Take That este o formație pop din Manchester, Anglia, înființată în 1990. În prezent trupa e formată din Gary Barlow, Howard Donald și Mark Owen.
Din componența inițială mai făceau parte Jason Orange și Robbie Williams. După succesul obținut în anii 1990 cu albume precum Take That and Party sau Everything Changes , Robbie Williams, unul dintre membrii a hotărât să părăsească formația în favoarea unei cariere solo. Astfel, grupul s-a destrămat în plină glorie.
În anul 2005, la nouă ani de la destrămare, cei patru componenți rămași în trupă au hotărât să se reunească. Albumul Beautiful World, lansat în 2006 a readus Take That în atenția publicului.
Formația a avut 28 de single-uri top 40 și 17 single-uri de top 5 în Regatul Unit, 12 dintre care au atins poziția 1, dar și șapte albume de locul 1. Pe plan internațional, trupa a avut 56 de single-uri de poziția 1ACCORDING TO SOURCED INFORMATION IN WIKIPEDIA ARTICLES: 11 in the UK, "Back for Good" number one in 30 countries, "Never Forget" number one in three countries, "Babe" number one in one country, "How Deep Is Your Love" number one in five countries, "Patience" number one in four countries. și 37 de albume „number 1”.Totalled the sourced number ones in Wikipedia articles Take That a obținut opt premii Brit Awards pentru cea mai bună formație britanică și cea mai bună interpretare live a unei trupe sau interpret din regat.
De la formarea trupei și până în prezent, Take That a comercializat peste 33 de milioane de albume pe plan internațional.
Cronologie 1990 - 1992: Formarea În primăvara lui 1990, Manchester era un oraș în care revoluția culturală reușea să atragă atenția întregii lumi. Formațiile Stone Roses și Happy Mondays își trăiau momentele de glorie; Hacienda devenise cel mai cunoscut club de pe planetă, diverse mișcări muzicale, clubbing sau de modă se uneau pentru a crea o multitudine de stiluri și ritmuri noi și pline de efervescență.
În același timp, într-un birou mic de pe o străduța numită Chapel Walks, o cu totul altă mașinărie muzicală era pusă la cale. Un manager pe nume Nigel Martin-Smith remarcase că, exceptând ceea ce se întamplă în Manchester, topurilor britanice de muzică pop le lipsea acel ceva. Nu apăruse nimic nou în ceea ce privește trupele de adolescenți care să stârnească nebunia fanilor de la destrămarea celor de la Bros, singura formație din acea categorie care reușise să creeze isterie erau New Kids On The Block. NKOTB deveniseră însă puțin inabordabili și dificili. Așa ce ar fi fost să iei câțiva băieți britanici ascultători și să îi convingi să cânte muzica pop și să ofere distracție prin show-urile lor live? Cele mai bune idei sunt întotdeauna și cele mai simple.
În 1990, Martin-Smith a adus laolaltă cinci băieți din clasa muncitoare din partea de nord-vest: Gary Barlow, un puști de 19 ani din Cheshire care cânta cu vocea și la pian prin barurile din nord de cinci ani; Howard Donald, 21 de ani, un pictor care în timpul liber era și dj, dansator și model; Jason Orange, 19 ani, pictor și designer care dansase în cadrul unui program TV, The Hitman and Her; Mark Owen, 16 ani, fost copil-model și actuala rezervă la grupele mici ale lui Manchester United și Robbie Williams, 16 ani, dansator din Stoke on Trent.
Niciunul dintre ei nu aveau studii în domeniu; Gary învățase să întrețină mulțimea cântând prin baruri, ceilalți patru participând la concursuri de break dance în Manchester. Nu erau nici pe departe niște puști sfioși, iar cunoștințele acumulate pana atunci în acest domeniu erau, asa cum afirma Gary Barlow acum, importante. „ Cred ca a contat foarte mult acest lucru pentru noi. La 17 ani cântam în cluburi unde trebuia să citesc mulțimea imediat, să aleg repede repertoriul și în 45 de minute să pot să ii scol de pe scaune pe toți și să îi fac să aplaude la unison ca în Pheonix Nights. Așa înveți să te descurci cu mulțimea. Dacă vă uitați cu atenție la show-urile noastre, sunt atât de teatrale încât ai uneori senzația că se aseamănă cu cabaretul. Toate astea sunt reminiscențe ale perioadei de început.” Au hotărât să se numească Take That („cea mai bună variantă dintre cele mai proaste”, recunoaște Gary, dar ar fi putut fi și mai rău – prima idee a fost Kick It) și și-au petrecut următorii doi ani cântând prin diverse locații, cu un show ce era un amestec de dans și muzică, piese cover, compoziții ale lui Gary și ținute de scena ciudate. „Ne-am câștigat existența în acel fel o bună bucată de vreme”, continuat Gary. „Acum, pur și simplu te așezi la o masă cu un manager, cu o listă a publicului pe care vrei să îl targetezi, și îl analizezi pas cu pas. Dar, la acel moment în ceea ce ne privea pe noi, încercam pur și simplu să ghicim. Acest banal ghicit s-a dovedit în final la fel de efectiv ca și planurile de afaceri moderne, dar celor de la Take That nu le-a fost ușor; presa canalizată pe muzica pop pentru adolescenți a fost inițial destul de reținută în ceea ce îi privește, și după ce au reușit să semneze un contract cu o importanță casa de discuri în 1992, trupa a scos trei single-uri fără succes, înainte de cover-ul după piesa Tavares din 1975 „It Only Takes A Minute” care a reușit să ajungă pe locul șapte. Acesteia i-au urmat „A Million Love Songs”, „I Found Heaven” și „Could It Be Magic”, un cover dupa Barry Manilow. Într-un fel, așa cum aprecia și Jo Whiley, Take That „au fost întotdeauna boy band-ul de care era ok să îți placă”.
1992 - 1995: Succesul thumb|Right|250px|Take That în concert La sfârșitul lui 1992 Take That genera isterie în orașele din Marea Britanie și își începeau domnia de patru ani ca regii pop ai națiunii care până la momentul în care s-au despărțit în 1996 s-au transformat în cea mai de succes formație englezească de la Beatles încoace, cu vânzări de peste 25 de milioane de discuri. Albumul lor din 1993, „Everything Changes” a produs patru hituri number one în Marea Britanie – „Pray”, „Relight My Fire”, „Babe” și „Everything Changes”, și i-a făcut cunoscuți și în Europa. Albumul din 1995, „Nobody Else” avea sa lanseze cel mai mare hit al lor, „Back For Good” care a devenit un hit în întreaga lume, cu peste 89 de variante cover în toate stilurile muzicale. Acelea erau momentele de glorie, în care chiar și cei mai aspri critici din industria muzicala ajunseseră sa aprecieze pop-ul perfect cantat de Take That. Viața începuse să se transforme într-o frenezie pentru băieți, însă cel mai bine sintetizează acele timpuri Mark Owen atunci când își amintește: „Ne îndreptam către un hotel din Italia. Mergeam pe o stradă adiacentă însă pe ambele sensuri era luată cu asalt de fanii care urmăreau autocarul. Era o nebunie, oamenii pur și simplu alergau pe străzi, țipând atunci când am ajuns la hotel escortați de poliție. Acel moment pentru mine a demonstrat cel mai bine cum era viața în acea formație, ce înseamnă să călătorești în jurul lumii și trăiești momentele acelea de nebunie.”Își amintește însă și faptul că adesea trăiau momente de-a dreptul ireale cum au fost acelea în care au servit ceaiul alături de Lady Diana la Palatul Kensington sau în care stăteau pe canapeaua lui Elton John și îl puneau pe acesta să le cânte la pian.
1995 - 1996: Plecarea lui Williams și despărțirea Ceea ce a urmat s-a transformat într-unul dintre momentele cele mai de notorietate din istoria muzicii pop. În vara lui 1995 Robbie, care devenise frustrat de viața sa în Take That, a decis să petreacă alături de Oasis la festivalul Glastonbury și apoi a părăsit trupa. Gary, Mark, Howard și Jason au continuat în formula de patru (înregistrând hituri cu piesele „Sure” și „Never Forget”) înainte de a se despărți în februarie 1996. Anunțul a avut un asemenea impact încât a devenit știre de maximă importanță la buletinele principalelor posturi TV și a dus la crearea unei linii speciale de ajutor pentru cei care resimțeau în mod dramatic despărțirea. Perioada de după a fost la fel de traumatizantă și pentru membri trupei. Jason a călătorit mult, însă Howard, Robbie, Mark și Gary s-au trezit în competiție directă în carierele lor solo, în timp ce relația dintre Gary și Robbie devenea din ce în ce mai încordată.
2005 - 2007: Reuniunea thumb|right|250px|Jason Orange, unu dintre membrii Take That în timpul unui concert al formației Chiar dacă au păstrat legătura, cei patru băieți și-au urmat viețile separat până în 2004, atunci când ce-a de-a doua parte a poveștii începe. Se punea problema unui album greatest hits și a unui documentar, și în 2005 s-a căzut în sfârșit de acord ca acel album de greatest hits va exista. Apoi, dorind să evite un documentar ieftin Take That în care diverși comentatori culturali îndrugă verzi și uscate despre ei, băieții s-au hotărât să se ocupe singuri de producția acestuia. Mark Owen l-a întrebat pe Robbie dacă ar fi interesat să participe și, spre surprinderea tuturor, acesta a fost de acord să participe, însă nu alături de formație. În toamnă se filma deja, când a apărut sugestia din partea unui promoter de a se reuni pentru un turneu special. Ideea li s-a părut incitantă și, când pe 16 noiembrie 2005 documentarul lor a reușit să înregistreze o audiență de 7 milioane de telespectatori, potențialul era clar. Biletele pentru turneu s-au pus în vânzare pe 2 decembrie și s-au vândut într-o oră și zece minute; au fost nevoiți să adauge încă cinci spectacole pentru a acoperi cerința publicului. Nimeni nu a fost mai surprins de toate acestea decât membri trupei. „Am crezut că majoritatea oamenilor și-au văzut de viața lor”, explica Howard Donald. „Știu că există interes tocmai pentru că ne încheiasem cariera fiind acolo, în frunte, și piesele noastre încă se mai ascultau la radio, și uneori oamenii discutau despre cât de buni am fost și cât de buni eram live. Nu am avut încrederea necesară să pornim de la bun început cu un turneu de douăzeci de concerte. Am anunțat câteva date inițial, dar s-au vândut instantaneu, așa că a trebuit să le anunțăm și pe celelalte imediat. Am fost copleșiți de tot ceea ce s-a întâmplat.” Turneul a început în aprilie 2006. În prima seară, la Newcastle, Mark Owen a privit din spatele scenei cu mult înainte ca show-ul să înceapă și nu i-a venit să creadă câtă lume venise; își amintește că cineva venise cu un banner pe care scria „Nu am uitat niciodată” (n.r. We Never Forgot) și îl ținea sus deși nu era încă nimeni pe scenă. La acel moment, își amintește Mark, au știut ce voiau să facă: „să le ofere oamenilor două ore în care să poată să uite pur și simplu de viețile lor de zi cu zi.” Pop-ul perfect. Cu un buget generos, mai putin frenetice din punct de vedere al coregrafiei și în general mai mature și mai înțelepte, concertele au cuprins plimbări prin mulțime, o exemplificare a ceea ce sunt cele zece porunci atunci când faci parte dintr-un boy band, plus o holograma a lui Robbie care apărea la piesa „Could It Be Magic”. Criticii și publicul au fost deopotrivă impresionați de show, așa că ideea unui album nou nu putea fi foarte departe. De această dată, întrucât cei patru băieți se maturizaseră din punct de vedere muzical și personal, Gary nu a mai fost singurul care s-a ocupat de scrierea pieselor, ci totul a fost împărțit între el, Jason, Mark și Howard și alți câțiva colaboratori. „Toți am fost de acord ca albumul trebuia să fie unul solid”, declara Jason, „și că trebuia să se susțină singur, mai degrabă decât să se sprijine pe reputația Take That”. „Poți reuși să vinzi un turneu bazat pe nostalgie, așa cum am făcut noi”, admite acesta. „Dar nu poți vinde un material nou bazat pe nostalgie – trebuie să fie de calitate.”