Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de șef al Statului Major General german de la începutul războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg.
În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei a 9-a germană în Bătălia de la Sibiu, Bătălia de la Brașov și în Bătălia pentru București, după care a intrat victorios în București, în data de 6 decembrie 1916.Alexandru Ioanițiu (Lt.-Colonel), Războiul României: 1916-1918, vol. 1, Tipografia Geniului, București, 1929
Familia Erich von Falkenhayn a fost fiul lui Fedor von Falkenhayn Tassilo (n. 6 februarie 1814, Nakel - d. 20 ianuarie 1896, Tarnowitz), landgraf de Belchau și Schwirsen și al soției sale Franziska, născută baroană von Rosenberg (n. 26 iunie 1826, Klötzen - d. 14 august 1888, Graudenz).
În afară de Erich, părinții săi au mai avut șase copii: Anton Georg von Falkenhayn (n. 8 septembrie 1849 - d. 10 decembrie 1910), căpitan în armata germană Olga Franziska Helene von Falkenhayn (n. 4 martie 1851 - d. 14 decembrie 1919), căsătorită în 1873, cu generalul-maior Moritz von Bock (1828-1897), mama viitorului feldmareșal Fedor von Bock (1880- 1945) Georg Ferdinand von Falkenhayn (n. 17 aprilie 1852 - d. 25 noiembrie 1887) Eugen Georg Nikolaus von Falkenhayn (n. 4 septembrie 1853 - d. 3 ianuarie 1934), general de cavalerie Arthur Sebastian Georg von Falkenhayn (n. 7 decembrie 1857 - d. 10 septembrie 1929), educator și consilier al prințului moștenitor Wilhelm al Prusiei Kurt Georg von Falkenhayn Anton (n. 15 aprilie 1863) Erich von Falkenhayn s-a căsătorit cu Ida Selkmann (n. 7 iunie 1866) la Oldenburg, pe 3 februarie 1886, având împreună doi copii: Fritz Georg von Falkenhayn Adalbert (n. 27 septembrie 1890, Oldenburg), un prieten al cunoscutului aviator Manfred Freiherr von Richthofen. Erika Karola Olga von Falkenhayn (n. 25 septembrie 1904, Braunschweig - d. 1974), căsătorită în 1926 cu luptătorul din rezistență, mai târziu generalul-maior Henning von Tresckow (1901-1944).
Cariera militară În anul 1872, la vârsta de unsprezece ani, Falkenhayn devine cadet la Școala militară de cadeți din Culm (Chelmno,Polonia) după care a urmat timp de trei ani Școala Militară de Ofițeri din Berlin-Lichterfelde. La 17 aprilie 1880, la vârsta de 18 ani a obținut gradul de sublocotenent fiind repartizat la Regimentul nr. 91 din Oldenburg. Începând cu 1 octombrie 1887 a urmat timp de trei ani cursurile Academiei de Război a Prusiei, la Berlin. În iulie 1890, s-a întors la regimentul său în Oldenburg și a fost avansat locotenent, la 21 septembrie 1889.
Începând cu 22 martie 1891, este mutat pentru un stagiu la Statul Major General al armatei prusace, din Berlin. În prima perioadă el a lucrat în serviciul topografic, apoi în serviciul transporturilor pe cale ferată, fiind avansat căpitan la 25 martie 1893. La 2 ianuarie 1894 este mutat în statul major al Corpului IX Armată din Altona. La 9 decembrie 1895 a fost numit comandant de companie în Regimentul 21 Infanterie „de Borke” din Toruń.
După un stagiu de nouă luni, Falkenhayn solicită, la 25 iunie 1896 concediu „pentru motive financiare și de carieră” și a plecat ca și consilier militar în China.Ernst Willi Hansen, Karl-Volker Neugebauer, Michael Busch, Das Zeitalter der Weltkriege. 1914 bis 1945. Völker in Waffen. (= Grundkurs deutsche Militärgeschichte 2) Verlag Oldenbourg, München 2007, ISBN 978-3-486-58099-0 Aici, în calitate de instructor militar a fondat la Wu Chang a unei școli militare după modelul prusac, dar fără a primi însă sprijinul autorităților militare chineze. În 1898 s-a mutat în zona germană de Jiaozhou fiind re-primit în armata prusacă, cu gradul de maior, în poziția „la dispoziție”, iar cu brevetul din 25 martie 1899 a fost numit atașat militar. Telegramele sale din China din timpul Răscoalei Boxerilor au atras atenția Kaiserului, favorurile imperiale conducând la o avansare rapidă culminând cu numirea sa ca ministru de război în 1913.Robert Cowley, Geoffrey Parker, The Reader's Companion to Military History, Houghton Miflin Co., New York, 1996
După întoarcerea sa în Germania, la 24 februarie 1900 a lucrat din nou pentru o perioadă scurtă de timp, în Statul Major General din Berlin, fiind mutat la 29 martie 1900 la Karlsruhe unde a îndeplinit timp de cinci luni, funcția de șef de stat major al Corpului XIV Armată.
La 7 septembrie 1900, a fost repartizat în statul major al Comandamentului Corpului Expediționar din Asia de Est, care a fost implicat în reprimarea Răscoalei Boxerilor. După o lungă ședere în Manciuria și Coreea Falkenhayn a revenit în Germania.
La 18 octombrie 1903, a fost numit comandant de batalion la Regimentul nr 92 din Braunschweig, iar la 15 septembrie 1905 a fost avansat locotenent colonel. La 10 aprilie 1906, a fost din nou mutat în Statul Major General. Un an mai târziu, la 22 martie 1907 a fost numit șef de stat major la Corpul XVI Armată din Metz, iar la 18 mai 1908 a fost avansat la gradul de colonel. Pe 27 ianuarie 1911este numit comandant al Regimentului 4 Gardă Pedestră din Berlin, iar la 20 februarie 1912 ca urmare a unor restructurări neprevăzute de personal, ete numit șef al statului major general al Corpului IV Armată din Magdeburg. În această poziție este avansat, la 22 aprilie 1912 la gradul de general maior. În acest timp, Falkenhayn a fost implicat și a jucat un rol important în organizarea manevrelor armatei imperiale germane.
Ministru de război thumb|Erich von Falkenhayn (1915) La 8 iulie 1913, în mod surprinzător, Falkenhayn a fost numit ministru de război al Germaniei. Din această poziție el a fost responsabil pentru punerea în aplicare a prevederilor „Legii Armatei” adoptată în primăvara lui 1913, o semnificativă modernizare a organismului militar urmărită de statul german.
El a devenit cunoscut opiniei publice odată cu aparițiile sale în fața Reichstag-ului, în legătură cu așa numita „Afacere Zabern (Saverne)” izbucnită la cumpăna anilor 1913-1914, referitoare la comportamentul discutabil al autorităților militare germane din Alsacia și Lorena. El a apărat necondiționat armata împotriva criticilor venite din partea societății civile.
În criza iulie 1914 Falkenhayn a fost una dintre figurile cheie implicate în izbucnirea Primului Război Mondial. La fel ca majoritatea militarilor, el nu se aștepta la izbucnirea unui război european în acel moment și a crezut probabil inițial că atentatul de la Sarajevo era un incident minor. Cu toate acestea ela arămas una din figurile dominante care l-au presat pe împăratul Wilhelm al II-lea să declare războiul.
Șef al Statului Major General thumb|Erich von Falkenhayn, la Paraćin, 6 noiembrie 1915 În primul an de război, la 14 septembrie 1914, după pierderea Bătăliei de pe Marna Falkenhayn îl înlocuiește pe Helmuth von Moltke în calitate de șef al Statului Major General al armatei imperiale germane. După eșecul Planului Schlieffen încearcă în primul rând să dejoace planurile Franței și Marii Britanii în cursul campaniei numite „Cursa spre Marea Nordului”, prin lupte duse în nordul Franței și în Belgia. Campania nu a fost una victorioasă, iar după Bătălia de la Ypres războiul de pe frontul de vest s-a transformat complet în unul de tranșee.
Falkenhayn a realizat imediat că o victorie militară totală nu mai este posibilă după Bătălia de pe Marna. El a cerut printr-un memorandum din 18 noiembrie 1914 prezentat conducerii politice germane, să se pună capăt războiului prin negocieri, dar nimeni nu l-a ascultat. Falkenhayn a fost înlocuit din poziția de ministru de război cu Adolf Wild von Hohenborn, la 20 ianuarie 1915. În aceeași zi a fost înaintat la gradul de general de infanterie, iar la 16 februarie 1915 a fost decorat pentru serviciile sale cu ordinul Pour le Mérite. Falkenhayn s-a dedicat de acum înainte activității de șef al Comandamentului Armatei Imperiale, cea mai înaltă poziție militară pe timp de război.Herfried Münkler: Der große Krieg. Die Welt 1914-1918. Rowohlt, Berlin 2014, p. 300
Comandant pe front Campania din România (1916-1917) thumb|right|Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916
thumb|Operațiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917
După demiterea din funcția de șef al Statului Major General, în august 1916, Falkenhayn este numit comandant al Armatei 9 germană, și trimis în fruntea acesteia pe frontul românesc.
Gruparea de forțe a Puterilor Centrale de pe acest front era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului.Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor, Atelierele Grafice Socec & Co S.A., București, 1937
Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989,
Operația s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii decembrie 1916.
Contraofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea Carpaților Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de forțare a trecătorilor (Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz, etc.) au fost respinse de Armata de Nord. Înfrângerea în bătălia decisivă de la Oituz și respingerea trupelor sale peste graniță, a dus la decizia comandamentului Puterilor Cntrale de a stopa operația și a trece la defensivă pe frontul din Carpații Orientali.W. Vogel, Die Befreiung Siebenbürgens und die Schlachten bei Targu Jiu und am Argesch (în colecția „Der große Krieg”, Oldenburg, 1918, apud. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 408)
În secțiunea sudică a frontului, după înfrângerea trupelor române în Bătălia de la Sibiu și în Bătălia de la Brașov, planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.
Din cauza rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea Prahovei etc. acțiunea germană nu își atinge obiectivul fixat, Falkenheim ajungând la concluzia că „încercarea, de a trece muntii odată cu inamicul, a eșuat”. La 29 octombrie 1916 Falkenhayn decide schimbarea strategiei și concentrarea eforturilor pentru forțarea unei singure trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici (Surduc) din defileul Jiului, unde a concentrat forțele principale ale armatei sale.