Haiduc

Haiducul (hoțul de codru, hoțul de drumul mare, haraminul, jefuitorul cu armeDaniel Dieaconu, Tâlhăria și haiducia la români - Jefuitorii cu arme, Ed. Universitară, București, 2014) este numele dat unor persoane din secolele XVII - XIX, în Balcani (mai ales în Țările Române, Bulgaria și Serbia) care se ocupau cu tâlhării, furturi, jafuri, răpiri, crime și pe seama cărora folclorul a pus de multe ori legende. În firul invariabil al acestor legende, haiducul jefuiește pe cei bogați, mai ales pe boieri și pe turci, unguri, ruși, și ajută țăranii cu o parte din pradă (în special pentru a avea susținerea lor)S.I. Gârleanu, Haiducie și haiduci, Ed. Enciclopedică română, București, 1981. și în același timp apără populația civilă de invaziile cazacilor, polonezilor sau tătarilor. Haiducii sunt personaje care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenți ai personajelor de tip Robin Hood din Occident. În România, istoriografia haiduciei nu a beneficiat de o cercetare serioasă, mai ales în regimul comunist unde haiducul era sinonim cu luptătorul de clasă și pentru justiție socialăT. Nicoară, Haiducie, brigandaj și disciplinare socială Ed. Accent, Cluj, cele mai importante surse pentru acest fenomen fiind baladele, doinele, cântecele, poveștile și legendele populare.

Numărul haiducilor creștea foarte mult în perioade de instabilitate politică și socială, când mulți țărani se retrăgeau în păduri unde se organizau în cete. Ceata (sau banda) avea mărimea în funcție de locație și de prestigiul liderului variind de la 10 membri în Bulgaria până la 600 în Serbia. Liderul unei cete era numit harambaș sau căpitan - dacă acesta provenea dintr-o structură militară, de exemplu Baba Novac, Vasile Mârza sau Deli Marcu.

Origini

Haiducii proveneau în general din clasele sociale joase, mai ales în perioadele de instabilitate politică și socială. Unii ciobani, care erau familiari cu drumurile lungi, viața în munți și care dețineau și știau să folosească arme de foc pentru a-și apăra animalele, puteau deveni ușor haiduci dacă pierdeau dreptul de a folosi o anumită pășune sau dacă din diverse motive pierdeau animalele. De altfel exista o legătură puternică între ciobani și haiduci, care ori erau confundați cu ei din cauza stilului de viață asemănătorO. Densușianu, Viața păstorească ori erau acuzați că îi protejează pe aceștia: driept că păstorii necuvântătoarelor dobitoace de nu sunt toți furi, iară gazde de furi tot suntD.H. Mazilu, Lege și fărădelege în lumea veche românească. De exemplu, ciobani care au devenit haiduci:

Ion Păcuraru (Rău n-am făcut la nimeni, numai că am luat câteceva de la cei bogați, doară nu vrea Dumnezeu să mă lase de foame); Vlad din Săcele (sau Vlad Hoțul) (n-avea nutreț și nu l-a ajutat nimeni, a plecat spre bălțile Dunării, dar la dezgheț oile i se îneacă [...] rămas doar cu bota ciobănească în mână, Vlad și-a luat lumea în cap); Haiducul Hatmana (a fost cioban dar o nedreptate l-a mânat spre codri [...] și-a făcut o ceată și-a prădat Țara Turcească, s-a îmbogățit, după care se lasă de hoție și se apucă de gospodărie); Lisandru (care apucă poteci fără întoarcere cand află că boierul Dediu ar fi siluit pe femeia lui)D. Văcariu, Poteci fără întoarcere, Ed. Ion Creangă, București.. 250px|thumb|right|Constantin Lecca - Ciobani Haiducii nu proveneau însă doar din rândurile țăranilor și ciobanilor. Astfel, Carpoș Mecedoneanu era miner iar Ivancio era învățător ziua iar noaptea pleca în codru cu haiducii. Unii erau fii de boieri, precum Ștefan Bujor sau Pintea Viteazul, crescuți la curțile boierești - ca Mihai Florea din Bistrița sau chiar boieri: Ion Tălhariu, Ilie Petralifu, Nicolae Canta sau Vasile Caravia. Din rândul bisericii s-au evidențiat haiducii Andrii Popa și Stoian Șoimul, care au fost preoți înainte de a deveni haiduci, dar și Ioniță Tunsu, originar din Optași, Olt, devenit paracliser în București cu șanse de a ajunge diacon, dar care s-a tuns și și-a făcut ceatăG. Potra, „Ioniță Tunsul Haiducul”, în Magazin Istoric, București, nr. 11. De altfel, Paul de Alep, călător în Moldova în secolul al XVII-lea spunea: Noi am văzut la ei un lucru de care să ne ferească Dumnezeu: preoții lor erau șefi de bandă.

Cei mai mulți proveneau însă din rândurile țăranilor sau răzeșilor, împinși spre haiducie nu numai din cauza sărăciei, a muncii grele sau a unor nedreptăți, ci și pentru libertatea de care țăranii nu se puteau bucura în general:

Îmbrăcămintea și armele

Haiducii proveneau în general din țărani și ciobani astfel că îmbrăcămintea pe care aceștia o purtau era specifică acestor clase, cel puțin până aveau succes în acțiunile lor. Din ținuta acestora nu lipseau sumanul de obicei cu glugă, ițarii, cămașa, bunda (haină lungă îmblănită) și chimirul din piele împodobit cu ținte în care erau puse și pistoalele.

Dacă aveau succes în jafuri, își permiteau o îmbrăcaminte mai scumpă, mai ales harambașii sau căpitanii. Căpitanul Șoldea Avram, liderul haiducilor din munții Vulcan în perioada de după Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, purta matine roșie, căciulă neagră și avea buzdugan, sabie, pușcă dar și pistoale legate de gâtM. Cerghedean, Haiducii lui Horea, Magazin Istoric, 1977. 250 px|Haiducul Baba Novac|thumb Ion Ghica, conteporan cu Iancu Jianu, îl descrie pe acesta ca fiind un om scurt, rumen la față, ras, cu musteață deasă și scurtă; îmbrăcamintea lui era: pantalon și scurteică la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os și pușcă în cumpănă în mâna dreaptăIon Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. pentru literatură, București]].

Scriitorul Alecu Russo descrie un eveniment din zona orașului Adjud, în care niște haiduci sunt prinși de țărani în timp ce încercau să fure cereale. Acesta este uimit de atitudinea și ținuta hoților: Nu țin minte să fi văzut vreodată în viața mea chipuri mai mândre: ai fi jurat că nu sunt tâlhari. Și apoi ce haine și ce straie pe dânșii! Numai firuri și răpăituri de aur, împrumutate de la călătoriA. Russo, Opere complete.

Organizarea

Forma de organizare a haiducilor a fost ceata (sau banda), care oferea membrilor săi forță, riscuri mai mici și o rată de succes mai mare. Cetele aveau mărimi în funcție de locație și de prestigiul liderului (În Bulgaria de exemplu cetele erau formate din 10, 20 sau 50 de membri iar în Serbia ajungeau până la 600 de oameni)Tr, Ionescu-Nișcov, Haiducia și cântecele haiducești.

O ceată trebuia să aibă cel puțin 3 membri iar atunci când devenea prea mare pentru un teritoriu, se împărțea, însă liderul rămânea același. Acesta era ales din rândurile cetei și putea fi înlocuit în urma unor insuccese dar care putea să și conducă timp îndelungat, așa cum a fost în cazul haiducilor munteni Grozea, Tunsu' sau LunguS.I. Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, Ed. Militară, București. În țările române, conducătorul cetei purta numele de harambaș, cuvânt de proveniență sârbă în timp ce în Bulgaria era numit voievod iar în Ucraina ataman. Haiducii erau legați între ei printr-un jurământ, încălcarea acestuia fiind considerată trădare și pedepsită, de obicei, cu moartea. De exemplu Harambașa Lazăr, din zona Timișoarei, a fost ucis de camarazii săi pentru că dorea să părăsească ceata pentru o femeie.

În Moldova, în timpul domniei lui Despot Vodă și în Țara Românească în timpul domniei lui Mihai Viteazu, a apărut termenul de căpitan, provenit din limba latină (capitaneus). Căpitanii erau numiți direct de domn și, pe timp de pace, administrau unele teritorii sau conduceau trupele de la graniță iar în cazul unui război comandau trupe de mercenari. De la aceste trupe de mercenari (ale căror membri erau străini și care puteau deveni ușor tâlhari din cauza neplății banilor cuveniți, a dispariției domnului care îi angajase sau dacă nu era nevoie o perioadă lungă de serviciile lor) au apărut și căpitanii de haiduci. Baba Novac (numit într-un document Capitano de Kaiduchi), Mârza, Corbea, Raț, Deli Marcu, Deli Sava, Pintea Viteazul au fost atât căpitani ai trupelor de mercenari cât și căpitani de haiduci (în amintirea acestora, Corneliu Zelea Codreanu, liderul organizației de extremă-dreaptă Mișcarea Legionară, va fi numit de asemenea CăpitanulI. Gulică, Idei și fapte haiducești din mișcarea legionară.

Victime thumb|250px|Nicolae Grigorescu - Evreu din Moldova, 1874 În baladele și cântecele populare țintele erau boierii (sau ciocoii), haiducii fiind practic luptători pentru o justiție socială:

Foaie verde lemn de prun / De când s-a iscat Păun / Nu mai trec ciocoi pe drum / Tot de frica lui Păun; - cântec depre haiducul PăunGr. Tocilescu, Materialuri folkloristice București, 1900; Mă fac puișor de lup / Și casc gura să-l îmbuc / Să mă dau după lăstare / Și-mi iau flinta la cătare / Inima din ciocoi sare; - cântecul haiducilor Stanciu Cocoșilă, Gheroghe Sprâncenatul și Stan de la PrahovaM. Ștefănescu, Despre haiduci și haiducie; Frunză verde sălcioară / La Focșani intră hotară / Iese Bolboceanu-n țară / Bate ciocoii la scară - cântecul lui Bolboceanu<ref name = Hasdeu>B.P. Hasdeu, Soarele și Luna, foclor tradițional în versuri</ref>

În realitate victima preferată a haiducilor a fost clasa de mijloc, alcătuită în mare parte din armeni, unguri, germani, greci, turci, lipoveni sau evrei foarte puțini fiind români. Aceștia erau în general meșteșugari sau negustori, unii de mare anvergură, de exemplu armenii care vindeau vite provenite din Moldova în Imperiul Habsburgic sau grecii care făceau legătura comercială între Balcani și Europa Centrală.

Cei mai mulți erau însă mici negustori ambulanți, majoritatea evrei, care își vindeau produsele în general direct din căruță. Erau rareori înarmați și fără escortă astfel s-au aflat printre țintele preferate ale haiducilor. Mai mult, atacurile împotriva evreilor, despre care se credea că sunt lași, și a altor necreștini nu erau considerate păcate, iar în percepția publică, infracțiunile împotriva acestora (inclusiv omorul) nu trebuiau pedepsiteÎn 1780, consulul imperial din Moldova consemna că românii nu consideră păcat jefuirea unui necreștin sau a unui creștin neortodoxD. Dieaconu, Evreii din Moldova de NordA. Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română. De altfel, stereotipul evreului-laș speriat de haiduci este prezent în multe opere populare:

În Herșcu Boccegiul negustorului cu același nume în este frică să treacă prin Codru Herții cel de morte, / La jidani-i dușman forte. / Ei vei! main got! / Dacă ești cam rufos, / Voinicos… da fricos Vasile Alecsandri, Herșcu Boccegiul; În Istoria unui galben și a unei parale, un negustor este tâlhărit când trece prin Codru Herții - spaima ovreilor/dușman al perciunilorVasile Alecsandri, Istoria unui galben și a unei parale' În cântecul său, haiducul Ștefan Bujor jefuiește un negustor evreu: Așterneți manataua jos / Și numără banii frumos / Șapte părți haiducului / Și una jidanului / C-așa-i legea codruluiD. Dieaconu, Ceahlăul, muntele legendelor sau legenda munteloui?;

Chiar dacă exista o legătură puternică între haiduci și ciobani, nici aceștia nu scăpau de atacuri: Stânele erau prădate / Și ciobanii legați spate la spate / Coate la coate legați / De haiduci înfârtecați - Balada Șoigu Când ieram pe la paișpe ani / furam mieii la ciobani - cântecul lui Ștefan Bujor; Că ia cai de la mocani / Și mieii de la ciobani - cântecul haiducului Codreanu;.

Arestarea și pedepsirea 250px|thumb|right|Théodore Valerio, Soldat de Bucarest Autoritățile Odată cu apariția cetelor de haiduci, autoritățile au organizat detașamente formate din trupe regulate și mercenari străini sau români denumite poteri. Cu cât dominația otomană s-a accentuat, trupele de care dispuneau domnii s-au micșorat tot mai mult, astfel că pentru prinderea tâlharilor, în aceste poteri erau încadrați tot mai mulți civili din rândurile țăranilor.