Vidra de mare (Enhydra lutris; numită și vidră marină, mai rar lutră de mare, castor de mare sau calan) este un mamifer marin carnivor din familia mustelidelor, rudă apropiată a vidrelor. Este răspândită pe ambele coaste ale Oceanului Pacific de Nord. Greutatea tipică a vidrelor de mare adulte variază între 14 și 45 kg, fiind astfel mustelidele cu cea mai mare masă, dar, în același timp, unul dintre cele mai mici mamifere marine. Spre deosebire de alte animale din acest grup, vidrele de mare înaintează foarte puțin pe țărm și, cu toate că se pot deplasa pe uscat, își petrec cea mai mare parte a vieții în apă.
Vidrele de mare preferă zonele de litoral pentru înot și scufundări. Aici se hrănesc mai mult cu nevertebrate – arici-de-mare, diverse moluște și crustacee – dar și cu unele specii de pește. Reglează cantitatea de arici-de-mare, a căror abundență poate cauza dispariția din ecosistem a varecului. Vidrele de mare posedă mai multe abilități legate de alimentație: folosesc pietre de pe litoral pentru a sparge crabii și au „buzunare” în care depozitează temporar hrana până la ieșirea la suprafață. Principalii răpitori ai vidrei de mare sunt orcile. Astfel, în lanțul trofic, vidra de mare este poziționată între orci, pe de o parte, și nevertebrate și pești, pe de altă parte.
Efectivul dinainte de 1741 al speciei este estimat la 150.000–300.000 de indivizi, dar din acel an și până în 1911 a fost intens vânată, în urma cărui fapt numărul de indivizi a scăzut până la doar 1.000–2.000. Ulterior, includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariție și în mai multe documente de conservare a speciei, cu precădere Cartea Roșie a țărilor din areal, a ridicat populația vidrelor de mare până la o cincime din cea inițială. Acest fapt a fost considerat un succes al organizațiilor de protecție a mediului și o contribuție majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Chiar și așa, Enhydra lutris rămâne o specie amenințată.
Studiere și clasificare Istoricul studierii thumb|upright|left|O vidră de mare desenată după descrierea lui Georg Wilhelm Steller, secolul al XIX-lea Prima descriere științifică a vidrei de mare a fost făcută de Georg Wilhelm Steller în anul 1751. Steller a luat parte la cea de- a lui Vitus Bering. Corabia expediției a naufragiat în preajma insulelor Comandorului și 75 de marinari au fost nevoiți să petreacă iarna 1741-1742 pe cea mai mare insulă din acest arhipelag, care a fost numită ulterior insula Bering. Vânătoarea de mamifere marine, în particular a vidrelor de mare, a ajutat o parte a echipajului expediției să supraviețuiască condițiilor grele de iarnă. Georg Steller, care era naturalistul expediției, făcea însemnări regulate și, după 10 ani, a publicat o descriere succintă a animalelor marine de pe insulă, unde a descris, în treisprezece pagini, și vidra de mare. Această descriere din secolul al XVIII-lea a constituit singura cercetare efectuată asupra vidrelor de mare pentru următorii 200 de ani, astfel încât de studierea lor în natură nu s-a mai ocupat nimeni până în anii 1930.
thumb|right|Vidra de râu (Lutra lutra) – cea mai apropiată rudă a vidrei de mare Începând cu anul 1751, un șir de cercetători, bazându-se pe descrierile lui Steller și pe blănurile și scheletele de vidre de mare aduse în Europa, au încercat să clasifice specia din punct de vedere taxonomic. Însă, întrucât vidra de mare posedă o mulțime de particularități morfologice care o deosebesc de alte specii, clasificarea taxonomică a fost revizuită de numeroase ori. Astfel, Steller, apoi și , au clasificat vidra de mare în genul Lutra. Carl Linné a atribuit-o familiei Mustelide, pentru ca mai apoi Peter Simon Pallas să o clasifice în genul Phoca (foci). La mijlocul secolului al XIX-lea, vidra de mare a fost, în sfârșit, clasificată într-un gen separat – Enhydra (termen introdus de naturalistul scoțian John Fleming în anul 1822), însă tendința de a unifica acest gen cu vidrele într-o subfamilie unică – Lutrinae – a durat până la sfârșitul secolului XX. În prezent Enhydra este totuși clasificat ca gen al subfamiliei Lutrinae. O concluzie finală despre apartenența sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor Potamotherium dubia, Aonyx hessica și Enhydra reevei din miocen și pliocen, recunoscute ca având o formă asemănătoare.
Unicitatea vidrelor de mare, lipsa datelor paleontologice și, prin urmare, numeroasele conflicte de opinie privind clasificarea taxonomică a vidrei de mare au adus cu sine o mare varietate de denumiri ale ei în nomenclatura binară, formulate de diferiți cercetători. Denumire științifică curentă este Enhydra lutris (Linnaeus, 1758). Denumirile sinonime sunt prezentate în tabel. Nomenclatura binară Semnificație Autoritate, an Lutra marina „vidra de mare” Steller, 1751; Erxleben, 1777 Mustela lutris „jderul-vidră” Linné, 1758 Lutra gracilis „vidra zveltă” Bechstein, 1800 Phoca lutris „foca-vidră” Pallas, 1811-1831 Pusa orientalis Oken, 1816 Enhydra stelleri Fleming, 1822 Latax lutris Gloger, 1827; Stejneger, 1898 Lutra stelleri „vidra lui Steller” Lesson, 1827 Enhydris lutris Lichtenstein, 1827 Engydris marina Brandt, 1880 Enhydra lutris (denumirea oficială curentă)
Taxonomie contemporană și evoluție Printre mustelide, vidrele de mare sunt cei mai mari reprezentanți și singurele cu un mod de viață total marin. Ele posedă un șir de particularități morfologice unice, care au contribuit la acomodarea la mediul de viață marin. În același timp, vidrele de mare sunt unele din cele mai mici mamifere marine. Dintre mamiferele marine, doar este mai mic decât vidra de mare.
Vidrele de râu și cele de mare sunt clasificate în aceeași subfamilie Lutrinae, deoarece se consideră că au un strămoș comun. Vidra orientală cu gheare scurte este clasată într-un gen aparte al subfamiliei Lutrinae, la fel ca vidra de mare. Strămoșul comun al lutrinelor viețuia în Eurasia și mult timp a fost considerat drept fosila Potamotherium valletoni din epoca miocenului, însă cercetătorii de azi consideră Potamotherium valletoni ca fiind doar un element de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrinelor în miocenul timpuriu. Se consideră că migrația lutrinelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți ale lumii a avut loc în pliocenul mijlociu.
Cariotipul vidrei de mare numără 38 de cromozomi.
Subspecii În prezent există trei subspecii ale vidrelor de mare recunoscute unanim. Acestea sunt: vidra de mare comună sau asiatică Enhydra lutris lutris (Linnaeus, 1758), pe insulele Kurile, insulele Comandorului și pe coasta estică a peninsulei Kamceatka vidra de mare californiană sau sudică Enhydra lutris nereis (Merriam, 1904), pe litoralul părții centrale a peninsulei Baja California vidra de mare nordică Enhydra lutris kenyoni (Wilson, 1991), pe insulele Aleutine și în sudul peninsulei Alaska.
În afară de acestea, unii specialiști consideră că este necesar a diferenția vidra de mare comună de pe insulele Comandorului de cele din Kamceatka și insulele Kurile. Pentru vidra de mare din Kamceatka au fost propuse două variante de denumiri în nomenclatură binară: Enhydra lutris gracilis (Bechstein, 1799) și Enhydra lutris kamtschatica (Dybowski, 1922). De asemenea, este întocmită o listă a celor mai pronunțate deosebiri dintre cele două subspecii, nefiind de altfel recunoscută ca încă o subspecie de alți cercetători. Confuzia creată în jurul clasificării vidrei de mare pe subspecii a apărut din cauză că cercetarea vidrelor de mare a fost făcută un timp îndelungat de echipe separate: specialiștii sovietici cercetau litoralul estic ale Rusiei contemporane, iar cei americani litoralul vestic al Alaskăi, Canadei și Californiei. Arealurile vidrei de mare comune și vidrei de mare nordice urmează exact linia hotarului dintre SUA și Rusia.
Morfologie externă Dimensiuni și durata vieții Vidra de mare este un animal relativ mare: lungimea sa atinge 1,5 m, iar greutatea atinge 45 kg. Forma corpului este alungită, aproape cilindrică. Masculii sunt mai mari decât femelele: de obicei au o greutate cu 35 % mai mare și sunt cu 10 % mai lungi. Masculii adulți cântăresc de la 22 până la 45 kg și ating în lungime de la 120 la 150 cm. Femelele adulte din subspecia vidra de mare californiană cântăresc de la 14 la 36 kg și măsoară în lungime de la 100 la 140 cm.
La naștere, puii de vidră de mare au lungimea totală (de la creștet până la vârful cozii) de cca. 55 cm și cântăresc 1,5 kg. La vârsta de 6 luni, ei ating o lungime de până la 110-115 cm și o masă de 11 kg. Pe parcursul următorilor trei ani, vidrele de mare cresc până la dimensiunile și greutatea maxime. Durata de viață este de 9-11 ani, iar în unele cazuri până la 23 de ani. De asemenea, sunt înregistrate cazuri când vidrele de mare au atins vârsta de 20 de ani în captivitate.
Construcția corpului După forma capului și construcția generală a corpului, vidrele de mare sunt asemănătoare cu vidrele de râu. Și totuși, primele au un tors de formă cilindrică mai lungă și mult mai masivă. Gâtul vidrelor de mare este scurt și gros, capul este rotund, cu urechi mici și mustăți lungi. Așezarea blănii pe corp amintește de așezarea plapumei pe pat, formând numeroase încrețituri.
Capul Capul vidrelor de mare este rotund, botul fiind scurt din cauza nasului mare și a buzei superioare bine dezvoltate. La mulți indivizi culoarea blănii se schimbă odată cu vârsta din brună-cenușie în galben-deschisă sau aproape albă. Mustățile (sau vibrisele) vidrelor de mare sunt niște organe de simț importante. Ele sunt de culoare albă și sunt așezate pe obraz, pe buza de sus și deasupra ochilor, în număr de până la 150. Lungimea vibriselor de pe buza de sus variază între 50 și 70 mm, iar a celor de deasupra ochilor ajunge până la 30 mm. Ceafa aproape totdeauna păstrează o culoare brună-închisă. Maxilarele vidrelor de mare sunt puternice și bine împreunate cu craniul. Ele s-au scurtat pe parcursul evoluției pentru a asigura o mușcătură puternică, întrucât regimul alimentar este constituit din animale cu carapace greu de străpuns. Creierul este bine dezvoltat, gradul de dezvoltare a cavității craniene fiind 5,8 (în timp ce la vidrele de râu este 4,63).
+ Aspectul exterior al capuluila vidra de mare californiană Enhydra lutris nereiscenter|338pxNasUrechecenter|90pxcenter|90px OchiGură și dințicenter|90pxcenter|90pxNasul nu este acoperit de blană și are culoare neagră. Nările sunt despicate oblic. În timpul scufundării, pereții elastici ai nărilor se strâng, împiedicând pătrunderea apei în nas.
Pavilioanele urechilor amintesc de cele ale focilor cu urechi (Otariidae). Ele sunt puternic reduse, se îngustează către partea exterioară, iar în cea interioară se întâlnesc într-un tub ce duce la canalul auditiv. Ca și în cazul nărilor, în timpul scufundării partea exterioară a urechilor se strânge, blocând pătrunderea apei.
Vidrele de mare au ochi mici, de regulă de culoare brun-deschisă la indivizii tineri și negru-cafenie la cei maturi. Ochii sunt foarte bine adaptați la viața marină: vidra de mare își poate focaliza vederea atât pe obiectele de sub apă, cât și pe cele de la suprafață, astfel ea este emetropă în ambele medii. De asemenea, spre deosebire de alte vidre dar asemeni mustelidelor terestre, vidrele de mare deslușesc mai bine obiectele aflate în jumătatea de jos a câmpului vizual.