Sudan (, ), oficial Republica Sudan ( ), este o țară din nord-estul Africii. Se mărginește cu Republica Centrafricană la sud-vest, Ciad la vest, Egipt la nord, Eritreea la est, Etiopia la sud-est, Libia la nord-vest, Sudanul de Sud la sud și Marea Roșie la est. Avea o populație de 45,7 milioane de locuitori în 2022 și ocupă 1.886.068 de km2, fiind a treia țară din Africa ca suprafață și a treia ca suprafață din Liga Arabă. A fost cea mai mare țară după suprafață din Africa și din Liga Arabă până la proclamarea independenței Sudanului de Sud în 2011, de când ambele titluri sunt deținute de Algeria. Capitala sa este Khartoum, iar cel mai populat oraș este Omdurman (parte a zonei metropolitane Khartoum).
Din istoria Sudanului fac parte Regatul Kerma ( 2500–1500 î.Hr.), Noul Regat Egiptean ( 1500 î.Hr.–1070 î.Hr.) și Regatul Kuș ( 785 î.Hr.–350 î.Hr.). După căderea Kușului, nubienii au format trei regate creștine: Nobatia, Makuria și Alodia. În secolele al XIV-lea și al XV-lea în cea mai mare parte a Sudanului s-au așezat treptat nomazi arabi. Din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, Sudanul central și de est a fost dominat de sultanatul Funj, în timp ce Darfur a cârmuit la vest și otomanii la est. În 1811 mamelucii au fondat un stat la Dunqulah ca bază pentru comerțul cu sclavi. Sub stăpânirea turco-egipteană a Sudanului, din anii 1820, comerțul cu sclavi a prins rădăcini de-a lungul unei axe nord-sud, raidurile de sclavi având loc în părțile de sud ale țării și sclavii fiind transportați în Egipt și în Imperiul Otoman. În secolul al XIX-lea întregul Sudan a fost cucerit de egiptenii sub dinastia Muhammad Ali. Fervoarea religios-naționalistă a izbucnit în Revolta mahdistă, în care forțele mahdiste au fost în cele din urmă învinse de o forță militară comună egipto-britanică. În 1899, sub presiunea britanică, Egiptul a fost de acord să împartă suveranitatea asupra Sudanului cu Regatul Unit în formă de condominiu. De fapt, Sudanul era guvernat ca o colonie britanică. Revoluția egipteană din 1952 a răsturnat monarhia și a cerut retragerea forțelor britanice din Egipt și Sudan. Muhammad Naguib, unul dintre cei doi co-lideri ai revoluției, și primul președinte al Egiptului, care era jumătate sudanez și fusese crescut în Sudan, au făcut ca asigurarea independenței sudaneze să fie o prioritate a guvernului revoluționar. În anul următor, sub presiune egipteană și sudaneză, Regatul Unit a fost de acord cu cererea Egiptului ca ambele guverne să pună capăt suveranității lor comune asupra Sudanului și să acorde Sudanului independența. La 1 ianuarie 1956 Sudanul și-a obținut independența.
După ce Sudanul a devenit independent, a fost instituit un sistem parlamentar democratic, întrerupt de mai multe lovituri de stat conduse fie de radicali de stânga, fie de dreapta, de la regimul comunist din anii Nimeiry, până la radicalii islamiști din regimul lui Al-Bashir. Cu regimul lui Jaafar Nimeiry a început conducerea islamistă. Acest lucru a exacerbat ruptura dintre nordul islamic, unde se afla guvernul, și animiști și creștini din sud. Diferențele de limbă, religie și putere politică au rezultat într-un război civil între forțele guvernamentale, influențate de Frontul Național Islamic (NIF) și rebelii din sud, a căror facțiune cea mai influentă a fost Armata Populară de Eliberare a Sudanului (SPLA), care a condus în cele din urmă la independența Sudanului de Sud în 2011.Collins, Robert O. (2008). Între 1989 și 2019 Sudanul a trecut printr-o dictatură militară de 30 de ani condusă de Omar al-Bashir, care a fost acuzat de încălcări ale drepturilor omului, inclusiv tortură, persecuție a minorităților, sponsorizare a terorismului global și genocid etnic din cauza acțiunilor sale în războiul din regiunea Darfur care a izbucnit în 2003. În total regimul a ucis între 300.000 și 400.000 de persoane. Protestele au izbucnit în 2018, cerând demisia lui Bashir, și au dus la lovitura de stat din 11 aprilie 2019 și arestarea lui Bashir.
Islamul a fost religia de stat a Sudanului, iar legile islamice au fost aplicate din 1983 până în 2020, când țara a devenit un stat laic. Sudanul este una dintre țările cel mai puțin dezvoltate și ocupa în 2022 locul 172 după Indicele Dezvoltării Umane. Economia sa se bazează în mare măsură pe agricultură din cauza sancțiunilor internaționale și a izolării, precum și a unei istorii de instabilitate internă și violență fracțională. Peste 35% din populația Sudanului trăiește în sărăcie. Sudanul este membru al Națiunilor Unite, al Ligii Arabe, al Uniunii Africane, al COMESA, al Mișcării de Nealiniere și al Organizației pentru Cooperare Islamică.
Istorie
Denumirea de Sudan desemna inițial în secolul XIX ansamblul teritorilor locuite de populația neagră la sud de Sahara cuprinse între Oceanul Atlantic și Oceanul Indian. thumb|left|150px|Statuia unui rege nubian Cunoscut în antichitate sub numele de Țara Kuș sau Nubia, teritoriul Sudanului întreține din mileniul III î.Hr. intense relații comerciale cu Egiptul faraonic. În timpul Regatului Nou (sec. XVI - XII î.Hr.), Egiptul înglobează valea Nilului între prima și cea de-a patra cataractă a fluviului sub forma unui viceregat. Regatul Nubian cu reședința la Napata, constituit în secolul X î.Hr., stăpânește în timpul dinastiei a 25-a egiptene (numită și dinastia nubiană), între 745 și 650 î.Hr., și Egiptul. După izgonirea ultimului faraon nubian din Egipt (650 î.Hr.), descendenții dinastiei domnesc asupra Nubiei încă un mileniu - în Regatul de la Napata, apoi în Regatul Meroë (secolul IV î.Hr. - secolul IV d.Hr.). Sub loviturile Regatului Axumit, statul Meroë se destramă între 320 și 350. Dintre noile formațiuni statale constituite acum se impun regatele Makuria (cu reședința la Dongola) în nord și Alwa (cu centrul la Loba) în sud, care adoptă creștinismul. După cucerirea Egiptului (641/642) arabii pătrund și în Sudanul septentrional, dar cele două regate creștine, deși izolate, reușesc să se mențină încă șapte secole până la definitiva cucerire islamică - Makuria în 1314 iar Alwa în 1504. În secolul XV se constituie puternicul sultanat de la Darfur cu reședința la Sennar, pe Nilul Albastru, care joacă un rol important în comerțul dintre Egipt, Etiopia, Africa Centrală și Arabia. Sultanatul de la Sennar, care contribuie la răspândirea islamului, se destramă după 1750. Muhammed Ali Pașa, conducătorul Egiptului (1805 - 1848), începe în 1820 - 1822 cucerirea Sudanului, închiată în 1874. Este pentru prima dată în istorie când întreg teritoriu sudanez este reunit sub o unică autoritate. Transformat de facto într-o colonie a Egiptului, Sudanul ia acum contact cu lumea modernă, sunt construite primele căi ferate, este introdusă cultura bumbacului, se deschid primele școli. Izbucnită în 1881, răscoala antiegipteană condusă de predicatorul religios Mohammad Ahmed, numit și al-Mahdi (1844 - 1885) reușește să dobândească, după cucerirea orașului Khartoum în 1885, controlul asupra întregii țări, pe care îl păstrează până în 1898. Marea Britanie, care își instaurase în 1882 protectoratul asupra Egiptului, inițiază, sprijinită și de forțe egiptene, recucerirea Sudanului (1896 - 1898). După înfrângerea mișcării mahdiste în bătălia de la Omdurman (1898), Sudanul este proclamat condominion anglo-egiptean (1899 - 1955), fiind administrat de facto ca o colonie a Marii Britanii. thumb|290px|Harta Sudanului înainte de independența Sudanului de Sud La Fashoda în Sudan, are loc în 1898 celebrul incident între forțele expediționare franceze și engleze, care aduce cele două puteri coloniale în pragul războiului. Administrația britanică izolează sudul (treimea meridională a Sudanului), populat de triburi africane (încurajând totodată aici răspândirea creștinismului), de nordul conservator, arab și islamic, adâncind astfel prăpastia dintre cele două părți ale țării. După ce un plebiscit respinge în 1955 unirea cu Egiptul vecin, Sudanul își proclamă la 1 ianuarie 1956 independența. Devine membru ONU din 12 noiembrie 1956. Opoziția dintre nordul hegemonist și sudul marginalizat (care revendică dreptul la independență) degenerează într-un sângeros război civil, din chiar clipa independenței. Războiul civil, care continuă și astăzi, creează premisele intervenției forțelor armate pe scena politică, încât guvernele civile (1956 - 1958, 1964-1969, 1986 - 1989, 1993 -) alternează cu cele militare (1958 - 1964, 1969 - 1986, 1989 - 1993).
Epoca Bashir (1989–2019) dreapta|miniatura| Omar al-Bashir în 2017 La 30 iunie 1989 colonelul Omar al-Bashir a organizat o lovitură militară fără vărsare de sânge. Noul guvern al militarilor a suspendat partidele politice și a introdus un cod de legi islamice. Mai târziu al-Bashir a efectuat epurări și execuții în eșaloanele superioare ale armatei, a interzis asociațiile, partidele politice și ziarele independente și a arestat personalități politice și jurnaliști de prim rang. La 16 octombrie 1993 al-Bashir s-a declarat „Președinte” și a desființat Consiliul Comandamentului Revoluționar. Puterile executive și legislative ale consiliului au fost preluate de al-Bashir. miniatura| Miliția guvernamentală în Darfur În februarie 2003 grupurile Mișcarea/Armata de Eliberare a Sudanului (SLM/A) și Mișcarea pentru Justiție și Egalitate (JEM) din Darfur au luat armele, acuzând guvernul sudanez că asuprește sudanezii non-arabi în favoarea arabilor sudanezi, izbucnind războiul din Darfur. De atunci, conflictul a fost descris ca un genocid, iar Curtea Penală Internațională (CPI) de la Haga a emis două mandate de arestare pe numele lui al-Bashir. Milițiile nomade vorbitoare de arabă cunoscute cu numele de Janjaweed sunt acuzate de multe atrocități.
La 9 ianuarie 2005 guvernul a semnat Acordul de pace de la Nairobi cu Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanez (SPLM), cu scopul de a pune capăt celui de-al doilea război civil sudanez. Misiunea Națiunilor Unite în Sudan (UNMIS) a fost înființată pe baza Rezoluției 1590 a Consiliului de Securitate al ONU pentru a sprijini implementarea acesteia. Acordul de pace a fost o condiție prealabilă pentru referendumul din 2011: rezultatul a fost un vot unanim în favoarea independenței Sudanului de Sud; regiunea Abyei va organiza propriul referendum la o dată viitoare. miniatura| Sud-sudanezii așteaptă să voteze în timpul referendumului de independență a Sudanului de Sud din 2011.
Revoluția sudaneză din 2019 și guvernul de tranziție miniatura| Protestatarii sudanezi sărbătoresc semnarea, la 17 august 2019, a Proiectului de declarație constituțională între reprezentanții militari și civili.