Campania din Tunisia (sau Bătălia pentru Tunisia) a fost o serie de angajamente militare din timpul celui de-al doilea război mondial, care au avut loc în timpul campaniei din Africa de nord și care au implicat pe de-o parte forțele Axei și de cealaltă parte pe cele ale Aliaților. Forțele Aliaților au fost formate în principal din cele ale Statelor Unite, Regatului Unit și Franței Libere. Luptele au debutat cu succesele de început ale Germaniei Naziste și Italiei Fasciste, dar superioritatea numerică, tehnologică și materială a Aliaților au dus în cele din urmă la înfrângerea forțelor Axei. Peste 275.000 de soldați germani și italieni au fost luați prizonieri, inclusiv cea mai mare parte a vestitelor Afrika Korps (DAK).
Contextul general
Primele faze ale războiului în Africa de nord au fost marcate de lipsa de provizii și incapacitatea asigurării unui sprijin logistic concentrat. Bazele de aprovizionare ale părților combatante erau foarte depărtate de linia frontului: cele britanice la Alexandria, iar cele italiene la Benghazi și Tobruk. Între ele se întindeau peste 650 km de deșert, care putea fi traversat cu ușurință doar printr-un coridor îngust care se întindea de-a lungul malului Mediteranei. În acel timp, forțele navale britanice și italiene erau sensibil egale în Marea Mediterană, fiecare dintre ele reușind să împiedice inamicul să aprovizioneze pe calea apei bazele din Alexandria, respectiv Tobruk.
Nivelul scăzut al proviziilor a dus la început al o luptă de „du-te – vino” de-a lungul coastei mediteraneene. Ofensiva inițială italiană a dus la o înaintare de aproape 1.650 km spre granița egipteană, dar când au ajuns atât de departe, proviziile lor erau aproape terminate și capacitatea de reaprovizionare era redusă. Britanicii, aflați foarte aproape de bazele lor de aprovizionare, au organizat rapid o contraofensivă victorioasă în Libia. După sosirea germanilor în Africa, frontul s-a mutat din nou spre est, pentru ca înaintarea forțelor Axei să se oprească din nou din cauza spraîntinderii liniilor de aprovizionare.
Situația s-a schimbat radical în 1942. Deși în Mediterana forțele navale britanice și italiene continuau să ducă lupte dure, faptul că Malta rămăsese ferm sub controlul Aliaților le-a permis acestora să limiteze drastic aprovizionarea Axei pe mare. Mai mult, Aliații au crescut în mod copleșitor volumul de provizii destinate frontului, ceea ce s-a dovedit un avantaj hotărâtor.
Odată cu retragerea germană provocată de ofensiva victorioasă a lui Bernard Montgomery în Egipt după a doua bătălie de la El Alamein din noiembrie 1942, în condițiile în care britanicii nu mai sufereau din cauza lipsei proviziilor ca la începutul luptelor, nu a fost decât doar o chestiune de timp până când Aliații au reușit să mute linia frontului în Libia. Pe 8 noiembrie a fost declanșată Operațiunea Torța – debarcarea Aliată în vestul Africii – ceea ce a făcut ca forțele Axei să fie prinse la mijloc, într-o Libie greu de apărat.
Poziții defensive mai ușor de organizat existau în vest, în Tunisia. Tunisia este mărginită la est de Golful Sidra și la nord de Marea Mediterană. Cea mai mare parte a frontierei terestre vestice cu Algeria este definită de crestele Munților Atlas. Această zonă de frontieră era relativ ușor de apărat, în regiune neexistând decât un număr limitat de trecători pe direcția nord-sud. În sudul Tunisiei, o serie de munți de înălțime mică controlează căile de deplasare spre litoral. Francezii construiseră mai înainte de cucerirea italiană o linie defensivă (linia Mareth) de 20 km lățime și 30 km adâncime împotriva atacurilor dinspre Libia. Doar în nordul Tunisiei se afla o zonă care ar fi favorizat atacurile. Munții Atlas încetau să mai fie o barieră naturală, lipsa culmilor lor lăsând o zonă vastă a litoralului nord-vestic neprotejată din punct de vedere natural împotriva unui atac armat.
În general, Tunisia oferea o bază de operațiuni relativ ușor de apărat. Liniile defensive din nord puteau face față forțelor aliate ale Operațiunii Torța, în vreme ce în sud linia Mareth era extrem de puternică. Între cele două regiuni se aflau munții Atlas cu pasuri ușor de apărat. În plus, Tunisia avea două porturi cu ape adânci - Tunis și Bizerte, aflate la doar câteva sute de kilometri de bazele de aprovizionare italiene din Sicilia. Proviziile puteau fi transportate într-o noapte, întunericul protejându-le de atacurile avioanelor RAF. Prin comparație, operațiunile de aprovizionare a bazelor din Libia aveau nevoie de o călătorie de 24 de ore, ceea ce le făcea extrem de riscante.
Adolf Hitler considera că germanii aveau o excelentă bază defensivă în Tunisia, putând să reziste luni sau chiar ani, încurcând astfel planurile ofensive aliate din Europa.
Pregătirile Axei
Unitățile forțelor aliate participante la Operațiunea Torța, care debarcaseră la Alger, (Forța de asalt estică), avuseseră ca obiectiv ca, după debarcarea pe litoralul african, să continue atacul prin acțiuni ale comandourilor și ale forțelor aeropurtate în Tunisia. Aceste planuri au fost întârziate de comandanții locali ai trupelor franceze Vichyiste, care au început negocieri cu Aliații. Aliații au fost obligați să lase garnizoane numeroase în teritoriile controlate de Regimul de la Vichy în nord-vestul Africii. Deși Aliații au reușit să construiască o serie de baze avansate, bine aprovizionate, ei nu au mai fost capabili să întreprindă acțiuni ofensive imediate. Un atac cu șanse de reușită împotriva Tunisiei ar fi fost posibil doar dacă ar fi fost declanșat imediat după debarcarea Aliaților, iar Eisenhower avea să scrie mai târziu că „operațiunile americanilor au violat toate principiile recunoscute ale războiului”.
Oficialitățile tunisiene nu erau hotărâte ce tabără să sprijine și în plus tunisienii nu permis accesul nicunei părți beligerante la bazele lor aeriene. Pe 10 noiembrie, italienii au trimis 28 de avioane de vânătoare la Tunis. După zile mai târziu, italienii au început un pod aerian prin intermediul căruia au transportat peste 15.000 de soldați și 581 de tone de echipament. Pe mare, italienii au transportat 176 de tancuri, 131 de piese de aetilerie, 1.152 de vehicule și 13.000 de provizii. Până la sfârșitul lunii, italienii au transportat în Tunisia trei divizii germane și două divizii italiene. Pe 12 noiembrie, Walther Nehring a fost numit comandant al Corpului German al 90-lea, iar pe 17 noiembrie și-a preluat postul.
Lupta pentru Tunis
După negocieri lungi, pe 22 noiembrie, comandanți francezi au acceptat ca Africa de nord Vichystă să treacă sub controlul Aliaților, ceea ce a permis garnizoanelor aliate să se îndrepte spre frontul tunisian. Până în acel moment, germanii reușiseră să concentreze un întreg corp de armată în Tunisia, iar forțele Axei le depășeau pe cele ale Aliaților la aproape toate capitolele.
Aliații aveau disponibile în zonă numai două grupuri de brigăzi și unități de sprijin de artilerie și blindate. Ei au sperat ca, dacă atacă rapid, mai înainte ca forțele Axei să reușească să se organizeze complet, vor fi capabili să cucerească Tunisia cu pierderi minime.
Planul de atac
Din Algeria spre Tunisia se putea pătrunde pe două drumuri. Planul aliat era să înainteze pe cele două drumuri și să cucerească orașele Bizerte și Tunis. După cucerirea Bizertei, se putea considera că Operațiunea Torța își atinsese toate obiectivele programate.
Coloana atacului din nord spre Bizerte urma să fie dat de Brigada a 36-a de infanterie britanică, sprijinită de un mic grup de tancuri din Divizia a 6-a britanică. Spre sud urmau să atace Brigada a 11-a de infanterie britanică sprijinită pe flancul stâng de un regiment britanic de blindate, un batalion de tancuri ușoare american, plus infanterie motorizată, parașutiști, artilerie de câmp, antitanc și antiaeriană și geniști.Ford (1999), p.15Watson (2007), p.61 Amândouă brigăzile de infanterie erau parte a Diviziei a 78-a britanice de inranterie, a cărui comandant, generalul-maior Vyvyan Evelegh, a fost numit comandantul suprem al ofensivei. .
Bătălia Primul contact thumb|320px|right
Cele două coloane aliate au avansat spre Djebel Abiod, respectiv spre Beja. Luftwaffe se bucura de superioritatea aeriană, decolând de pe aeroporturi locale, în vreme ce avioanele aliate trebuiau să zboare de pe aeroporturile din Algeria.Ford (1999), p. 17
Pe 17 noiembrie, în aceiași în care a sosit la post comandantul german Nehring, elementele avansate ale brigăzii a 36-a a luat contact cu defensiva Axei la Djebel Abiod – 400 de parașutiști, 17 tancuri și mai multe tunuri autopurtate. Aliații au reușit să scoată din luptă 11 tancuri inamice, dar înaintarea lor a fost oprită, iar luptele de la Djebel Abiod au continuat încă nouă zile.Ford (1999), pp. 19-22
Asaltul general aliat
Cele două coloane aliate s-au concentrat la Djebel Abiod și Beja, pergătindu-se pentru un asalt pe 24 noiembrie. Brigada a 36-a trebuia să înainteze de la Djebel Abiod spre Mateur, iar brigada a 11-a trebuia să înainteze pe valea râului Merjerda pentru a cuceri Majaz al Bab (care apărea pe hărți ca Medjez el Bab sau Medjez), după care să continue înaintarea spre Tebourba, Djedeida și Tunis. „Blade Force” trebuia să atace înaintând pe drumurile de țară și să se strecoare prin zona dintre cele două brigăzi de infanterie spre Sidi Nsir și să atace prin flanc Terbourba și Djeida.Ford (1999), p. 23
Atacul de pe flancul nordic nu a avut loc datorită ploilor torențiale care au încetinit toate pregătirile aliaților. În sud, Brigada a 11-a era ținută pe loc de rezistența îndârjită de la Medjez. În schimb, Blade Force a înaintat spre Sidi Nsir pentru a trece prin Pasul Chouigui, la nord de Terbourba. O parte a „Blade Force” (tancuri americane și care blindate britanice) s-a infiltrat în spatele liniilor inamice spre baza aeriană prospăt reactivată de la Djedeida. În timpul atacului asupra bazei aeriene, blindatele aliate au distrus 20 de avioane ale Axei, au dărâmaat mai multe clădiri, magazii de echipament și au ucis mai mulți apărători. Totuși, fiind lipsiți de sprijinul infanteriei, bilindatele nu au fost capabile să¬-și consolideze victoria și au fost nevoite să se retragă la Chouigui.Ford (1999), pp. 23-24
Atacul blindatelor aliate l-a luat pe Nehring prin surprindere și l-au făcut conștient de vulnarabilitatea garnizoanei de la Medjez, care în ciuda faptului că era fortificată, numeoasă și bine înarmată, putea fi încercuită. Nehring s-a hotărât să se retagă de la Medjez și să întărească baza de la Djedeida, la aproximativ 50 km de Tunis.Ford (1999), p.25
Brigada a 36-a a întârziat atacul până pe 26 noiembrie. Nehring s-a folosit de răstimpul cucerit pentru a crea o ambuscadă pe drumul dintre Sedjenane și Mateur. Germanii au ocupat zonele înalte de pe marginile drumului, care, după ploile puternice din ultimele zile, era plin de noroi și era impraciticabil pentru vehicule. Ambuscada a funcționat perfect, batalionul aliat din avantgardă pierzând aproape 150 de oameni.Ford (1999), p.28 Comandantul brigăzii a 36- a trimis unități pentru a cuceri înălțimiile. Parașutiștii germani au reușit să reziste în regiune până în primăvara anului următor.Ford (1999), p. 40
Retragerea germanilor spre Djedeida și recucerirea inițiativei
La începutul zilei de 26 noiembrie, brigada a 11-a a fost capabilă să intre în Medjez fără să întâmpine rezistență, iar până la sfârșitul zilei au ocupat Tebourba, care fusese și ea evacuată de germani. Aliații au început să facă preparative pentru atacul pe direcția Djedeida. Pe 27 noiembrie însă, germanii au atacat în forță, ucigând 137 de soldați aliați și luând 286 de prizonieri. Brigada a 11-a a contraatacat în primele ore ale zilei de 28 noiembrie spre aeroportul Djedeida. Atacul britanic a fost sprijinit de tancurilor americane din ale compaiei B a Diviziei I americană. Apărarea antitanc germană a distrus rapid 19 tancuri americane, iar atacul aliat s-a împotmolitFord (1999), p37-38.