Charles Cunningham Boycott () a fost un agent funciar englez, a cărui ostracizare de către comunitatea locală din Irlanda a dat limbii engleze termenul boycott (boicot). El a servit în Armata Britanică, în Regimentul 39 (Dorsetshire) de Infanterie, ceea ce l-a adus în Irlanda. După ce s-a retras din armată, Boycott a lucrat ca agent funciar pentru Lord Erne, un mare proprietar de pământ din zona Lough Mask, comitatul Mayo.
În 1880, ca parte a campaniei pentru Cele Trei F-uri (Three Fs: chirie echitabilă, stabilitatea contractului și dreptul de vânzare liberă) și, în special, ca rezistență la evacuările propuse pe moșia lui Lord Erne, activiștii locali ai Irish National Land League i-au încurajat pe angajații lui Boycott (inclusiv pe muncitorii sezonieri necesari la recoltarea culturilor de pe moșie) să-și retragă munca și au început o campanie de izolare a acestuia în comunitatea locală. Campania a inclus refuzul magazinelor din apropierea orașului Ballinrobe de a-l servi, precum și retragerea altor servicii. Unii au fost chiar amenințați cu violență pentru a se asigura conformarea.
Opoziția față de campania împotriva lui Boycott a devenit o cauză celebră în presa britanică, după ce acesta a scris o scrisoare către The Times. Ziarele au trimis corespondenți în vestul Irlandei pentru a evidenția ceea ce considerau a fi victimizarea unui slujitor al unui nobil de către naționaliștii irlandezi. Cincizeci de Orangemen din comitatele Cavan și Monaghan au călătorit la moșia lui Lord Erne pentru a recolta culturile, în timp ce un regiment din 19th Royal Hussars și peste 1.000 de oameni din Constabularul Regal Irlandez (RIC) au fost desfășurați pentru a-i proteja pe recoltatori. Episodul a fost estimat la un cost de cel puțin 10.000 £ pentru guvernul britanic și alții, pentru a recolta produse în valoare de aproximativ 500 £.
Boycott a părăsit Irlanda la 1 decembrie 1880, iar în 1886 a devenit agent funciar pentru moșia Flixton a lui Hugh Adair, în Suffolk. A murit la vârsta de 65 de ani, pe 19 iunie 1897, în casa sa din Flixton, după o boală survenită la începutul acelui an.
Tinerețe și familie miniatura|Biserica „St Mary’s” din Burgh St Peter, Norfolk, unde tatăl lui Boycott, William Boycott, a fost vicar și unde este înmormântat și Charles Boycott. Charles Cunningham Boycott s-a născut în 1832, fiind fiul reverendului William Boycatt și al soției acestuia, Georgiana.Boycott, (1997) p. 4 A crescut în satul Burgh St Peter din Norfolk, Anglia; familia Boycatt locuise în Norfolk de aproape 150 de ani.Marlow, (1973) pp. 13–14 Proveneau dintr-o familie de hughenoți, refugiați din Franța în 1685, când Ludovic al XIV-lea a revocat libertățile civile și religioase acordate protestanților francezi. Charles Boycott a fost trecut în registrele de botez sub numele de Boycatt. Familia a schimbat ortografia numelui din Boycatt în Boycott în 1841.
Boycott a urmat studii la un internat din Blackheath, Londra.Boycott, (1997) pp. 84–85 Era interesat de cariera militară și, în 1848, a intrat la Academia Militară Regală din Woolwich, cu intenția de a servi în Corpul Sapperilor și Minerilor Regali. A fost însă exmatriculat în 1849, după ce a picat un examen periodic, iar în anul următor familia i-a cumpărat un grad în Regimentul 39 Infanterie pentru suma de 450 de lire sterline.Marlow, (1973) p. 18
Regimentul lui Boycott a fost transferat la Belfast la scurt timp după sosirea sa.Boycott, (1997) pp. 89–95 După șase luni, unitatea a fost trimisă la Newry, apoi a mărșăluit către Dublin, unde a rămas timp de un an. În 1852, Boycott s-a căsătorit cu Anne Dunne în Biserica „St Paul’s” din Arran Quay, Dublin. Între august 1851 și februarie 1852, el a fost bolnav și, în anul următor, și-a vândut gradul militar, dar a decis să rămână în Irlanda. A închiriat o fermă în Comitatul Tipperary, unde a acționat ca mic proprietar funciar.Marlow, (1973) pp. 19–27
Viața pe Insula Achill stanga|miniatura|Casa lui Charles Boycott de pe Insula Achill. Este o casă mare, albă, cu două etaje. În fundal se vede terenul muntos al insulei. După ce a primit o moștenire, Boycott a fost convins de prietenul său, Murray McGregor Blacker, un magistrat local, să se mute pe Insula Achill, o insulă mare aflată în largul coastei comitatului Mayo.Marlow, (1973) pp. 29–43 McGregor Blacker a fost de acord să-i subînchirieze lui Boycott 2.000 de acri (809 ha) de teren aparținând Irish Church Mission Society de pe Achill, unde Boycott s-a mutat în 1854. Potrivit lui Joyce Marlow, în cartea Captain Boycott and the Irish, viața lui Boycott pe insulă a fost la început dificilă, iar după cum chiar el a spus, abia după „o luptă lungă împotriva circumstanțelor nefavorabile” a ajuns să prospere. Cu bani dintr-o altă moștenire și profituri din agricultură, el a construit o casă mare lângă Dooagh.Boycott, (1997) p. 95
Boycott a fost implicat în mai multe dispute cât timp a locuit pe Achill. La doi ani după sosirea sa, a fost dat în judecată fără succes pentru agresiune de către Thomas Clarke, un localnic. Clarke a spus că mersese la casa lui Boycott pentru că acesta îi datora bani. El a afirmat că a cerut plata datoriei, dar Boycott a refuzat să-i dea banii și i-a spus să plece, lucru pe care Clarke a refuzat să-l facă. Clarke a susținut că Boycott s-a apropiat de el și i-a spus: „Dacă nu pleci, te voi face să pleci”. Mai târziu, Clarke și-a retras acuzațiile și a declarat că, de fapt, Boycott nu-i datora niciun ban.
Atât Boycott, cât și McGregor Blacker au fost implicați într-o dispută prelungită cu dl. Carr, agentul Domeniului Bisericii Misionare din Achill, de la care McGregor Blacker închiriase terenurile, și cu dl. O'Donnell, executorul lui Carr. Disputa a început când Boycott și Carr au susținut candidați diferiți la alegerile pentru Consiliul de Administrație al Domeniului Bisericii Misionare, iar candidații lui Boycott au câștigat. Carr era și responsabil local cu epavele, ceea ce însemna că avea dreptul să colecteze bunurile salvate de pe toate epavele din zonă și să le păzească până când erau vândute la licitație publică. Responsabilul local avea dreptul la un procent din vânzare și să păstreze ce nu se vindea. În 1860, Carr a scris o scrisoare către Oficiul Oficial al Epavelor, declarând că Boycott și oamenii săi au spart ilegal o epavă și au mutat bunurile salvate pe proprietatea lui Boycott. Ca răspuns la această acuzație, Boycott l-a dat în judecată pe Carr pentru calomnie și a cerut daune în valoare de 500 de lire sterline.
Viața la Lough Mask înainte de controversă miniatura|O hartă a zonei din jurul Lough Mask În anul 1873, Boycott s-a mutat la Lough Mask House, proprietate a Lordului Erne, aflată la 6 kilometri de Ballinrobe, în comitatul Mayo.Marlow, (1973) pp. 59–70 Al 3-lea Conte de Erne era un bogat proprietar de pământ din Ulster, care locuia la Crom Castle, un conac de țară situat lângă Newtownbutler, în sud-estul comitatului Fermanagh.Boycott, (1997) p. 212 El deținea 40.386 de acri (163,44 km²) de teren în Irlanda, dintre care 31.389 în comitatul Fermanagh, 4.826 în comitatul Donegal, 1.996 în comitatul Sligo și 2.184 în comitatul Mayo. Lord Erne mai deținea, de asemenea, proprietăți în Dublin.
Boycott a acceptat să fie agentul Lordului Erne pentru cele 1.500 de acri (6,1 km²) pe care acesta îi deținea în comitatul Mayo. Una dintre responsabilitățile lui Boycott era să colecteze chiriile de la fermierii arendași de pe acele terenuri, pentru care primea zece la sută din totalul chiriei datorate Lordului Erne, adică 500 de lire pe an. În calitate de fermier și agent, Boycott angaja numeroși localnici ca muncitori, îngrijitori de cai, vizitii și servitori. Autoarea Joyce Marlow a scris că Boycott devenise rigid în felul său de a gândi și că cei douăzeci de ani petrecuți pe insula Achill „...i-au întărit credința în dreptul divin al stăpânilor și tendința de a acționa după cum credea de cuviință, fără a ține cont de punctul de vedere sau de sentimentele altora.”
În perioada petrecută la Lough Mask, înainte ca izbucnirea conflictului să-l aducă în atenția publicului, Boycott devenise nepopular în rândul arendașilor. Era magistrat și englez, fapt care i-ar fi putut spori nepopularitatea, dar, potrivit lui Marlow, aceasta se datora mai ales temperamentului său personal. Deși Boycott susținea că avea relații bune cu arendașii, aceștia afirmau că impusese o serie de restricții mărunte — precum interzicerea lăsării porților deschise sau a găinilor care intrau pe proprietatea sa — și că îi amenda pe cei care încălcau aceste reguli. De asemenea, le retrăsese unele privilegii, cum ar fi dreptul de a aduna lemne de pe moșie. În august 1880, muncitorii săi au intrat în grevă, cerând o mărire a salariului.Marlow, (1973) pp. 133–142
Afacerea Lough Mask
Context istoric miniatura|Michael Davitt, fotografie de Napoleon Sarony, 1882 În secolul al XIX-lea, agricultura era cea mai importantă industrie din Irlanda.Collins, (1993) pp. 19–35 În 1876, guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei a comandat un studiu pentru a determina cine deținea pământurile din Irlanda. Rezultatele au arătat că aproape toate terenurile aparțineau unui număr de doar 10.000 de persoane — adică 0,2% din populație. Majoritatea erau mici proprietari funciari, dar cei 750 mai bogați dintre ei dețineau jumătate din suprafața țării. Mulți dintre cei mai înstăriți erau absentee landlords (proprietari absenți) care locuiau în Marea Britanie sau în alte părți ale Irlandei și își administrau moșiile prin intermediul unor agenți, precum Charles Boycott.
Proprietarii își divizau de obicei moșiile în ferme mai mici, pe care le închiriau fermierilor arendași. În general, aceștia aveau contracte pe un an și puteau fi evacuați chiar dacă își plăteau chiria. Unii dintre chiriași erau fermieri mari, care lucrau peste 100 de acri (0,40 km²), însă majoritatea exploatau suprafețe mult mai mici — în medie între 15 și 50 de acri (0,061–0,202 km²). Mulți dintre micii fermieri munceau ca zilieri pe fermele mai mari. Cei mai săraci lucrători agricoli erau muncitorii fără pământ, care lucrau pe terenurile altor fermieri. Fermierii reprezentau un grup politic important, deținând mai multe voturi decât oricare alt segment al societății.
În anii 1850, unii fermieri arendași au format asociații pentru a cere „cele trei F-uri”: fair rent (chirie echitabilă), fixity of tenure (stabilitatea arendei) și free sale (dreptul de a vinde arenda).Collins, (1993) pp. 72–79 În anii 1870, membrii mișcării feniene (Fenians) au încercat să-i organizeze pe fermierii arendași din comitatul Mayo pentru a rezista evacuărilor. Ei au organizat o demonstrație împotriva unui proprietar local din Irishtown și au reușit să-l convingă să reducă chiriile. stanga|miniatura|331x331px|Charles Stewart Parnell Michael Davitt era fiul unui mic fermier arendaș din comitatul Mayo, care a devenit jurnalist și s-a alăturat Frăției Republicane Irlandeze (IRB). A fost arestat și condamnat la 15 ani de închisoare pentru trafic de arme. Charles Stewart Parnell, pe atunci membru al Parlamentului pentru Meath și membru al Ligii pentru Autonomie Internă (Home Rule League), a reușit să obțină eliberarea lui Davitt condiționat. Când Davitt s-a întors în comitatul Mayo, a fost impresionat de eforturile fenienilor de a-i organiza pe fermieri. El a considerat că „problema pământului” era cea mai bună cale de a atrage sprijinul fermierilor pentru independența Irlandei.
În octombrie 1879, după ce a fondat Liga Funciară din Mayo, Davitt a înființat Liga Funciară Națională Irlandeză (Irish National Land League). Scopurile acesteia erau reducerea chiriilor și oprirea evacuărilor, iar pe termen lung, transformarea fermierilor arendași în proprietari ai terenurilor pe care le lucrau. Davitt l-a rugat pe Parnell să devină liderul ligii. În 1880, Parnell a fost ales și lider al Partidului pentru Autonomie Internă (Home Rule Party).
Discursul lui Parnell la Ennis