thumb|upright=1.5|Harta țărilor după sistemul de drept (în roșu țările cu drept comun). Dreptul comun (din eng. common law, case law, judge-made law) sau dreptul jurisprudențial este sistemul juridic dezvoltat pe baza jurisprudenței instanțelor de judecată,"The common law is not a brooding omnipresence in the sky, but the articulate voice of some sovereign or quasi sovereign that can be identified," Southern Pacific Company v. Jensen, 244 U.S. 205, 222 (1917) (Oliver Wendell Holmes, dissenting). By the early 20th century, legal professionals had come to reject any idea of a higher or natural law, or a law above the law. The law arises through the act of a sovereign, whether that sovereign speaks through a legislature, executive, or judicial officer. spre deosebire de sistemul de "drept civil" (din eng. civil law) care este dezvoltat, cu precădere, de către Parlament și de către Executiv.
În sistemele de drept comun dreptul este elaborat și/sau modificat de către judecători pe baza principiului stare decisis: decizia din cadrul unui proces, aflat pe rolul unei instanțe, este luată având în vedere deciziile luate in procese din trecut și aceasta, la rândul ei, afectează dreptul care va fi aplicat în cazurile viitoare.Karl Llewellyn, The Common Law Tradition: Deciding Appeals at 77–87, Little, Brown, Boston MA (1960) Dacă o instanță constată că un litigiu similar cu cel de față a fost soluționat în trecut, instanța este, de regulă, obligată să urmeze raționamentul aplicat în hotărârea anterioară. Totuși, dacă instanța constată că litigiul actual este fundamental diferit de toate cazurile anterioare (o „chestiune de primă impresie”), iar legislația (denumită și „drept pozitiv”) este fie tăcută, fie ambiguă cu privire la chestiunea juridică, judecătorii au autoritatea și obligația de a soluționa problema.Marbury v. Madison, 5 U.S. 137 (1803) ("Este în mod emphatic competența și datoria puterii judiciare de a interpreta ce este legea. Cei care aplică norma în cazuri particulare trebuie, în mod necesar, să explice și să interpreteze acea normă. Dacă două norme sunt în conflict, instanțele trebuie să decidă asupra aplicării fiecărei norme.") Opinia juridică în hotărârea unui judecător în cadrul dreptului comun se adaugă la deciziile anterioare ca precedent pentru a obliga viitorii judecători și părți, cu excepția cazului în care este revocată prin evoluții ulterioare ale jurisprudenței sau prin legislație ulterioară.Marbury v Madison, 5 U.S. 137 (1803)
Sistemul de drept comun, denumit astfel deoarece era „comun” tuturor curților regelui din Anglia, își are originea în practicile curților regilor englezi din secolele care au urmat cuceririi normande din 1066. Anglia a răspândit sistemul juridic englez pe întreg teritoriul Insulelor Britanice, mai întâi în Țara Galilor, apoi în Irlanda și în coloniile de peste mări; acest proces a continuat și în perioada Imperiului Britanic. Multe foste colonii păstrează și astăzi sistemul de drept comun. Aceste sisteme de drept comun sunt sisteme juridice care acordă o mare importanță precedentului judiciar și stilului de raționament moștenit din sistemul juridic englez.Washington Probate, "Estate Planning & Probate Glossary", Washington (State) Probate, s.v. "common law" , 8 December 2008:, retrieved on 7 November 2009. "2. Sistemul de drept dezvoltat în Anglia și bazat pe deciziile anterioare ale instanțelor judecătorești, pe doctrinele implicite în aceste decizii și pe obiceiuri și uzanțe, mai degrabă decât pe dreptul codificat. Contrast: DREPT CIVIL."Charles Arnold-Baker, The Companion to British History, s.v. "English Law" (London: Loncross Denholm Press, 2008), 484.
Termenul „drept comun”, referindu-se la corpul de drept creat de către instanțe, (Deciziile instanțelor de drept comun reprezintă ele însele lege, sau mai degrabă, regulile stabilite de instanțe în procesul de luare a deciziilor constituie lege.) este adesea distins de dreptul statutar și reglementările administrative, care sunt legi adoptate de legislativ și, respectiv, de executiv. În sistemele juridice care urmează dreptul comun, precedentul judiciar este considerat în contrast și pe picior de egalitate cu actele normative (legile adoptate de parlament). Celălalt sistem juridic major utilizat de țări este dreptul civil, care codifică principiile sale juridice în coduri legale și nu tratează opiniile judiciare ca fiind obligatorii.
Astăzi, un terț din populația lumii trăiește în jurisdicții de drept comun sau în sisteme juridice mixte care combină dreptul comun cu dreptul civil, printre care Africa de Sud, Antigua și Barbuda, Australia, Bahamas, Bangladesh, Barbados, Belize, Botswana, Camerun, Canada (atât sistemul federal, cât și toate provinciile sale, cu excepția Quebecului), Cipru, Dominica, Fiji, Ghana, Grenada, Guyana, Hong Kong, India, Irlanda, Israel, Jamaica, Kenya, Liberia, Malaezia, Malta, Insulele Marshall, Micronezia, Myanmar, Namibia, Nauru, Noua Zeelandă, Nigeria, Pakistan, Palau, Papua Noua Guinee, Filipine, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Trinidad și Tobago, Regatul Unit (inclusiv teritoriile sale de peste mări, cum ar fi Gibraltar), Statele Unite (atât sistemul federal, cât și 49 din cele 50 de state), și Zimbabwe.
Definiție
Conform Black's Law Dictionary, dreptul comun este „corpul de drept derivat din hotărârile instanțelor judecătorești, mai degrabă decât din legi sau constituții”. Jurisdicțiile legale care utilizează dreptul comun ca precedent sunt numite „jurisdicții de drept comun”, în contrast cu jurisdicțiile care nu folosesc dreptul comun ca precedent, care sunt numite „jurisdicții de drept civil” sau „jurisdicții de drept codificat”.
Până la începutul secolului al XX-lea, se considera pe scară largă că dreptul comun își derivă autoritatea din obiceiurile străvechi ale anglo-saxonilor. Până bine în secolul al XIX-lea, dreptul comun era încă definit ca un drept vechi, necodificat, în dicționarele juridice, inclusiv Bouvier's Law Dictionary și Black's Law Dictionary. Noțiunea de „drept creat de judecători” a fost introdusă de Jeremy Bentham ca o critică la adresa acestei pretenții a profesiei juridice, însă acceptarea teoriei declarative a dreptului comun formulată de William Blackstone a fost aproape universală timp de secole.
Mulți autori notabili au adoptat în cele din urmă definiția modernă a dreptului comun ca jurisprudență sau ratio decidendi care este obligatorie ca precedent, printre aceștia numărându-se A. V. Dicey, William Markby, Oliver Wendell Holmes, John Austin, Roscoe Pound și Ezra Ripley Thayer.
Principii de bază ale dreptului comun
Soluționarea cauzelor în dreptul comun
Într-o jurisdicție de drept comun, sunt necesare mai multe etape de cercetare și analiză pentru a stabili „care este legea” într-o situație dată.Jane Kent Gionfriddo, Thinking Like a Lawyer: The Heuristics of Case Synthesis, 40 Texas Tech. L.Rev. 1 (Sep. 2007) În primul rând, trebuie constatate faptele. Apoi, trebuie identificate actele normative și hotărârile judecătorești relevante. Urmează extragerea principiilor, analogiilor și declarațiilor instanțelor cu privire la ceea ce acestea consideră important pentru a anticipa cum ar putea decide o instanță pe baza faptelor din cazul actual. Deciziile mai recente și cele ale instanțelor superioare sau ale legislativului au mai multă autoritate decât cazurile anterioare și cele ale instanțelor inferioare.e.g., Ex parte Holt, 19 USPQ2d 1211, 1214 (Bd. Patent App. & Interf. 1991) (explaining the hierarchy of precedent binding on tribunals of the United States Patent Office) În final, se integrează toate liniile directoare și raționamentele enunțate, stabilindu-se „care este legea”. Apoi, legea este aplicată faptelor.
În practică, sistemele de drept comun sunt considerabil mai complexe decât sistemul simplificat descris mai sus. Hotărârile unei instanțe sunt obligatorii doar într-o anumită jurisdicție, și chiar și în cadrul acelei jurisdicții, unele instanțe au mai multă autoritate decât altele. De exemplu, în majoritatea jurisdicțiilor, hotărârile instanțelor de apel sunt obligatorii pentru instanțele inferioare din aceeași jurisdicție și pentru hotărârile viitoare ale aceleiași instanțe de apel, dar hotărârile instanțelor inferioare au doar valoare de precedent persuasiv, fără a fi obligatorii. Interacțiunile dintre dreptul comun, dreptul constituțional, dreptul statutar și dreptul reglementar generează, de asemenea, o complexitate considerabilă.
Dreptul comun evoluează pentru a răspunde nevoilor sociale în schimbare și unei înțelegeri juridice aprofundate Oliver Wendell Holmes Jr. a avertizat că „formularea corectă a principiilor generale în dreptul comun și constituțional... se conturează treptat, din consensul care se formează dintr-o multitudine de decizii judecătorești anterioare particularizate”.Frederic R. Kellog, Law, Morals, and Justice Holmes, 69 Judicature 214 (1986). Judecătorul Cardozo a observat că „dreptul comun nu operează pe baza unor adevăruri preexistente de validitate universală și inflexibilă, de la care să derive concluzii prin deducție", ci „[m]etoda sa este inductivă și își formulează generalizările din cazuri particulare”.Benjamin N. Cardozo, The Nature of the Judicial Process 22–23 (1921).
Dreptul comun este mai flexibil decât dreptul statutar. În primul rând, instanțele de drept comun nu sunt strict legate de precedent, ci pot (atunci când există un motiv extraordinar de bine întemeiat) să reinterpreteze și să revizuiască legea, fără intervenția legislativă, pentru a se adapta la noile tendințe în filozofia politică, juridică și socială. În al doilea rând, dreptul comun evoluează printr-o serie de pași treptati, care elaborează gradual toate detaliile, astfel încât, pe parcursul unui deceniu sau mai mult, legea poate suferi modificări treptate, dar fără o ruptură bruscă, reducând astfel efectele perturbatoare.Calitățile benefice ale evoluției incrementaliste a dreptului comun au fost exprimate cel mai elocvent de viitorul Lord Mansfield, pe atunci Solicitor General Murray, în cazul Omychund v. Barker, care a susținut că „o lege foarte rar poate acoperi toate cazurile; prin urmare, dreptul comun, care se dezvoltă prin principii extrase din izvorul justiției, este din acest motiv superior unui act al parlamentului”. I Atk. 21, 33, 26 Eng. Rep. 15, 22–23 (Ch. 1744) În contrast cu incrementalismul dreptului comun, procesul de legiferare este foarte dificil de inițiat, deoarece munca începe cu mult înainte de simpla introducere a unui proiect de lege. Odată ce legislația este introdusă, procesul de adoptare este lung, implicând sistemul de comisii, dezbateri, posibilitatea unei comisii de mediere, votul și aprobarea șefului de stat. Din cauza acestui proces complex, este necesară îndeplinirea multor condiții pentru ca legea să fie adoptată.