Lactuca sativa, numită și salată verde sau lăptucă, este o plantă legumicolă anuală din familia Asteraceae. Cel mai adesea este cultivată pentru frunze, dar uneori și pentru tulpina și semințele sale. Salata verde este folosită îndeosebi pentru salate, deși este întâlnită și în alte tipuri de alimente, cum ar fi supe și sandvișuri, inclusiv la grătar. Un soi, Lactuca sativa var. augustana, numit și celtucă, este cultivat pentru tulpinile sale, care sunt consumate fie crude, fie fierte. Este foarte apreciată și consumată tot timpul anului, fiind crescută în sere, în special în cele hidroponice. Europa și America de Nord au dominat inițial piața de salată verde, dar până la sfârșitul secolului al XX-lea consumul de salată s-a răspândit în întreaga lume. În 2017, producția mondială de salată verde și cicoare a fost de 27 de milioane de tone, din care 56% au provenit din China.
Salata verde a fost cultivată inițial de vechii egipteni pentru semințele sale bogate în ulei. Cu timpul, aceștia au început să o cultive și pentru frunzele sale suculente, devenind o cultură alimentară importantă. Ulterior, salata verde s-a răspândit la greci și romani. Aceștia din urmă i-au dat numele lactuca și au cultivat-o pe scara largă, în așa fel încât până în anul 50 d.Hr. era descrise deja multe soiuri de salată verde. Planta a apărut adesea în scrierile medievale, inclusiv în medicina populară. În timpul secolelor XVI-XVIII, în Europa au fost dezoltate mai mult soiuri, iar până la mijlocul secolului al XVIII-lea au fost descrise soiuri care pot fi încă găsite în grădinile moderne.
În general, cultivată ca o plantă anuală rezistentă, salata verde este ușor de cultivat, deși necesită temperaturi relativ scăzute pentru a preveni înflorirea rapidă. Poate fi afectată de numeroase deficiențe de nutrienți, precum și de mulți dăunători: mamifere, insecte, ciuperci și bacterii. L. sativa se încrucișează ușor în cadrul speciei și cu alte specii din genul Lactuca. Deși această trăsătură poate fi o problemă pentru grădinarii care încearcă să salveze semințe, biologii au folosit-o pentru a lărgi genofondul soiurilor de salată verde cultivată.
Salata verde este o sursă bogată de vitamina K și vitamina A și o sursă moderată de acid folic și fier. Salata verde contaminată este adesea o sursă de focare bacteriene, virale și parazitare la oameni, inclusiv E. coli și Salmonella.
Taxonomie și etimologie miniatura| seminte de L. sativa Lactuca sativa este un membru al genului Lactuca (salată verde) din familia Asteraceae (care include floarea soarelui și aster). Specia a fost descrisă pentru prima dată în 1753 de Carl Linnaeus în al doilea volum al lucrării Species Plantarum. Sinonime pentru L. sativa includ Lactuca scariola sativa, L. scariola integra și L. scariola integrifolia. L. scariola este în sine un sinonim pentru L. serriola, salata verde sălbatică. L. sativa are multe grupuri, subspecii și soiuri taxonomice identificate. Salata verde este strâns înrudită cu mai multe specii de Lactuca din sud-vestul Asiei, cea mai apropiată fiind L. serriola, o buruiană agresivă comună în zonele temperate și subtropicale ale lumii.
Romanii se refereau la salată ca ( însemnând „lactate” în latină), o aluzie la substanța albă, latexul, emanată de tulpinile tăiate.Weaver, pp. 170–172. Numele Lactuca a devenit numele genului, în timp ce (însemnând „semănat” sau „cultivat”) a fost adăugat pentru a crea numele speciei.Katz and Weaver, p. 376. Numele soiului romană (romaine) provine de la varietatea de salată verde cultivată în grădinile papale romane, în timp ce cos, un alt termen pentru romană, provine de la cele mai timpurii semințe europene de acest tip din insula grecească Kos, un centru de cultivare a salatei în perioada bizantină.Weaver, p. 172.
Descriere miniatura| Flori de salata verde miniatura| Inflorescență de salată verde matură formând fructe Plantele au în general o înălțime și o lățime de 15-30 cm. Frunzele sunt în principal verzi, dar exisată și soiuri roșii sau pestrițe. Există, de asemenea, câteva soiuri cu frunze galbene, aurii sau turcoaz.
Salata verde are o gamă largă de forme și texturi, de la capete dense de tipul aisberg până la salata "fără cap" cu frunze crestate, festonate, cu volane sau încrețite. Plantele au un sistem radicular care include o rădăcină principală, pivotantă din care se dezoltă radicele secundare mai mici. Unele soiuri, în special cele găsite în Statele Unite și Europa de Vest, au rădăcini pivotante înguste și un set mic de rădăcini secundare. În soiurile din Asia se găsesc rădăcini pivotante mai lungi și sisteme secundare mai extinse.
În funcție de soi și de perioada anului, salata verde trăiește în general 65-130 de zile de la plantare până la recoltare. Deoarece salata verde care înflorește devine amară și nu este comercializabilă, plantele cultivate pentru consum sunt rareori lăsate să crească până la maturitate. Salata verde înflorește mai repede la temperaturi ridicate, în timp ce temperaturile reci provoacă o creștere mai lentă și uneori deteriorarea frunzelor exterioare.
Odată ce plantele trec de stadiul comestibil, ele dezvoltă tulpini de flori înalte până la 1 m cu flori mici, galbene.Weaver, pp. 175–176. La fel ca alți membri ai tribului Cichorieae, inflorescențele de salată verde (cunoscute și sub denumirea de capitula) sunt compuse din mai multe buchete, fiecare fiind alcătuit dintr-o sepală modificată (care va deveni „parașuta” fructului), o corolă de cinci petale și părțile reproductive. Acestea din urmă includ staminele care formează un tub care înconjoară stigmantul. Pe măsură ce anterele produc polen, stigmatul se alungește pentru a facilita polenizarea. Ovarele formează fructe uscate comprimate, în formă de lacrimă, care nu se deschid la maturitate, măsurând 3 până la 4 mm lungime. Fructele au câte 5–7 denivelări pe fiecare parte și au, în vârf, două rânduri de peri mici, albi. Sepala rămâne în vârful fiecărui fruct ca structură de dispersie. Fiecare fruct conține o sămânță, care poate fi albă, galbenă, gri sau maro, în funcție de varietatea de salată.
Domesticirea salatei verzi de-a lungul secolelor a dus la mai multe caracteristici obținute prin selecție artificială sau hibridizare: întârzierea înfloririi, semințe mai mari, frunze și capete mai mari, gust și textură mai bune, un conținut mai scăzut de latex și diferite forme și culori ale frunzelor. Lucrările în aceste domenii continuă în prezent.Davey, et al., pp. 222–225. Cercetările științifice privind modificarea genetică a salatei sunt în plină desfășurare. De exemplu, între 1992 și 2005 au avut loc peste 85 de teste de teren în Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii pentru a testa modificări care permit o toleranță mai mare la erbicide, o rezistență mai mare la insecte și ciuperci și înflorirere mai lentă. Cu toate acestea, salata verde modificată genetic nu este utilizată în prezent în agricultura comercială.
Istorie stanga|miniatura| Salată romană, un soi descendent al unora dintre cele mai timpurii salate verzi cultivate Salata verde a fost cultivată pentru prima dată în Egiptul antic pentru producerea de ulei din semințele sale. Cu timpul, planta a fost selectată de către egipteni și pentru frunzele sale comestibile,Katz and Weaver, pp. 375–376. cu dovezi ale cultivării sale apărând încă din 2680 î.Hr. Salata verde era considerată o plantă sacră a zeului reproducerii Min și era purtată în timpul festivalurilor sale și plasată lângă imaginile sale. Se credea că planta îl ajută pe zeu „să îndeplinească neobosit actul sexual”. Utilizarea salatei verzi în ceremoniile religioase a dus la crearea multor imagini în morminte și picturi murale. Soiul cultivat pare să fi fost înalt de aproximativ 75 cm și semăna cu o versiune mare a salatei moderne romane (cos). Aceste salate verticale au fost dezvoltate de egipteni și au trecut la greci, care, la rândul lor, le-au împărțit romanilor. În jurul anului 50 d.Hr., agricultorul roman Columella a descris mai multe soiuri de salată verde – dintre care unele ar putea fi strămoșii salatei verzi de astăzi.Weaver, pp. 170–172.
Salata verde apare în multe scrieri medievale, în special ca plantă medicinală. Hildegard din Bingen a menționat-o în scrierile ei despre ierburile medicinale între 1098 și 1179, iar multe plante medicinale timpurii descriu, de asemenea, utilizările sale. În 1586, Joachim Camerarius a oferit descrieri ale celor trei salate moderne de bază – salata verde, salata fără cap și salata romană (sau cos).Weaver, p. 172. Salata verde a fost adusă pentru prima dată în America din Europa de către Cristofor Columb la sfârșitul secolului al XV-lea. Între sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVIII-lea, mai multe soiuri au fost dezvoltate în Europa, în special în Olanda. Cărțile publicate la mijlocul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea descriu multe dintre soiurile găsite în grădinile de astăzi.Weaver, pp. 172–173.
Datorită duratei de viață scurte după recoltare, salata verde a fost vândută inițial relativ aproape de locul în care a fost cultivată. La începutul secolului al XX-lea s-au dezvoltat noi tehnologii de ambalare, depozitare și transport care au îmbunătățit durata de viață și transportabilitatea salatei și au dus la o creștere semnificativă a disponibilității. În anii 1950, producția de salată verde a fost revoluționată odată cu dezvoltarea răcirii în vid, care a permis ambalarea salatei la rece, înlocuind metoda folosită anterior de răcire cu gheață în casele de ambalare din afara câmpurilor. De fapt, numele celui mai raspnadit soi de salată din Statele Unite ale Americii, iceberg, vine tocmai din utilizarea gheții în transportarea capetelor de salată verde.
Salata verde este foarte ușor de cultivat și, ca atare, a fost o sursă semnificativă de vânzări pentru multe companii de semințe. Istoria multor soiuri este greu de elucidat pentru ca multe companii de semințe, în special cele din SUA, schimbă numele soiurilor de la an la an. Această practică este efectuată din mai multe motive, cel mai important fiind de a stimula vânzările prin promovarea unui soi „nou” sau de a împiedica clienții să știe că soiul a fost dezvoltat de o companie concurentă de semințe (Iceberg a fost dezoltat, de exemplu, de către compania de semințe Burpee, dar semințele sale sunt vândute de aproape toate celelalte companii). La sfârșitul secolului al XIX-lea existau între 65 și 140 de soiuri distincte de salată verde, în funcție de cantitatea de variație permisă între tipuri de către crescători, deși se puteau găsi până la 1.100 de „soiuri” de salată verde în piața din acea vreme. Mai mult, numele soiurilor s-au schimbat adesea semnificativ de la o țară la alta.Weaver, pp. 173–174.
Deși cea mai mare parte a salatei verzi cultivate astăzi este folosită ca legumă, o cantitate minoră este folosită în producția de țigări fără tutun, deși rudele sălbatice ale salatei domestice produc o frunză care seamănă vizual mai mult cu tutunul decât salata verde.Katz and Weaver, p. 377.
Cultivare dreapta|miniatura|200x200px| O fermă de salată verde din Marea Britanie Deși salata verde este teoretic o plantă anuală, ea este atât de rezistentă la frig încât unele soiuri de salată pot fi iernate chiar și în climate relativ reci, sub un strat de paie, iar soiurile mai vechi, de moștenire, sunt adesea cultivate în sere neîncălzite.Weaver, pp. 172–173. Salatele verzi destinate tăierii frunzelor individuale sunt în general plantate direct în grădină, în rânduri groase. Soiurile de salată verde sunt de obicei începute în apartamente, apoi transplantate în locuri individuale, de obicei la distanță de 20-36 cm. Salata verde plantată la distanță una de alta primește mai multă lumină solară, ceea ce îmbunătățește culoarea și cantitățile de nutrienți din frunze. Salata verde pală până la albă, cum ar fi centrele unor salate iceberg, conțin puțini nutrienți.Weaver, pp. 175–176.