Marea Epurare

miniatura|Locuitori care caută rude printre victimele exhumate din Vinița.

Marea Epurare ( - Marea Teroare) este numele dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, care a inclus și epurarea partidului comunist.Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit pentru a indica urmărirea oamenilor recunoscuți drept dușmani ai poporului și contrarevoluționari. Epurarea a fost motivată de dorința conducerii Partidului Comunist de a elimina elementele disidente. Adeseori, epurarea a fost considerată drept tactica lui Stalin pentru consolidarea propriei puteri. Campanii suplimentare de represiune au fost purtate împotriva grupurilor sociale care se opuneau statului sovietic și politicii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). De asemenea, un număr de epurări au fost explicate în mod oficial ca o eliminare a posibilităților de sabotaj și spionaj, având în vedere un așteptat război cu Germania. Cea mai mare atenție publică a fost concentrată pe epurarea conducerii partidului însăși, ca și a aparatului birocratic guvernamental și a conducerii armatei, cea mai mare parte a acestora fiind formată din comuniști. Dar campaniile au afectat multe alte categorii ale societății: elemente considerate antisovietice din rândul intelectualității, a celor mai înstăriți țărani – chiaburi (kulacii), dar și din industrie și transporturi. O serie de operații ale NKVD-ului (poliția secretă sovietică) a afectat un număr de minorități naționale, considerate coloana a cincea a dușmanilor Uniunii Sovietice. Conform discursului lui Hrușciov din 1956, Despre cultul personalității și consecințele sale, ca și descoperirilor mai noi, multe acuzații, inclusiv cele prezentate în „procesele spectacol de la Moscova”, au fost bazate pe mărturisiri forțate și interpretări foarte largi ale articolului 58 al Codului Penal care trata infracțiunile de contrarevoluție. Deliberările legale cuvenite erau înlocuite de către Troika NKVD cu proceduri sumare. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuție iar alte milioane au fost condamnate la domiciliu forțat sau au fost trimise în lagăre de muncă. Culmea campaniilor a apărut cât timp NKVD-ul a fost condus de Nikolai Ejov, din septembrie 1936 până în august 1938. Aceată perioadă este denumită uneori și ca Ejovșcina ("Era Ejov"). Oricum, campaniile erau duse la îndeplinire conform liniei generale trasate și, adeseori, condusă prin ordine directe de către biroul politic al partidului, condus de Stalin. În particular, în 1937, biroul politic (PolitBuro) a dat un ordin de aplicare a "mijloacelor de corecție psihică". Până la sfârșitul epurărilor, Ejov a fost eliberat din funcție, mai apoi arestat sub acuzația de spionaj (dovedită a fi falsă) și trădare, judecat, găsit vinovat și executat prin împușcare.

Originea

Termenul de "epurare" în jargonul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei epurarea ierarhiei de partid. În 1933, de exemplu, aproximativ 400.000 de membri au fost dați afară din partid. Dar din 1936 până în 1953 termenul și-a schimbat sensul, pentru că a fi exclus din partid era sinonim cu a fi arestat, întemnițat și de cele mai multe ori, executat.

Originea Marii epurări a fost dorința biroului politic de a elimina orice sursă posibilă de opoziție. Membrii Poliburo au vrut să se asigure că membrii partidului vor urma ordinele de la centru în strictă conformitate cu principiul centralismului democratic, că nu se vor mai repeta situațiile din anii '20 ai secolului XX, când existau facțiuni și că nu va exista o coloană a cincea în caz de război. Viaceslav Molotov a spus mai târziu că epurarea și întemnițarea celor care erau suspectați de lipsă de loialitate a fost o măsură de protecție în fața unei potențiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a vrut de asemenea să elimine "elementele social periculoase", precum chiaburii, foștii chiaburi, foștii membri ai partidelor de opoziție precum socialist-revoluționarii și foștii oficiali țariști.

Represiunea împotriva inamicilor reali sau numai închipuiți ai bolșevicilor a fost neîntreruptă de la Revoluția din Octombrie, dar au existat perioade de creștere în intensitate precum cea a Terorii Roșii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O trăsătură distinctă a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător era supus represiunii la scară largă. Totuși, doar o minoritate dintre cei afectați de epurări erau membri de partid sau membri ai birocrației. Epurarea partidului a fost însoțită de epurări în întreaga societate. Următoarele evenimente sunt folosite pentru demarcările perioadei epurărilor: Primul Proces de la Moscova, 1936, Introducerea troicilor NKVD pentru mai rapida implementare a „justiției revoluționare”, în 1937, Introducerea articolului 58-14 despre „sabotajul contrarevoluționar” în 1937.

Procesele de la Moscova

Articol principal: Procesele de la Moscova.

Între 1936 și 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foști lideri de frunte ai partidului comunist. Ei au fost acuzați că ar fi complotat cu puterile occidentale pentru asasinarea lui Stalin și a altor lideri sovietici, pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și pentru restaurarea capitalismului.

Primul proces a fost procesul celor 16 membri ai așa-numitului "Centru Terorist Troțkist-Zinovievist" ținut în august 1936, al cărui inculpați principali a fost Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, doi dintre cei mai proeminenți foști lideri ai partidului.

Al doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost implicați 17 conducători mai puțin importanți, printre care Karl Radek, Iuri Piatakov și Grigori Sokolnikov. Treisprezece inculpați au fost împușcați iar restul au fost deportați în lagăre de muncă, unde au murit în scurt timp.

Al treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de inculpați despre care se pretindea că ar face parte din așa numitul "Bloc al troțkiștilor și a celor de dreapta" condus de Nikolai Buharin, fost șef al Internaționalei Comuniste, foștii prim-miniștri Alexei Rîkov, Cristian Racovski și Nikolai Krestinski. Toți inculpații au fost executați.

A fost de asemenea un proces secret al unui grup de generali ai Armatei Roșii, printre ei aflându-se Mihail Tuhacevski, ținut într-un tribunal militar, în iunie 1937.

Cei mai mulți observatori occidentali prezenți la procese au spus că acestea au fost corecte și vina acuzaților a fost dovedită. Ei își bazau aceste evaluări pe confesiunile acuzaților, care erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă că ele au fost obținute prin tortură sau prin drogare.

De exemplu, Denis Pritt, avocat britanic și membru al parlamentului, a scris: "Încă o dată, socialiștii slabi de inimă sunt copleșiți de îndoieli și de anxietate," dar "încă o dată putem să ne simțim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost obținute corect și acuzarea și-a condus obiectiv acțiunea."

În atmosfera politică a anilor '40, acuzațiile de conspirație pentru distrugerea Uniunii Sovietice nu erau incredibile, și puțini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din interiorul partidului comunist care au dus la epurări și la procese.

Este cunoscut azi cum erau obținute confesiunile: prin mari presiuni psihologice aplicate acuzaților. Conform mărturiilor fostului ofițer OGPU Alexandr Orlov și a altora, printre metodele folosite pentru obținerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura, obligarea prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în șir, amenințări că familiile prizonierilor vor fi arestate și executate. De exemplu, fiul adolescent al lui Kamenev a fost arestat și a fost acuzat de terorism. După luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat și disperat.

Zinoviev și Kamenev au cerut ca o condiție a "mărturisirii" o garanție directă de la Politburo că viețile lor și ale familiilor lor vor fi cruțate. În schimbul recunoașterii acuzațiilor, ei au primit toate asigurările într-o întâlnire cu Stalin, Kliment Voroșilov și Ejov. După proces, Stalin nu numai că și-a încălcat promisiunea de a cruța viețile celor doi, dar a dat ordine pentru arestarea și executarea celor mai mulți membri ai familiilor lor. Buharin a fost de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiția ca familia lui să fie cruțată. În cazul lui, promisiunea a fost în mod parțial ținută. Soția lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr de muncă, dar a supraviețuit.

În mai 1937, a fost formată în SUA de către sprijinitorii lui Troțki, Comisia de Investigație în Cazul Acuzațiilor Împotriva lui Lev Troțki în cazul Proceselor de la Moscova, cunoscută în general drept Comisia Dewey, pentru stabilirea adevărului despre aceste procese. Comisia a fost prezidată de filozoful și pedagogul John Dewey. Deși audierile au fost în mod evident ținute cu dorința de a dovedi nevinovăția lui Troțki, au adus la lumină probe care demonstrau că unele dintre acuzațiile făcute nu puteau fi adevărate.

De exemplu, Piatakov a depus mărturie că zburase la Oslo în decembrie 1935 să "primească dispoziții teroriste" de la Troțki. Comisia Dewey a stabilit că un asemenea zbor nu a avut loc. Un alt acuzat, Ivan Smirnov, a mărturisit că a luat parte la asasinarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934, la o dată la care el era deja de un an în închisoare. Comisia Dewey și-a publicat concluziile sub forma unei cărți de 422 de pagini intitulată Not Guilty (Nevinovat). Concluziile Comisiei erau acelea că toți cei condamnați în Procesele de la Moscova erau nevinovați. În sumarul concluziilor, comisia a scris: "Independent de dovezile extrinseci, comisia a mai aflat:

Conduita în cazul Proceselor de la Moscova a fost de așa natură încât să convingă orice persoană lipsită de prejudecăți că nu s-a făcut nici o încercare de aflare a adevărului.

Deși mărturisirilor li s-a dat așa de multă atenție, chiar aceste mărturisiri conțin atât de multe improbabilități inerente încât Comisia este convinsă, fără a ține seama de mijloacele prin care au fost obținute, că ele nu reprezintă adevărul.

Troțki nu a instruit pe nici unul dintre acuzații sau martorii din Procesele de la Moscova să facă înțelegeri cu puteri străine împotriva Uniunii Sovietice. Troțki niciodată nu a recomandat, complotat sau încercat restaurarea capitalismului în URSS.

Comisia a tras concluzia: "Noi socotim de aceea Procesele de la Moscova niște înscenări."

Câțiva observatori contemporani care gândeau că aceste procese erau în mod inerent corecte, menționau declarațiile lui Molotov care, dacă admitea că unele dintre mărturisiri conțineau unele afirmații greu de crezut, spunea mai apoi că acestea puteau fi atribuite anumitor motive, unul dintre ele fiind acela că, puținii care făceau mărturisiri discutabile încercau să submineze Uniunea Sovietică și guvernul ei, iar mai apoi, făcând afirmații dubioase în mărturisirile lor, aruncau îndoieli asupra justeței acuzării. Molotov a pretins că un învinuit ar fi putut sabota guvernul inventând povestea unei colaborări a unor membri de partid cu agenți străini, pentru ca asupra acestor membri de partid să cadă bănuiala de spionaj în ciuda faptului că nu făcuseră nimic rău, falsa învinuire fiind luată însă de bună. Astfel, chiar Guvernul Sovietic era, în viziunea sa, victima mărturiilor false. El mai spunea însă că, fără nici o îndoială, dovezile conspirațiilor celor mai mulți foști înalți demnitari, făcute pentru a pune mâna pe putere într-un moment de slăbiciune datorat războiului care se apropia, erau reale.

Epurarea armatei