drept confesor pe Athanasie, fondatorul celei mai vechi mânăstiri de pe muntele Athos și neputându-se lipsi de sfaturile lui îl lua cu el până în tabără. În tovărășia acestui om sfânt, era cuprins ca și el de nostalgia mânăstirii și se gândea foarte serios să părăsească lumea. Chiar pusese să i se clădească o chilie în mânăstirea pe care Athanase o zidea pe Sfântul Munte. Având în mână trupe credincioase și victorioase, Nichiphor Phokas, în criza deschisă de moartea lui Roman al II-lea, putea să îndrăznească orice și ispita era cu atât mai mare cu cât interesele siguranței sale păreau sa-i ceară o răscoală. Generalul știa că Bringas îl ura și că trebuie să se teamă din partea ministrului atotputernic. Totuși, la început el nu mișcase, ca un soldat credincios și loial, preocupat mai ales să ducă mai departe războiul împotriva necredincioșilor. Și dacă se hotărî în sfârșit să ia o atitudine, aceea care-l făcu mai ales să acționeze fu Theophano. În istoria legăturilor dintre Nichiphor Phokas și frumoasa împărăteasă, trebuie să ne ferim cu grijă de a introduce prea multe elemente romantice. E sigur că între șeful gărzilor și bassilisă n-a existat nimic pe când trăia Roman al II-lea, nici simpatie, nici intrigă. Dar după moartea soțului său, în mijlocul primejdiilor numeroase care o amenințau. regenta înțelese repede ca acest general reprezenta o forță și că ar putea să se servească de el pentru a neutraliza pe Bringas. Ea înțelese că trebuia pentru a-și asigura tronul, să câștige pe Nichiphor de partea sa și fără îndoială, femeie frumoasă și elegantă cum era, gândi că sarcina n-ar fi pre anevoioasă. Oricum, din inițiativa împărătesei și cu toată opoziția primului ministru, Phokas fu chemat în capitală și se pare că fără mare greutate el se lăsă atras de ochii frumoși ai prințesei și cucerit pentru scopurile ei. Nichiphor își mărturisi în curând dragostea și se declară gata la orice pentru a o merita. Nimic nu ne îndreptățește să credem că Theophano l-ar fi răsplătit: ea nu l-a iubit niciodată; dar simțea puterea de care dispunea și tot folosul pe care putea să-l tragă pentru interesele și ambiția sa. Din interese politice ea îi încurajă pasiunea, după cum mai târziu tot din interese politice, îl luă de bărbat. Este interesant să adăugăm că în timpul șederii la Constantinopol, alte rațiuni nu mai puțin hotărâtoare veniseră să se adauge farmecelor Theophanei, pentru a-l scoate pe Nichiphor din nehotărârea sa. E vorba de ura lui Bringas Iosif. Desigur, primul ministru nu putuse refuza generalului un nou și strălucitor triumf. Dar popularitatea crescândă a lui Phokas îngrijora pe omul de stat care bănuia, se zice, intriga ce se lega între comandantul oștilor și regentă. Zadarnic se trudea Nichiphor, cu acea diplomație vicleană așa de scumpă bizantinilor, să adoarmă temerile parakimomenului; el declara cui voia să-l asculte că visul său cel mai scump era să intre în mânăstire. Dar Brigas nu se lăsa înșelat. El gândi că cel mai sigur mijloc de a scăpa de acest rival, era de a-i scoate ochii. Din fericire pentru Phokas, când fu chemat la palat sub un pretext oarecare, nu se duse sau primi la timp vreo înștiințare prietenească, el alergă să se refugieze în Biserica Mare și ceru protecția patriarhului. Polyeuct avea destule cusururi: era încăpățânat, neînduplecat, adeseori mărginit și cu vederi scurte, dar avea curaj, știa să vorbească deschis și nu-l iubea pe primul ministru. El alergă la Palatul Sacru, ceru să se convoace fără întârziere Senatul și se exprimă cu o sinceritate atât de hotărâtă, încât Nichiphor fu din nou întărit la comandament cu puteri extraordinare, cu toată reaua-voință a lui Bringas. Fără să întârzie comandantul părăsi orașul și plecă la cartierul său general din Cesareea; era stăpân pe situație. În această luptă surdă de intrigi, Theophano nu apăruse de loc. Este totuși foarte probabil că ea își ajuta aliatul cu toată influența pe care o avea și sprijini cu toată puterea intervenția patriarhului Polyeuct. Tot astfel în evenimentele care urmau, atunci când în luna iulie 963 împrejurările îl siliră pe Phokas să se pronunțe, când tot mai mult amenințat de ura lui Bringas și temându-se pentru viața sa, cu toată sila, se lăsa proclamat basileu de către trupele sale și încălță cizmele de purpură în lagărul din Cesareea, când în sfârșit în august 963 el apăru în fata Constantinopolului și o revoluție populară, măturând pe Bringas și pe prietenii lui, deschise uzurpatorului porțile capitalei, Teophano nu jucă nici un rol pe față și părea că lasă să se împlinească destinul. Dar în realitate, dacă Nichiphor Pfokas devenise ambițios, dacă în urmă, cu toate ezitările și scrupulele, se hotărâse să îmbrace purpura, dragostea pe care i-o inspirase frumoasa împărăteasă avusese un mare rol în hotărârile sale. Și de asemenea, în zilele tragice din august 963, în timp ce mulțimea răsculată ca apucată de o nebunie furioasă ataca pe soldații ministrului și-i distrugea palatul, în timp ce patriarhul Polyeuct și fostul parakimomen Vasile conduceau pe față mișcarea în favoarea pretendentului, se poate crede ca din fundalul gineceului Theophano se înțelegea pe ascuns cu șefii revoltei. Deși numele său nu e pronunțat nicăieri, acestă femeie intrigantă și ambițioasă fusese sufletul însuși al marilor evenimente care se săvârșiseră. Oricum ar fi, la 16 august Nichiphor Phokas își făcu intrarea solemnă în Constantinopol. Călare, în mare costum imperial, el intră pe Poarta de Aur, primit de orașul întreg, salutat de aclamațiile populare ca salvatorul imperiului și al creștinătății. El ajunse apoi în Forul lui Constantin, unde se închină cu pietate în biserica Theotokos; apoi pe jos, solemn și precedat de Sfânta Cruce, el se duse la Sfânta Sofia și, primit de patriarh, merse, cu lumânările în mână să îngenuncheze la sfintele altare. Apoi, împreună cu Polyeuct se urcă în amvon și fu încoronat solemn basileu al Romanilor, ca asociat al celor doi împărați tineri, Vasile și Constantin. În sfârșit, intră în Palatul Sacru. Pentru a fi complet fericit, nu-i mai rămânea decât să obțină recompensa cea mai dulce promisă ambițiilor sale, aceea a cărei speranță îi înarmase brațul și-i arătase drumul: nu-i mai rămânea decât să se căsătorească cu Theophano. Unii cronicari afirmă totuși că împărăteasa fu mai întâi îndepărtată din palat din ordinul noului stăpân. Dacă faptul este exact, nu era desigur decât o prefăcătorie: de mai multe luni cei doi aliați se înțeleseseră. Nichiphor, acest lucru nu e de loc îndoielnic, era îndrăgostit cu pasiune de tânăra femeie și pe deasupra și rațiunea de stat îl îndemna la o căsătorie care legitima în oarecare măsură uzurparea. Theophano, deși poate simțea puțin entuziasm pentru această nouă căsătorie, cum declară unii scriitori, știa însă din partea sa că era singurul mijloc de a păstra puterea și pentru aceasta era gata la orice. Cei doi parteneri se convinseră deci repede unul pe altul. La 20 septembrie 963, căsătoria fu celebrată cu solemnitate în Biserica cea Nouă.

Raporturile cu Biserica

După ocuparea tronului și căsătoria lui, Nichiphor era în culmea bucuriei. Revenea la viață. Uita de severitatea, visurile mistice, promisiunile, pătruns cu totul de fericirea pe care i-o dădea posesiunea Theophanei. Dar prietenii săi călugării nu uitaseră ca el trecutul. Când, în singurătatea sa de la Athos, Athanasie află de nunta imperială, dezamăgit în speranțele sale și profund indignat, alergă la Constantinopol. Primit de împărat, el îl dojeni cu sinceritatea sa obișnuită și-i reproșă cu asprime lipsa lui de cuvânt și scandalul pe care-l provoca. Phokas se sili să-l liniștească pe călugăr. El îl convinse că nu pentru plăcerea sa primise tronul și jură că înțelegea să trăiască lângă Theophano ca un frate; îi promise că îndată ce afacerile publice îi vor permite va veni să întâlnească pe călugăr în mânăstirea lui. La aceste cuvinte frumoase el adăugă daruri bogate și Athanasie, puțin mai potolit, se întoarse la Sfântul Munte.