200px|right|thumb|Statuie de marmură care il înfățișează pe Asklepos, zeul grec al medicinei Medicina (latinescul: ars medicina medicina = arta de a vindeca) este știința și practica stabilirii diagnosticului, prognosticului, tratamentului și prevenirii bolilor. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea științelor, de la anatomia umană fundamentală, până la modele matematice complexe și chiar noțiuni împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.
Generalități Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent din acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum câteva decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă publicată de către British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale), numită și medicină faptică, este o achiziție recentă d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale și Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea doar a unei minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii) apelează la medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin.Anne Fagot-Largeault, Preuve et niveau de preuve dans le sciences biomédicales, Collège de France, Odile Jacob 2003, Symposium annuel - La verité dans les sciences În acest sens pentru ei "medicina alternativă" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și împământenirea medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea metodei științifice în alte discipline și anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei, perfecționarea metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea unei teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor ("trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor "indicii la prima vedere", pentru a descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și anatomo-patologice (antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și complementare, evoluție și, dacă e cazul, rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-zisă: simțul clinic, intuiția, flerul și "arta ghicirii" își pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe plan secund. Medicina a început să fie realmente riguros științifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație un anumit număr de pacienți competent aleși (Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este primul care folosește o astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87 de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea lui este că metoda de tratament a vremii, anume sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea, nici în ce privește durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50 de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe "logica" că orice boală rezultă dintr-o inflamație și că orice terapie trebuie să fie "antiflogistică". La acea dată "cultivatorii" francezi de lipitori nu făceau față la "cererea" imensă a Franței, drept pentru care se importau anual peste 30 de milioane de "viermi vampiri"... De atunci metoda practică s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici avansate de eșantionare și introducerea studiilor aleatorii ("randomizate") în dublu-orb. Progresele în statistică au adus și ele contribuții valoroase în corijarea acelor "false probe" despre care vorbeau medicii secolului al XIX-lea Articolul de la adresa următoare este ilustrativ pentru nivelul de exigență la care un aparat medical (fie el și potențial pentru uz personal) trebuie să răspundă pentru a putea fi de folos în medicină; vezi pagina 64 unde se discută despre coeficientul de corelație R2, însă articolul este și în rest un bun și amuzant martor despre cum se aruncă sute de milioane de dolari pe geam atunci când gândirea critică și incompetența nu însoțește abordarea experimentală: "The collection of results shown above is an example of the optimistic slant that an error grid plot can place on a data set. While over 97% of the results are in the A and B region, the overall correlation as measured by R2 is only 0.66 - this would not likely be good enough for home use by patients. The goal of a traditional meter would be to have 98% of the values in the A and B regions, with less than 0.1% (one in one thousand measurements) in E." http://www.mendosa.com/noninvasive_glucose.pdf. Câteva instrumente ale actualei medicini bazate pe fapte sunt meta-metodologia, ghidul de evaluare al articolelor științifice, filtrele Medline și reviziile S.O.R. (standarde, opțiuni și recomandări, oferă evaluări pe "nivele de dovedire"), și evident, ca în orice știință, sistemul peer-review (care e total insuficient, de altfel, de unde necesitatea celorlalte instrumente anterior citate)).
Grupe de specialitate
În România, la nivelul anului 2008, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitateOrdinul MSP nr. 1509 / 2008: ANEXĂ: Nomenclator de specialități medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală, publicat în MO, Partea I, nr.648/11.09.2008
Specialități clinice Grupa specialităților medicale Alergologie și imunologie clinică Anestezie și terapie intensivă Boli infecțioase Cardiologie Dermatovenerologie Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice Endocrinologie Expertiza medicală a capacității de muncă Farmacologie clinică Gastroenterologie Genetică medicală Geriatrie și gerontologie Hematologie Medicină de familie Medicină de urgență Medicină internă Medicina muncii Medicină sportivă Nefrologie Neonatologie Neurologie Neurologie pediatrică Oncologie medicală Pediatrie Pneumologie Psihiatrie Psihiatrie pediatrică Radioterapie Recuperare, medicină fizică și balneologie Reumatologie
Grupa specialităților chirurgicale
Chirurgie cardiovasculară Chirurgie generală Chirurgie orală și maxilo-facială Chirurgie pediatrică Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă Chirurgie toracică Chirurgie vasculară Neurochirurgie Obstetrică-ginecologie Oftalmologie Ortopedie și traumatologie (specialitate care asimilează și Ortopedia pediatrică) Otorinolaringologie (ORL) Urologie
Specialități paraclinice
Anatomie patologică Epidemiologie Fizică medicală Fiziokinetoterapie Igienă Medicină de laborator / Analize medicale: Biochimie medicală, Biologie medicală si Chimie medicală Medicină legală Medicină nucleară Psihologie clinică/medicală Radiologie-imagistică medicală Sănătate publică și management
Domeniul medicină dentară
Chirurgie dento-alveolară Ortodonție și ortopedie dento-facială
Medicina alternativă și complementară
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiție empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai multe domenii, din care cele mai cunoscute sunt:
Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în înțeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat. Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanță care - în doze mari - provoacă aceleași simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann). Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a aparatului locomotor cât și a organelor interne; osteopatia fiind considerată până nu de mult o ramură a medicinei alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în SUA, după medicina generală și stomatologie. Osteopatia a renunțat la fundamentele ei pseudoștiințifice, devenind practic medicină convențională. În schimb chiropraxia nu este recunoscută drept medicină. Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor puncte ale corpului. Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de indispoziție psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.
Învățământul Medical
Vezi și articolul Învățământul medical în România
Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc în facultățile de medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La sfârșitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) și dreptul la liberă practică a medicinei, după criterii diferite de la țară la țară. În multe universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la încheierea studiilor Jurământul lui Hippocrate.
Specializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară de specialitate (numită rezidențiat în România), care include instruire practică în clinici și laboratoare precum și instruire teoretică prin cursuri organizate. Obținerea specialității este condiționată de promovarea unui examen final la sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de intrare în specialitate. Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de specialitatea medicală. În cele mai multe țări, specializarea este organizată și controlată de asociații profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și recunoscută de organele de stat.
Instituțiile unde se practică medicina
Medicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii. Cercetarea științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și laboratoare universitare și în institute de cercetare.
Organizarea sanitară și a asistenței medicale a populației Aceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat (de exemplu, Ministerul Sănătății din România) în colaborare cu asociațiile profesionale (Colegiul Medicilor).
thumb|240px|Examinarea unei fete bolnave, pictură de Jan Stein (1626-1679), Mauritshuis, Haga Momente din istoria medicinei apusene
Vezi și articolele: Istoria medicinei, Istoria medicinei în România
Încercările de a vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forțelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxațiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră.