Francisc al II-lea al Franței

Francisc al II-lea (), () a fost rege al Franței între anii 1559 și 1560, fiind fiul cel mare al lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici.

A fost căsătorit în 1558 cu Maria I Stuart, regina Scoției (1542-1567), nepoată a ducilor de Guise. Francisc al II-lea a persecutat protestanții și a reprimat conjurația de la Amboise (martie 1560).

Viață timpurie

A fost fiul lui Henric al II-lea al Franței și al Caterinei de' Medici și aparținea ramurii Valois-Angoulême din Dinastia Capețienilor. Francisc s-a născut în 19 ianuarie 1544, unsprezece ani după celebrarea căsătoriei părinților săi. A primit prenumele în onoarea bunicului său Francisc I al Franței și a trăit primii ani la Castelul Saint-Germain-en-Laye. A fost botezat în 10 februarie 1544, nașii săi au fost bunicul său Francisc I și papa Paul al III-lea, iar nașa sa a fost stră-mătușa lui, Margareta de Navara. Cu această ocazie Francisc este numit cavaler. La doar doi ani devine guvernator de Languedoc, iar anul următor în urma decesului bunicului său, devine Delfin al Franței. În 27 ianuarie 1548 este semnat acordul pentru logodna care îl lega de Maria Stuart, cu un an mai mare decât el; aceasta era regina Scoției și nepoată pe parte maternă a lui Claude I de Guise, primul duce de Guise. Căsătoria lui Francisc cu Maria Stuart, a fost organizată de tatăl său Henric al II-lea al Franței în 1548 și era foarte avantajoasă. Maria Stuart fusese încoronată regină a Scoției la Castelul Stirling în 9 septembrie 1543, la vârsta de nouă luni, ceea ce l-ar fi făcut pe Francisc rege consort al Scoției și ar fi unit două regate într-o singură coroană. Ratificat acordul matrimonial în 1548, Maria de Guise regentă a Scoției o trimite pe fiica sa la curtea Franței pentru a fi crescută și educată până la căsătorie. În 24 aprilie 1558, Francisc în vârstă de paisprezece ani se căsătorește cu Maria Stuart regina scoțienilor, o uniune care dădea viitorului rege al Franței tronul Scoției și posibilitatea de a revendica tronul Angliei.

Urcarea pe tron În 10 iulie 1559 Henric al II-lea moare în timpul unui accident într-un turnir, lăsând tronul lui Francisc, care avea cincisprezece ani. Vârsta sa îi garanta autonomia și nu avea nevoie de un regent. Totuși din cauza sănătății fragile și a lipsei de experiență, se ia decizia că ar fi mai bine să i se alăture un regent, așa că în mod formal este numită regentă mama sa, Caterina de' Medici. Dar în realitate, cu acordul lui Francisc al II-lea, din culise guvernau unchii Mariei Stuart, François de Guise și Charles de Lorraine. Cei doi au avut roluri importante la conducere și în timpul lui Henric al II-lea(François de Guise era unul din cei mai mari lideri militari ai regatului, iar cardinalul Charles de Lorraine a fost asociat cu cele mai importante negocieri și afaceri din regat) și au decis să-și împartă sarcinile: François de Guise se ocupa de partea militară în timp ce Charles de Lorraine se ocupa de tot ceea ce privea politica, finanța și diplomația. Urcarea la putere a celor doi a însemnat apusul conetabilului Anne de Montmorency("omnipotentul" guvernului precedent), care la sfatul regelui a părăsit capitala și a plecat să se odihnească pe proprietatea lui la țarăTradiția istoriografică vorbește de o evacuare forțată și brutală a conetabilului Anne de Montmorency. Dar schimbarea de guvern a avut loc fără represalii sau confruntări. Imediat după moartea regelui, conetabilul este prezent la funeralii și este de asemenea prezent la ceremonia de încoronare. Mai târziu sprijină suprimarea conjurației de la Amboise, vizitând inclusiv Parlamentul din Paris pentru a comunica măsurile luate de rege. Din iulie 1560 s-a întors la curte și în consiliul regelui, evident cu o influență mai mică decât pe vremea lui Henric al II-lea.. Și Dianei de Poitiers, fosta amantă a tatălui său, Francisc îi cere să se retragă și să nu mai apară niciodată la curte; odată cu ea cade și protejatul ei, Jean Bertrand, care trebuie să cedeze sarcina de Păstrător al sigiliilor Franței lui François Olivier, pe care Diana îl înlăturase cu ani înainte. Aceasta a fost o adevărată revoluție la palat și Guise devin stăpâni la curte. Regele le-a dat onoruri și privilegii, cel mai mare fiind Grand Maître de France,(Mare Maestru al Franței), lui François de Guise. În 21 septembrie 1559, Francisc este încoronat rege al Franței la Reims de către unchiul său cardinalul de Lorraine, apoi curtea se îndreaptă la castelul Blois în Valea Loarei, noua reședință regală. Adoptă ca emblemă soarele și drept motto fides Spectanda(astfel trebuie să respectăm credința) și Lumen rectis(lumina se află în neprihănire).

Domnia(1559-1560) Politica internă Regatul lui Francisc este dominat de o gravă criză financiară, politică și religioasă. Impopularitatea politicii sale represive în confrontul protestantismului, îi face pe protestanți să organizeze o lovitură de stat împotriva principalilor săi consilieri Guise; este șocul conjurației de le Amboise. Înaintea nemulțumirii crescânde, guvernul decide să tenteze concilierea. Sub influența reginei-mame Caterina de' Medici, inaugurează instaurarea unui dialog cu susținătorii noii religii, dar rămâne implacabil înaintea agitatorilor. Până la sfârșitul domniei lui Francisc, Franța e paralizată de un val de revolte locale, premisă a războaielor religioase. În fața revoltei protestante, Francisc se demonstrează tot mai autoritar și intenționează să se războiască cu rebelii care își bat joc de autoritatea sa. Impopularitatea guvernului Guise La conducerea statului, Guise sunt obiectul nemulțumirii în tot regatul. O mișcare de opoziție condusă de doi mari prinți de sânge, contestă modul lor de guvernare și legitimitatea lor. Pentru adversarii lor sunt doi străini ambițioși, care sunt la putere pentru că sunt favoriții regeluiGuise s-au născut în Lorena. Tatăl lor Claude de Guise, fiul lui René al II-lea, duce de Lorraine a fost naturalizat francez de Francisc I, tovarășul său de arme. Li se reproșează că profită de tinerețea regelui pentru a-și impune puterea arbitrară. O mișcare de opoziție le contestă monopolul puterii și printre ei se află Antoine de Bourbon. Teoriticieni ca François Hotman, sunt de părere că poziția de consilier principal îi revine lui Antoine de Bourbon, acesta fiind descendent direct a lui Ludovic al IX-lea al Franței, și moștenitorul tronului în cazul dispariției ramurii Valois-Angoulême. Dar cu un caracter slab, Antoine nu reușește să se impună la curte în fața celor doi Guise. Este contestată și agenda politică. Guise trebuie să înfrunte o situație financiară dezastruoasă. După câteva decenii de război împotriva Habsburgilor, datoria publică ajungea la cifra de 48 de milioane de livre. Cu o cifră de afaceri de doar 12 milioane pe an, Guise sunt constrânși să ducă o politică de austeritate draconiană pentru a salva fondurile statului, ceea ce contribuie la impopularitatea lorLucien Romier, p. 6. Ei amână plata salariilor soldaților și ofițerilor regelui și a facturilor furnizorilor de la curte. Efectivele armatei sunt restrânse și mulți soldați sunt lăsați la vatră. Frustrații nasc și-n rândul curtenilor, deoarece reducerile de personal nu s-au făcut și în detrimentul regimentelor conduse de Guise și prietenii lor.

În sfera religioasă, Guise continuă politica de austeritate împotriva protestanților, începută de Henric al II-lea. Ca efect al politicii lor, toamna anului 1559 a fost caracterizată de un val de percheziții, arestări și confiscări de bunuri. În 23 decembrie 1559 consilierul Anne de Bourg, magistrat al parlamentului din Paris, care crease polemici contestând represiunile, este executat în Place de Greve la Paris. Hotărât să pună capăt persecuției și să facă recunoscut dreptul practicării cultului reformat, un grup de gentilomi pun la cale răsturnarea guvernului Guise și încredințarea puterii prinților de sânge, în câștigul noii religii. Este Conjurația de la Amboise. Conjurația de la Amboise Conjurații au în program să lovească la palat cu complicitatea gărzilor regale, pentru a-l răpi pe rege și a-i elimina pe Guise, în caz de rezistențăLucien Romier, p.86-87. O mare forță armată în extern trebuie să garanteze securitatea operațiunii. Conspiratorii au probabil în secret și sprijinul prințului de Condé, tânărul și ambițiosul frate al regelui Navarei, Antoine de Bourbon. În timpul lunii februarie, la curte au fost primite mai multe avertismente în privința existenței complotului. În fața pericolului crescând, consiliul regal, la sfatul Caterinei de' Medici, decide să facă câteva concesii. În 8 martie 1560, regele semnează un edict care oferă o amnistie generală protestanțilorLucien Romier, p. 165. Dar este prea târziu, complotul este deja în curs. Din toate provinciile regatului trupe de oameni se îndreaptă spre Castelul Amboise, unde se află curtea. În orașele Tour și Orléans, conspiratorii distribuie bani și arme. Prost organizată, conjurația va sfârși într-o baie de sânge. Destinul său se joacă în 15 martie când ducele de Nemours reușește să aresteze câțiva dintre principalii conjurați. Zilele următoare, dezorientate, trupele de rebeli compuse din persoane de condiție săracă, sunt făcuți prizonieri unul câte unul în pădurea de la Amboise și în împrejurimi. La început, regele înclinat la clemență, ordonă să fie eliberați și îi trimite la casele lor. Dar în 17 martie, 200 de oameni încearcă să ia cu asalt una din porțile orașului. Respinși rapid de ducele de Guise, rebelii sunt vânați fără milă. Mai mult de o sută dintre ei sunt executați, alții sunt atârnați de balcoanele castelului. Represiunea va dura câteva săptămâni și va face mai mult de 1200 de victime. Atitudinea lui Guise față de prințul de Condé este indecisă. Prințul ajunsese la curte și participase la apărarea castelului alături de inamicii săi. Interogatoriile luate prizonierilor, îl desemnau clar ca beneficiar al conjurației, dar prințul de Condé neagă, iar cuvântul persoanelor de rând nu conta în fața cuvântului unui prinț de sânge. Lăsat liber la curte, prințul de Condé fuge în sud-vestul țării, la fratele său AntoineLucien Romier, p. 121-122.

Politica de conciliere