thumb|left|200px|Hugo Capet thumb|right|200px|Filip August - rege Capețian Dinastia Capețienilor (în ) a început să domnească în Franța odată cu încoronarea lui Hugo Capet în 987. A fost cea de-a treia dinastie franceză, după Dinastia Merovingiană și Dinastia Carolingiană. Primul rege al dinastiei a fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a fost ales de nobilii feudali după moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea. Astfel, Capet (probabil un pseudonim, provenind de la capă/pelerină conform etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu înțelesul de „cap”, sau „mare șef”) a devenit denumirea noii dinastii. Pentru a-și întări puterea în fața nobililor, Hugo Capet și-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la rândul său - a făcut la fel, astfel încât dinastia s-a transmis prin linie masculină directă.
Originea numelui și utilizarea Numele dinastiei derivă de la fondatorul ei, Hugo, care era cunoscut ca „Hugo Capet”. Înțelesul cuvântului Capet (mai mult o poreclă decât un nume de familie modern) este necunoscut. În timp ce etimologia populară îl identifică cu „cape”, alte ipoteze sugerează că este conectat cuvântului latin „caput” (cap), explicându-i astfel sensul de „șef” sau „căpetenie”.
Numele „Capețian” a ajuns să fie aplicat de către istorici atât casei conducătoare a Franței, cât și urmașilor mai larg răspândiți pe linie masculină ai lui Hugo Capet. Nu a fost o practică contemporană. Numele „Capet” a fost folosit și ca nume de familie ale unor persoane regale din Franța - în particular, dar nu exclusiv pentru cei din Casa Capet - o utilizare importantă a fost în timpul Revoluției Franceze, când regele detronat Ludovic al XVI-lea (un membru al Casei de Bourbon, prin linie masculină directă descendent al lui Hugo Capet) și regina Maria Antoaneta (membră a Casei de Habsburg-Lorraine) au fost numiți „Ludovic și Antoaneta Capet” (regina s-a numit „văduva Capet” după moartea soțului ei).
Robertinii și înainte de ei Numele dinastic folosit pentru desemnarea familiei lui Hugo Capet înainte de alegerea sa ca rege al Franței este „Robertinii”Maurois, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, București, 1993 sau „Roberțienii”. Numele derivă de la primul strămoș sigur al familiei, Robert cel Puternic (n. 820), conte de Paris. Robert era probabil fiul lui Robert de Worms (n. 800) și nepot al lui Robert de Hesbaye (n. 770). Robertinii își au originea probabil în comitatul Hesbaye, în apropiere de Tongeren din Belgia de astăzi.
Fii lui Robert cel Puternic au fost Odo și Robert, amândoi conducând ca regi Francia de Vest. Familia a devenit Conți de Paris sub Odo și Duci ai Francilor sub Robert, deținând părți mari din Neustria.
Dinastia Carolingiană a încetat să conducă Franța după moartea lui Ludovic al V-lea. După moartea lui Ludovic al V-lea, fiul lui Hugo cel Mare, Hugo Capet, a fost ales de nobilime rege al Franței. Hugo a fost încoronat la Noyon pe 3 iulie 987, având suportul deplin al Împăratului Sfântului Imperiu Roman Otto al III-lea. Odată cu încoronarea lui Hugo, o nouă eră a început pentru Franța, iar descendenții lui au fost numiți „Capețienii”, dinastia lor conducând Franța pentru mai mult de opt sute de ani (987-1848).
Ramurile familiei Robertine Rodbert Ingerman de Hesbaye Ermengarde de Hesbaye, soția lui Ludovic cel Pios Cancor, fondatorul abației Lorsch Landrada * Sfântul Chrodogang, Arhiepsicop de Metz, stareț al abației Lorsch Robert de Hesbaye Robert de Worms Robert cel Puternic Odo, rege al Franciei de Vest Richildis, căsătorită cu un conte de Troyes Robert, rege al Franciei de Vest Emma, căsătorită cu Rudolf de Burgundia Adela, căsătorită cu Herbert al II-lea, conte de Vermandois Hugo cel Mare Hugo Capet Hadwig, căsătorită cu Reginar al IV-lea, conte de Mons Otto-Henric Odo Beatrix, căsătorită cu Frederic de Bar Emma, căsătorită cu Richard I de Normandia Herbert, episcop de Auxerre
Istoric La moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea, în urma unui accident de vânătoare, în lipsa unor urmași carolingieni direcți, marii nobili francezi îl aleg rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (sau Hugues) (987-996), urmaș al lui Robert Capet, cel care cu un secol în urmă asigurase regența în regatul Franței. Hugo Capet a rămas în istorie datorită faptului că a fondat o dinastie continuă de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt secole pe tronul Franței, până la 1848 (dintre care Capețieni direcți, un număr de 15 regi).
Timp de două secole, capețienii își vor încorona primul născut încă din timpul vieții și-l vor asocia la domnie pentru a întări puterea. Filip August (1180-1223), capețian direct, dar descendent al carolingienilor pe linie feminină, deci suveran absolut legitim, va înlătura această practică. Până la acesta din urmă, regatul Franței va fi divizat, consecință a întăririii puterii locale a marilor seniori, autoritatea regală efectivă exercitându-se asupra unei regiuni restrânse. Astfel, comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung să se bucure de o autonomie largă, seniorii respectivi fiind mai puternici și mai influenți decât suzeranul lor, regele Franței. Se ajunge chiar la situația în care ducele Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reușește în anul 1066 să își cucerească propriul său regat, Anglia, asupra căruia avea aceleași drepturi succesorale ca și regele ales, Harold, pe care Wilhelm îl învinge la Hastings. În această situație, Wilhelm, duce de Normandia, deci vasal al regelui Franței, devine rege al Angliei, conform dreptului cuceritorului. Calitatea regilor francezi ai Angliei de duci de Normandia și imperiul angevin pe care ei vor reuși să-l creeze, vor duce la izbucnirea războiului de 100 de ani.
Este perioada „clasică” a feudalismului francez: monarhul capețian, considerându-se urmaș legitim al primilor regi franci, moștenește dreptul acestora asupra teritoriului, obținut la origine prin cucerire, însă puterea sa efectivă este mai limitată ca oricând. Treptat, monarhia electivă este înlocuită cu cea ereditară - „dreptul sângelui”, și de drept divin, prin ceremonia religioasă a încoronării la Reims. Toți vasalii datorau supunere monarhului, a cărui putere era legitimată, deci, prin ereditate și recunoaștere din partea divinității prin intermediul Bisericii catolice.
În fapt, regele nu își exercită autoritatea decât asupra domeniului regal, însă de drept toți marii nobili din regat îi erau vasali, datorându-i supunere, deferență, ajutor militar și financiar, în schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, împreună cu țăranii, animalele și atelajele proprii domeniului. Dreptul feudal francez stipula că nobilul (seniorul) feudal conducea așa cum dorea treburile domeniului său, exercitând funcții militare, administrative, judecătorești, atâta timp cât își îndeplinea obligațiile feudale față de suzeran. Trădarea suzeranului, felonia, însemna anularea contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea. În aceste condiții, este evident că seniorul feudal era un exploatator fără scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea. Cea mai grea condiție o aveau servii (les serfs), țărani cu un statut juridic aparte, al căror drept de proprietate asupra pământului propriu era condiționat de plata unui impozit anual pe pământ și a numeroase taxe (atunci când fiul intra în posesia moștenirii, când se însurau - lucru pe care îl puteau face doar cu acordul seniorului, etc.). Toate acestea demonstrau că servii nu erau oameni liberi, dar nici nu erau țărani dependenți, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci îl moșteneau; situația lor juridică se datora faptului că seniorii feudali au considerat că pământurile țăranilor învecinate cu propriile lor domenii le aparțineau de drept, însă acceptau, de regulă, să-i elibereze pe servi contra unei sume de bani. În 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a acordat poporului său o cartă prin care servajul era desființat, înlăturând astfel acest abuz al feudalilor.
Procesul de centralizare continuă, însă paralel și contrar acestui proces, este cel de formare a imperiului angevin, posesiunile regilor Angliei în Franța. În 1151, regele Angliei, Henric al II-lea Plantagenetul poseda deja de la tatăl său ducatul Normandiei (fieful originar al regilor Plantageneți) și comitatul Bretaniei, iar prin căsătorie obține comitatele Anjou și Maine, regiuni pentru care îi era vasal regelui francez. În același an, se ivește o ocazie nesperată: regele Ludovic al VII-lea al Franței (1137-1180), care își consolidase poziția prin căsătoria cu Eleonora de Aquitania, singura moștenitoare a enormului ducat al Aquitaniei, divorțează, acuzându-și soția de adulter (crimă cu implicații foarte grave deoarece regina adulteră era susceptibilă de a aduce pe tron un copil nelegitim). Divorțând, regele pierde titlul de duce de Aquitania, ocazie nesperată pentru Plantageneți; în același an, Henric al II-lea se însoară cu Eleonora, obținând astfel încă o treime din regatul francez. Astfel, regii Angliei ajung să posede jumătate din regatul Franței, regiune ce va rămâne în istorie sub numele de imperiul angevin (în centrul ei se afla importantul comitat Anjou); acest fapt a fost, mai târziu, una dintre cauzele războiului de 100 de ani. În mod natural, această stare de fapt era inacceptabilă pentru regii Franței, care se vedeau amenințați, și în imposibilitate de a centraliza statul. De cealaltă parte, regii Angliei vor căuta să-și extindă influența în Franța și să obțină coroana acestui regat, dar vor fi ținuți în șah de alianța dintre Franța și Scoția. În concluzie, nici unul dintre cei doi suverani nu se putea declara mulțumit de actuala stare de fapt. thumb|left|200px|Mormântul lui Filip cel Frumos în Catedrala Saint-Denis În anul 1180, vine pe tronul Franței un mare rege capețian, Filip al II-lea, pe care contemporanii săi l-au supranumit Filip August. În numai un deceniu, Filip August reușește să aducă sub autoritatea sa directă comitatele Champagne, Provence, Toulouse, Flandra. Conflictul cu angevinii părea iminent, însă se încearcă un compromis: căsătoria dintre Blanche de Castilia, nepoata regelui Angliei și Ludovic, Delfinul Franței (1200). Însă în 1204, regele Franței începe războiul pentru cucerirea imperiului angevin; căsătoria nu își atinge scopul politic, dar lucrurile merg cât se poate de bine pentru capețieni, care, în timpul lui Filip August, Ludovic al VIII-lea (1223-1226) și Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic) (1226-1270), își extind domeniul regal, anexând Normandia, Poitou și Anjou. Aducerea sub controlul regal efectiv a unui domeniu feudal se făcea fie pe calea armelor, fie prin căsătorii, prin care se puteau obține feude în cadrul dotei. Blanche de Castilia a fost de asemenea prima femeie din istoria regalității franceze care a asigurat regența în timpul minoratului fiului ei, cel care avea să devină Sfântul Ludovic, ocupându-se de administrarea regatului chiar după încoronarea fiului ei, în timpul cruciadei din Egipt, iar atunci când a aflat că acesta a căzut prizonier, ea a aranjat plata recompensei. Cu toate acestea, Blanche de Castilia nu a fost niciodată suverană a Franței, titlu rezervat bărbaților, însă a fost cu siguranță o foarte influentă femeie din istoria acestei țări.
Ludovic al IX-lea, unul dintre cei mai importanți regi capețieni, a fost primul care s-a preocupat de a da domeniului regal o organizare eficientă. În această perioadă apar funcționarii regali, la nivelul fiecărui oraș, însărcinați cu administrarea bunurilor Coroanei în circumscripția lor și putând răspunde în fața monarhului pentru modul de administrare. În provinciile nordice (Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar în sud (Poitou, Languedoc), erau denumiți „sénéchaux”. Pentru a descuraja favoritismul și corupția, acestor funcționari le era interzis să primească cadouri sau să posede pământ în circumscripția lor. thumb|200px|right|Ludovic al IX-lea cel sfânt