thumb|290px|Elefant fotografiat într-o rezervație privată asociată Parcului Kruger. Parcul Național Kruger este una dintre cele mai întinse și cunoscute rezervații naturale din lume și cel mai emblematic parc național din Africa de Sud. Se întinde pe 18.989 km² în provinciile Limpopo și Mpumalanga, în nord-estul țării, acoperind aproximativ 360 km de la nord la sud și 65 km de la est la vest. Sediul administrativ este situat la Skukuza. Primele zone ale parcului au fost protejate încă din 1898 de guvernul Republicii Sud-Africane, iar în 1926 Kruger a devenit oficial primul parc național al țării.
Administrat de South African National Parks (SANParks), Kruger este considerat una dintre cele mai bine gestionate arii sălbatice din Africa, fiind recunoscut pentru standardele sale ridicate de conservare și management. Parcul este celebru pentru biodiversitatea sa de excepție: găzduiește „Big Five”, peste 500 de specii de păsări și o varietate de habitate ce includ savane, păduri rare și zone riverane.
La vest și sud se află provinciile Limpopo și Mpumalanga, iar frontierele nordice și estice îl leagă de Zimbabwe și Mozambic. Kruger face parte din Marele Parc Transfrontalier Limpopo, un parc al păcii creat pentru a permite migrația liberă a faunei sălbatice între cele trei țări. Acesta conectează Kruger cu Parcul Național Gonarezhou din Zimbabwe și Parcul Național Limpopo din Mozambic, formând una dintre cele mai mari zone protejate transfrontaliere din lume.
Parcul este inclus în biosfera „Kruger to Canyons”, desemnată de UNESCO drept rezervație internațională a omului și biosferei, una dintre cele mai vaste biosfere de pe glob.
Accesul în parc se realizează prin nouă porți principale, fiecare deschizând trasee către tabere, zone turistice și regiuni distincte de observare a faunei.
Istorie Înainte de rezervație Peste 300 de situri arheologice din Parcul Kruger atestă prezența umană înaintea epocii moderne. Majoritatea au avut însă perioade scurte de locuire, întrucât prezența prădătorilor și a muștei tsetse limita creșterea vitelor. La Masorini, pe dealul aflat lângă traseul H9, a funcționat un centru de prelucrare a fierului până în perioada Mfecane, o epocă de migrații și conflicte din sudul Africii, desfășurată între secolele XVIII–XIX. Thulamela, un sit arheologic reconstruit și amplasat pe un vârf de deal la sud de râul Levuvhu, a fost locuit între secolele XIII–XVI și era integrat în rețele comerciale care conectau interiorul Africii cu coasta estică.
Înainte de cel de-al Doilea Război al Burilor, teritoriul actualului parc reprezenta o zonă îndepărtată a ultimei frontiere sălbatice din estul Republicii Sud-Africane. Paul Kruger, președintele republicii, a proclamat regiunea — locuită de poporul Tsonga — drept sanctuar pentru protejarea faunei, într-un context de supravânare accentuată. James Stevenson-Hamilton, viitorul director al rezervației și ulterior considerat „părintele” parcului pentru politicile sale ferme de conservare, a identificat numeroase așezări de-a lungul râului Sabi și, mai la nord, dincolo de râul Letaba, deși partea nordică era mult mai puțin populată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți localnici au fost angajați la construirea liniilor feroviare, inclusiv a celei care lega Pretoria de Lorenço Marques (astăzi Maputo, Mozambic). Vânătorul Abel Chapman a observat că fauna din zonă fusese grav afectată de vânătoarea excesivă de la finalul secolului.
Rezervația Sabi (1898–1926) În 1895, Jakob Louis van Wyk și R. K. Loveday au propus în parlamentul Republicii Sud-Africane înființarea unei rezervații între râurile Crocodile și Sabi. Moțiunea a fost aprobată în septembrie 1895 cu o majoritate de un singur vot, iar la 26 martie 1898 Paul Kruger a înființat oficial un „parc guvernamental pentru animale sălbatice”, cunoscut ulterior sub numele de Rezervația Sabi.
Rezervația a fost creată pentru a controla vânătoarea și pentru a proteja populațiile de animale aflate în declin.Kruger National Park , Lonely Planet, page 467. James Stevenson-Hamilton a devenit primul director în 1902, iar la acea vreme rezervația acoperea treimea sudică a parcului actual. Rezervația era situată în treimea sudică a parcului modern. În 1903 a fost înființată și Rezervația Singwitsi, în nord, numită după râul Shingwedzi.McNeely, Jeffrey A., International Union for Conservation of Nature and Natural Resources, 2001, The Great Reshuffling, IUCN, . În deceniile următoare, populațiile indigene au fost relocare treptat conform politicilor vremii, iar în anii 1960 ultimul grup — comunitatea Makuleke din triunghiul Pafuri — a fost îndepărtat din zonă.
În 1926, Rezervațiile Sabie și Shingwedzi, împreună cu terenurile agricole adiacente, au fost unite pentru a forma Parcul Național Kruger.Kruger National Park , Lonely Planet, page 468.
În 1923, primele grupuri mari de turiști au început să viziteze Rezervația Sabie în cadrul circuitului popular „Round in Nine”, operat de South African Railways. Trenurile foloseau linia feroviară Selati, între Komatipoort și Tzaneen, iar traseul includea o oprire peste noapte la Podul Sabie (astăzi Skukuza), urmată de o scurtă incursiune în rezervație însoțită de rangeri înarmați. Această experiență a devenit elementul central al circuitului feroviar, demonstrând potențialul economic al conservării și contribuind decisiv la sprijinul public pentru transformarea Rezervației Sabie în parc național.Bulpin, T.V., Treasury of Travel Series: Kruger National Park, Creda Press, 1974.Pienaar, U. de V., Neem uit die Verlede, Sigma Pers, 1990.
Parcul Național Kruger (1926–prezent) După înființarea Parcului Național Kruger în 1926, primele trei autoturisme turistice au intrat în parc în 1927. Numărul lor a crescut rapid, ajungând la 180 de vehicule în 1928 și la 850 în 1929.Revista "Atlas" Ed. "Trustul de presă DeAgostini", nr. 131 James Stevenson-Hamilton s-a retras la 30 aprilie 1946, după 44 de ani la conducerea Rezervației Sabi și, ulterior, a Parcului Național Kruger.
1946–1994 Stevenson-Hamilton a fost succedat de colonelul J. A. B. Sandenbergh din Forțele Aeriene Sud-Africane, numirea reflectând orientarea postbelică spre o administrare mai centralizată și mai formalizată a ariilor protejate. În 1959 au început lucrările de instalare a gardurilor perimetrale ale parcului. Lucrările au debutat de-a lungul limitei sudice, pe malul râului Crocodile, iar în 1960 au fost îngrădite granițele vestică și nordică, urmate de frontiera estică cu Mozambicul. Gardurile au avut ca scop limitarea răspândirii bolilor, facilitarea patrulării la frontieră și reducerea braconajului, deși au întrerupt rutele naturale de migrație ale faunei mari, în special ale elefanților.
În 1969, guvernul a expropriat zona Makuleke din nordul parcului, iar aproximativ 1.500 de membri ai comunității Makuleke au fost relocați spre sud, pentru ca teritoriile lor ancestrale să fie integrate în Parcul Național Kruger.
1994–prezent
În 1996, comunitatea Makuleke a depus o cerere de revendicare a terenului confiscat — o suprafață de 19.842 de hectare (198,42 km²) în regiunea Pafuri/Makuleke, în extremitatea nordică a parcului. Această cerere a devenit ulterior unul dintre cele mai cunoscute și de succes cazuri de retrocedare din Africa de Sud, adesea citat ca model. Deși terenul le-a fost restituit, comunitatea a ales să nu se reinstaleze în zonă, ci să colaboreze cu sectorul privat pentru dezvoltarea turismului, obținând redevențe din mai multe loji de safari construite în urma acestui parteneriat.
La sfârșitul anilor ’90, gardurile dintre Parcul Național Kruger și rezervațiile private Klaserie, Olifants și Balule au fost înlăturate, iar aceste rezervații au fost integrate ecologic — nu administrativ — în sistemul conservării din Kruger. Aproximativ 400.000 de hectare de habitat suplimentar au fost astfel conectate, extinzând teritoriile de mișcare pentru faună și creând un ecosistem mai coerent și mai funcțional.
În 2002, Parcul Național Kruger, Parcul Național Gonarezhou (Zimbabwe) și Parcul Național Limpopo (Mozambic) au fost unite pentru a forma Parcul Transfrontalier Mare Limpopo. Această inițiativă a creat unul dintre cele mai vaste sisteme protejate din lume, facilitând migrația liberă a elefanților, a antilopelor și a altor specii între cele trei țări.
În 2009, SANParks — autoritatea parcurilor naționale sud-africane — a analizat construirea unui hotel de patru stele la nord-est de Malelane, pe malul râului Crocodile, ca parte a unei strategii mai ample de diversificare a veniturilor și de reducere a dependenței de subvențiile de stat. În 2018, Radisson Blu a primit mandatul de a opera o stațiune de 104 camere, concepută pentru a avea o amprentă ecologică mai redusă decât taberele existente.
Skukuza Safari Lodge — o lojă de trei stele cu 128 de camere, finalizată în 2018 — a fost construită pentru a sprijini centrul de conferințe Nombolo Mdhluli, inaugurat în 2011 și utilizat frecvent de vizitatori care sosesc prin zboruri charter sau autocare turistice. Fostul director al parcului, Salomon Joubert, a avertizat că astfel de dezvoltări pot afecta caracterul, etosul și obiectivele originare ale parcului, în timp ce fostul ministru al mediului, Edna Molewa, a considerat acceptabilă urbanizarea a până la 0,3% din suprafața totală.
Parcul a fost închis temporar la 25 martie 2020 din cauza pandemiei COVID-19 și a fost redeschis parțial la 8 iunie 2020, exclusiv pentru vizite de tip „self-drive”. Parcul și-a reluat operațiunile normale în 2021, odată cu ridicarea restricțiilor de călătorie. În anii următori, Kruger a înregistrat o revenire treptată a turismului internațional, a extins programele de combatere a braconajului — în special împotriva rinocerilor — și a investit în modernizarea infrastructurii, digitalizarea procedurilor pentru vizitatori și îmbunătățirea monitorizării ecologice. Cooperarea transfrontalieră în cadrul Parcului Transfrontalier Mare Limpopo a continuat, cu accent pe menținerea coridoarelor ecologice, reducerea conflictelor om–faună și consolidarea mobilității speciilor migratoare.
Geografie Parcul se află în nord-estul Africii de Sud, în partea estică a provinciilor Limpopo și Mpumalanga. Phalaborwa (Limpopo) este singurul oraș din țară care se învecinează direct cu Parcul Național Kruger. Cu o suprafață de 19.485 km², Kruger este unul dintre cele mai mari parcuri naționale din lume. Teritoriul său se întinde pe aproximativ 360 km de la nord la sud, are o lățime medie de circa 65 km, iar în punctul său cel mai larg atinge aproximativ 90 km.
Limitele naturale ale parcului sunt bine definite: râul Crocodile la sud, râul Limpopo la nord și Munții Lebombo la est, care îl separă de Mozambic. Limita vestică urmează o linie paralelă cu Munții Lebombo, situată la aproximativ 65 km distanță. Altitudinea variază de la circa 200 m în est până la 840 m în sud-vest, în apropiere de Berg-en-Dal, unde se află și cel mai înalt punct al parcului, dealul Khandzalive. O serie de râuri importante traversează parcul de la vest la est — Sabie, Olifants, Letaba și Luvuvhu — asigurând resurse esențiale pentru vegetație și faună.
Pentru o descriere mai clară a diversității sale naturale, parcul este împărțit în trei regiuni: sudul cu savane împădurite, centrul dominat de ierburi și nordul caracterizat prin vegetație de mopane. Partea sudică, întinsă de la râul Crocodile până la râul Sabie, este mai bogată în arbori și găzduiește Skukuza, centrul administrativ al parcului. La nord de Sabie se află regiunea centrală, până la râul Olifants, dominată de savane deschise, dependente de precipitații mai reduse. În nordul extrem, aceste peisaje sunt înlocuite treptat de savanele cu mopane, unde arborele Colophospermum mopane evidențiază condițiile mai uscate ale zonei.
Climă