Vasile Drăguț () a fost un critic și istoric de artă, personalitate de seamă a culturii românești. A fost profesor și rector al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București (1976-1984) și director al Institutului de Istoria Artei “George Oprescu” din București (1976-1987), de-a lungul carierei ocupând și alte numeroase funcții culturale. Este autorul unor importante lucrări științifice de artă medievală românească.
Date biografice și de familie Vasile Drăguț s-a născut pe 9 ianuarie 1928 în Craiova.Documentația se bazează pe texte puse la dispoziție de nepoata cărturarului, Ruxandra Mihăilă
Tatăl său, Constantin Drăguț (1887- 1959, București), s-a născut în comuna Murgași din județul Dolj; religie ortodoxă; meseriaș (boiangiu), cu atelier în Craiova (“Buangerie și Vopsitorie Chimică de Haine – Stofe – Mătăsuri – Fire de lînă și Blănuri Costică I. Drăguț), ulterior în București; făcea parte dintr-o familie de țărani, cu 9 copii (8 băieți și o fată), frații au rămas în sat, la munca cîmpului, a viei. („Timbrul vocii se modifică numai atunci când își amintește de interiorul boiangeriei tatălui său, cu mostrele de culoare "ce l-ar face să pălească de invidie pe Ion Bitzan”) Mihai Drișcu, în “Arta”, an XXXIV, Nr. 11/1987
Mama sa, Victoria Drăguț (1885, Pitești-1980, București), era născută Horvat (fiica lui Iosef Horvat, austriac, religie catolică, lucrător tapițer, fiul lui Andrei Horvath, originar din Lorainocf. Act de botez Nr. 83/1941, eliberat de Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, Parohia Romano-Catolică din Câmpulung, Muscel, 29 octomvrie 1941 și a lui Elena (Lina) I. Horvat, n. Laslo, unguroaică de religie catolică, casnică, decedată în al Doilea Război, călcată de o mașină nazistă). Victoria Horvat (ulterior Drăguț), cea mai mare dintr-un lanț de 11 copii, este retrasă de la școală, după primele clase primare, fapt pentru care nu-și iartă părinții până la adînci bătrâneți. Vorbește perfect germană și maghiară, autodidactă – împătimită de istorie și politică, pasionată de geografie, extrem de riguroasă în scris atât în română cât și în germană; în timpul războiului face contrabandă cu alimente între Craiova și București. Extrem de energică și voluntară, divorțează de primul soț, cu care are un băiat de 4 ani, pe motiv de gelozie. Se căsătorește cu Constantin Drăguț (el însuși având un băiat dintr-o căsătorie anterioară), cu care are 6 copii. Toți frații mamei sunt orășeni, mici meseriași, unul singur (Ștefan Horvat/Herescu) absolvă Academia de Comerț și lucrează în domeniul bancar.
Copiii lui Constantin și ai Victoriei Drăguț au fost: Constanța (n. 1913, la vârsta mamei de 28 de ani), Victor (1915-1940; s-a îmbolnăvit în gimanziu de poliomielită), Alexandru (1919-1945; a murit acasă, la București, de o rană căpătată pe frontul de est), Floarea (1920-?; căsătorită Peceli), Maria (1923-1927), și Vasile (1928-1987).
Pe ultimul, Vasile, Victoria Drăguț îl naște le vârsta de 43 de ani. Hotărârea de a duce această ultimă sarcină, la o vârstă destul de avansată (biologic, dar și raportat la mentalitatea epocii și la o familie destul de numeroasă deja), a fost luată de părinți în urma unui vis al mamei: “Am intrat amândoi în biserică, ținând de o parte și de cealaltă un băiețel, îmbrăcat într-o cămeșoaică țărănească, albă.“ Vasile Drăguț, ultimul născut avea să fie, pentru părinți, singurul băiat ajuns la deplină maturitate.
Sora cea mai mare, Constanța Drăguț (căsătorită Mihăilă), n. 1913, Pitești, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, licențiată în 1938, specialitatea Filologia modernă; urmează în paralel Seminarul pedagogic din București. După absolvire, l-a adus pe Vasile în București, mutând ulterior întreaga familie de la Craiova în capitală.
Vasile Drăguț s-a căsătorit pe 26 martie 1960 cu pictorița Gabriela Patulea-Drăguț (1935-2007). A decedat în București, pe 1 noiembrie 1987. Este înmormântat la Mănăstirea Râmeț.
Studii Urmează cursul primar și două clase gimnaziale la Liceul “Ion Heliade Rădulescu” din Craiova.
În 1940, septembrie - octombrie, întrerupe Gimnaziul din Craiova și ajunge în București, adus de sora mai mare Constanța Drăguț, care își încheiase studiile universitare. Urmează clasa a III-a de gimnaziu în la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, în particular. Absolvind cu medie foarte mare, este acceptat la cursurile de zi de la “Sf. Sava”, începând cu a IV-a gimnazială și continuând cu liceul. Printre colegi – Barbu Cioculescu și Virgil Cândea.
Studii superioare: Facultatea de Filosofie a Universității din București(1946-1949), Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, secția istoria artei (1953-1957). (“Vasile Drăguț nu s-a putut înscrie la facultate după terminarea liceului, din cauza atitudinii sale anticomuniste și a putut urma Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” de-abia la 25 de ani, în 1953") Pavel Chihaia, “Vasile Drăguț. Ultimele scrisori din Roma”, în “Manuscriptum”, anul XXII, nr. 83-85, 1-4/1991. Își începe activitatea în 1961, la Institutul de Istoria Artei, condus atunci de profesorul George Oprescu. Între timp, lucrează ca funcționar la Forțele de muncă și la CFR.
Funcții ocupate Rector al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București (1976 - 1984) Director al Institutului de Istoria Artei “George Oprescu” din București (1976 - 1987) Redactor-șef al revistelor “Arta”, “Revue roumaine d’Histoire de l’art”, “Studii și cercetări de istoria artei”(din 1977) Vicepreședinte al Consiliului Național Român pentru Muzee (în 1968) Membru (din 1972) în comitetul consultativ al Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor (ICOMOS) și Președinte al Comitetului Național Român al ICOMOS Director al Direcției Monumentelor Istorice (1971-1976) Director al Direcției Patrimoniului Cultural Național (1968 - 1975) Membru în Consiliul de conducere (din 1972) al Institutului Internațional pentru Conservarea și Restaurarea Bunurilor Culturale și președinte al Adunării Generale a acestui organism (1984-1987) Președinte al adunării generale a Centrului Internațional pentru Cercetarea, Conservarea și Restaurarea Bunurilor Culturale, cu sediul la Roma (ICCROM) Membru al Uniunii Artiștilor Plastici (din 1957) Membru (din 1966) al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă International Council of Monuments (membru din 1968) Profesor asociat la Facultatea de Conservare și Restaurare din Iugoslavia Membru de onoare al Societății Elene de Arheologie (ales pe 30 octombrie 1987)
Operă (selectivă) Francisc Șirato (1956) Ghiberti – 1378-1455 (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959) Stilurile Greciei antice1962) Luchian' (1962)Nicolae Dărăscu (1966)Vechi monumente hunedorene (1967)Cetatea Sighișoara (1968)Arbore (1969)Viorel Mărginean (1969)Dragoș Coman, autorul frescelor de la Arbore (1969)Pictura murală din Transilvania – sec. XIV-XV (1970)Arta brâncovenească (1971)Catul Bogdan (1972)Humor (1973)Pictura românească în imagini (Editura Meridiane, 1974)Dicționar enciclopedic de artă medievală românească (1976, ediția a II-a, îngrijită de Tereza Sinigalia, Editura Vremea, 2000)Arta gotică în România (1979)Ion Musceleanu (1980)Arta românească (Editura Meridiane, 1982)Fata morgana la Tassili (Editura Sport Turism, 1983)Dobrovăț (Editura Meridiane, 1984)Arta creștină în România, sec. XV (1985)Arta creștină în România sec. XVI (Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,1987)Constantin Blendea (1987)Medalioane în cerneală (Editura Meridiane, 1988)Repertoriu al picturilor murale, coord. vol. I, distins cu premiul “Ion Andreescu” al Academiei Române, pe anul 1985
Distincții Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a (1968) „pentru activitate deosebită în domeniul artelor plastice”Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 640 din 1968 privind conferirea de ordine și medalii unor membri ai Uniunii artiștilor plastici din Republica Socialistă România, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul IV, nr. 140, Partea I, luni 4 noiembrie 1968, p. 1265. Premiul pentru critică al Uniunii Artiștilor Plastici (1968, 1982) Premiul pentru critică al Academiei Române (1981, 1985, 1988) Medalia Raffaello Sanzio (Roma, 1982) Premiul Minerva d’Oro (1985)
Referințe 12 ianuarie 2013: Radio România Cultural, emisiunea Arte frumoase – Vasile Drăguț, curs despre icoană, la Râmeț. Realizator: Aurelia Mocanu 8 ianuarie 2013: Radio România Cultural, emisiunea Vocile memoriei, evocare de Barbu Cioculescu 17 noiembrie 2012: Radio România Cultural, emisiunea Arte frumoase – grupaj evocator “Vasile Drăguț” și acordarea Premiului care-i poartă numele, decernat de secția de Critică UAPR, pentru proiect curatoriat 2013. Câștigătorul premiului: Mihai Plămădeală. Sponsorizarea premiului – Fundația Pictor George Ștefănescu. Realizator: Aurelia Mocanu
Citate Eugenia Greceanu: “…apărut inițial ca un apărător al monumentelor, împotriva mutilărilor și modernismelor în restaurări, el a ajuns director la DMI prin abile manevre de cucerire a bunăvoinței cabinetului 2, față de care Tamara Dobrin se pleca supusă. Omul avea în realitate stofă de dictator, postura de apărător al culturii era un simplu deghizament. Personalitatea sa reală a fost prezentată într-o carte scrisă de Sorin Ullea, Arhanghelul de la Ribița, apărută prin 2000. E un text la care eu nu mai am nimic de adăugat: V. Drăguț a fost tipul «omului nou» întocmai așa cum l-a construit cu precădere Ceaușescu. Caracteristica principală a omului nou e bivalentă. Pe de o parte – un puternic complex de inferioritate față de «omul vechi» pe care îl știe școlit și cultivat, și nu intelectual «pe puncte» ca el, din care cauză, derutat, se poartă cu acesta când abil și plin de zâmbete, când, dimpotrivă, distant și scorțos. Pe de altă parte, se simte în mod firesc solidar cu ceilalți pentru a se impune in corpore ca noua elită intelectuală a țării. Dar suflați doar cu o spoială de cultură care să ia ochii celor naivi. […] A ajuns în posturi foarte înalte în ierarhia culturii bolșevice, prin relațiile sale, care urcau până la Elena Ceaușescu. Având prin urmare puteri de intervenție superioare oricărei alte direcții din minister, a vrut să recreeze structura mixtă a DMI, lent echilibrată pe parcursul a peste un deceniu, adăugând la cele trei sectoare inițiale – avizare, proiectare, execuție – o secție de restaurare a picturilor, cu elevi ai Institutului de Arte Plastice, o altă secție, de studii, menită să ridice nivelul de cercetare al DMI, prin strădania elevilor săi preferați și, după apariția legii patrimoniului cultural național, un centru de organizare a inventarierii și valorificării patrimoniului mobil, având ca șef un activist din minister și chiar un director, Iulian Antonescu. Personalul DMI din centrală s-a dublat, majoritatea noilor veniți prefigurând activitatea parlamentarilor de astăzi, prezență formală și chiul masiv. […] în mai puțin de șase ani, sub conducerea lui Vasile Drăguț, vechea instituție, respectată și folositoare întregii țări, s-a transformat într-un conglomerat haotic și necontrolabil, cu linii paralele care se ignorau reciproc. […] Nu mai știu unde am citit afirmația că norocul poate apărea și sub forma unei catastrofe. În cazul meu, Drăguț a declanșat perfect conștient catastrofa. La instalarea lui fusesem entuziastă, dar s-a dovedit repede a fi motorul prăbușirii instituției care apăra monumentele.” Victoria Dragu Dimitriu, Povestea unei familii din București. Grecenii, Editura Vremea, 2012