Republica Democratică Congo (în [kɔ̃ɡo]), în mod informal Congo-Kinshasa, RD Congo, RDC, sau DROC, în trecut Zair, este o țară din Africa Centrală. Se învecinează la nord-vest cu Republica Congo, la nord cu Republica Centrafricană, la nord-est cu Sudanul de Sud, la est cu Uganda, Rwanda și Burundi, precum și cu Tanzania (de-a lungul lacului Tanganyika), la sud și sud-est de Zambia, la sud-vest de Angola și la vest de Oceanul Atlantic de Sud și exclava angoleză Cabinda. După suprafață este a doua țară ca mărime din Africa și a 11-a ca mărime din lume. Cu o populație de aproximativ 108 milioane de locuitori, Republica Democrată Congo este cea mai populată țară oficial francofonă din lume. Capitala națională și cel mai mare oraș este Kinshasa, care este și centrul economic al națiunii.
Centrat pe bazinul Congo, teritoriul RDC a fost populată pentru prima dată de culegători din Africa Centrală cu circa 90.000 de ani în urmă, expansiunea bantu ajungând acolo acum aproximativ 3.000 de ani. În vest Regatul Kongo contola gurile fluviului Congo din secolul al XIV-lea până în al XIX-lea. În nord-est, centru și est regatele Azande, Luba și Lunda au existat din secolele al XVI-lea și al XVII-lea până în secolul al XIX-lea. Regele Leopold al II-lea al Belgiei a dobândit în mod oficial drepturi asupra teritoriului Congo în 1885 și l-a declarat proprietate privată, numindu-l Statul Liber Congo. Între 1885 și 1908 armata sa colonială a forțat populația locală să producă cauciuc și a comis atrocități pe scară largă. În 1908 Leopold a cedat teritoriul, care a devenit astfel o colonie belgiană.
Congo a obținut independența față de Belgia pe 30 iunie 1960 și s-a confruntat imediat cu o serie de mișcări secesioniste, care au culminat cu preluarea puterii de Mobutu printr-o lovitură de stat în 1965. Mobutu a redenumit țara Zair în 1971 și a impus o dictatură dură până la răsturnarea sa din 1997 în Primul Război Congolez. Țara și-a schimbat apoi numele și s-a cufundat în Cel de-al Doilea Război Congolez din 1998 până în 2003, care a dus la moartea a 5,4 milioane de oameni. Războiul s-a încheiat sub președintele Joseph Kabila, care a guvernat țara între 2001 și 2019, când drepturile omului nu prea au fost respectate și au avut loc abuzuri frecvente, cum ar fi dispariții forțate, tortură, încarcerare arbitrară și restricții ale libertăților civile. După alegerile generale din 2018, în prima tranziție pașnică a puterii de la independență, Kabila a fost succedat în funcția de președinte de Félix Tshisekedi, care de atunci este președinte. Din 2015 în estul RD Congo are loc conflictul militar din Kivu.
Republica Democratică Congo este extrem de bogată în resurse naturale, dar a suferit de instabilitate politică, lipsă de infrastructură, corupție și secole de extracție și exploatare atât comercială, cât și colonială, urmate de peste 60 de ani de independență, cu puțină dezvoltare.BBC. (9 October 2013). Pe lângă capitala Kinshasa, următoarele două orașe ca mărime, Lubumbashi și Mbuji-Mayi, sunt comunități miniere. Cel mai mare export al RDC sunt materiile prime, China importând peste 50% din exporturile sale în 2019. În 2019 Congo s-a plasat după nivelul de dezvoltare umană pe locul 175 din 189 de țări conform indicelui dezvoltării umane. În 2018, după două decenii de diverse războaie civile și conflicte interne continue, aproximativ 600.000 de refugiați congolezi mai trăiau în țările vecine. Două milioane de copii riscă să moară de foame, iar luptele au deplasat 4,5 milioane de oameni. Țara este membră a Națiunilor Unite, Mișcării Nealiniate, Uniunii Africane, Comunității Africii de Est, COMESA, Comunității de Dezvoltare a Africii de Sud și Comunității Economice a Statelor Africii Centrale.
Istorie miniatura| Pădurea tropicală Ituri |miniatura| Muntele Nyiragongo, care a erupt ultima dată în 2021. miniatura| Parcul Național Salonga. miniatura| Teritoriul Masisi miniatura| Lacul Kivu din provincia Kivu de Nord miniatura| Peisajul din Congo Central miniatura| Un okapi miniatura| Un mascul de gorilă occidentală miniatura| Hipopotami
Epoca precolonială
Primii locuitori ai zonei au fost triburile de pigmei. Aceste triburi au fost înlocuite și absorbite de triburile bantu în timpul migrațiilor bantu.
Între 2000 î.Chr. și 500 d.Chr. triburi bantu au pătruns în valuri dinspre nord-vest pe teritoriul ocupat astăzi de Republica Democratică Congo. Aceste migrații au dislocat populația pigmee locală spre sudul statului de astăzi. Migrații ale unor populații din regiunile Darfur și Kordofan din Sudan în zona de nord est precum și alte migrații dinspre estul Africii spre estul Congo-ului, au contribuit și mai mult la amestecul de populație din Congo.
Triburile bantu au adus tehnici agricole și tehnici de prelucrare a fierului dinspre vestul Africii. Ei au stabilit familia de limbi bantu ca principal set de limbi ale congolezilor.
În secolul al V-lea într-o regiune de aproximativ 200 de km de-a lungul râului Lualaba (provincia Katanga din prezent) s-a dezvoltat cultura Upemba, ea evoluând mai târziu în mai evoluatul regat Luba.
Procesul prin care societatea Upemba s-a transformat în regatul Luba a fost unul gradual și complex. Diverse regate s-au succedat de-a lungul acestui proces de trecere de la cultura Upemba la regatul Luba. Nivelul de civilizație a acestor grupuri s-a dezvoltat datorită existenței unor resurse bogate (în special minereuri), datorită dezvoltării tehnologiilor de prelucrare a fierului și cuprului. La acestea se adăuga comerțul cu fildeș și alte bunuri. Regatul Luba a stabilit rețele comerciale importante (legăturile se întindeau pe o distanță de peste 1.500 de km) până la Oceanul Indian. În secolul al XV-lea regatul ajunsese să aibă o conducere centrală puternică.
Statul Independent Congo (1870 – 1908)
Între 1870 și 1920 a avut loc explorarea regiunii și stabilirea administrației europene. Henry Morton Stanley a explorat zona finanțat fiind de regele Leopold al II-lea al Belgiei care dorea să transforme ceea ce a devenit Congo într-o colonie. După o serie de negocieri Leopold a reușit să obțină teritoriul Congo la Conferința de la Berlin din 1885. El a transformat Congo în proprietatea sa privată numindu-l Statul Liber Congo. O serie de proiecte de dezvoltare de tipul căii ferate de la coastă la Leopoldville (acum Kinshasa) au început în zonă. Aceste proiecte de dezvoltare erau gândite astfel încât să permită extragerea cât mai rapidă a resurselor țării, chiar dacă însemna exploatarea africanilor. Statul Liber Congo a devenit un mare producător de cauciuc în condițiile dezvoltării industriei cauciucurilor. Vânzarea cauciucului l-a făcut foarte bogat pe Leopold care a construit în onoarea sa o serie de clădiri în Bruxelles și Ostende. Ca urmare a exploatării populației locale și a bolilor, în perioada 1885-1908 au murit între 5 și 15 milioane de oameni (cifra general acceptată este de 5 milioane). O comisie guvernamentală a ajuns mai târziu la concluzia că populația Congo-ului se redusese la jumătate în timpul acestei brutale perioade.
Pentru a fi folosită ca mijloc de represiune a fost formată Force Publique (FP). Această grupare, de tipul unei armate, folosea de multe ori practici de tipul tăierii membrelor nativilor.
Au existat și proteste internaționale în principal din partea lui Edmund Dene Morel, Mark Twain și a diplomatului britanic Roger Casement, al cărui raport despre Congo din 1904 condamna practica tăierii membrelor. Acțiunea lucrării Heart of Darkness a lui Joseph Conrad se desfășoară în Statul Liber Congo. În 1908 statul belgian a cedat presiunilor internaționale (în special din partea Marii Britanii) și a preluat în administrația sa Statul Liber, luându-l regelui. De atunci statul s-a numit Congo Belgian.
Congo-ul belgian (1908 – 1960)
După ce guvernul belgian a preluat controlul asupra administrației Congo-ului de la regele Leopold II situația din Congo s-a îmbunătățit. Evoluțiile economice și sociale au transformat colonia. Au fost construite spitale și școli la care aveau acces mulți dintre congolezi. Chiar și limbile diverselor etnii erau predate în școli, lucru rar în colonii. S-au reușit de asemnea victorii împotriva bolii somnului (transmisă de musca tse-tse). Administrația a continuat reformele economice construind căi ferate, porturi, drumuri, mine, plantații, zone industriale, etc. În anii '50 speranța de viață era în jur de 55 de ani; astăzi este de 51. În ciuda acestor evoluții congolezii nu aveau putere politică. Totul era decis în Leopoldville sau Bruxelles. Secretarul belgian al coloniei și Guvernatorul-general (conducătorul coloniei) aveau putere absolută; congolezii nu aveau deloc. Cu timpul a crescut rezistența congolezilor față de această lipsă de democrație. În 1955 clasa superioară a societății congoleze, așa-numiții "évolués", a pornit o campanie pentru a pune capăt acestei inegalități.
În timpul celui de-al doilea război mondial armata congoleză a obținut o serie de victorii împotriva italienilor în nordul Africii. Congo-ul Belgian care era bogat în depozite de uraniu a furnizat Statelor Unite ale Americii uraniul ce a fost folosit pentru a construi bombele atomice care au distrus orașele japoneze Hiroșima și Nagasaki la sfârșitul războiului.
Crize politice (1960-1965)
În mai 1960 partidul Mouvement National Congolais (MNC), condus de Patrice Lumumba a câștigat alegerile parlamentare și Lumumba a fost numit prim-ministru. Joseph Kasavubu (din partea Alliance des Bakongo) a fost ales președinte de către parlament. Alte partide care au apărut în această perioadă au fost Parti Solidaire Africain (sau PSA, condus de Antoine Gizenga) și Parti National du Peuple (PNP, condus de Albert Delvaux și Laurent Mbariko).
Congo-ul Belgian și-a obținut independența în 30 iunie 1960 sub numele de Republica Congo (République du Congo). Deoarece și colonia franceză a Congo-ului de Mijloc (Moyen Congo) și-a ales numele de Republica Congo după ce și-a obținut independența, cele două țări erau cunoscute sub numele de Congo-Léopoldville și Congo-Brazzaville, după numele capitalelor lor.
În zilele care au urmat independenței, forțele de securitate congoleze s-au revoltat, fiind nemulțumite de faptul că întregul corp al ofițerilor era format din belgieni, administrația s-a dizolvat și dezordinea a cuprins țara. Belgia a trimis trupe suplimentare (s-au alăturat trupelor belgiene existente) în Congo, fără acordul guvernului congolez, pentru a restaura ordinea și pentru a proteja cetățenii belgieni.
Pentru a recăpăta controlul asupra armatei ce se revoltase, primul ministru a numit un congolez ca nou comandant al soldaților, iar Joseph-Désiré Mobutu, cel ce va deveni mai târziu conducătorul acestei țări, a fost numit șef al statului major. Nemulțumit de toate aceste evenimente, , președintele bogatei regiuni Katanga, a proclamat pe 11 iulie independența acesteia. Și regiunea Kasai de Sud a intrat într-o luptă de secesiune împotriva noii conduceri.
Astfel conflictul din Congo a devenit, în același timp, unul internațional (datorat intervenției Belgiei în fosta sa colonie), cât și unul intern (cauzat de secesiunea unei provincii într-un stat nou).
La 12 iulie 1960 guvernul congolez a cerut ONU să intervină militar pentru a proteja teritoriul național al statului congolez împotriva agresiunii externe (belgiene). ONU a trimis în Congo misiunea de pace ONUC, cea mai mare de până la acea dată.
Belgienii, dorind să își mențină controlul asupra resurselor minerale ale statului, au susținut secesiunea Katangăi, deși nu au recunoscut independența provinciei.