miniatura|Ilustrație din 1896 a lui Olin Levi Warner, intitulată „Memorie”.
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea experienței din trecut (senzații, idei, emoții, sentimente, mișcări efectuate anterior).Mic dicționar enciclopedic. Editura enciclopedică română, București, 1972 Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, prin integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal: trecut, prezent, viitor. Conform Dicționarului Merriam-Webster,Merriam-Webster Dictionary, merriam-webster.com/dictionary/memory memoria este procesul de reproducere sau reamintire a ceea ce a fost învățat și reținut, în special prin mecanisme asociative. După Enciclopedia Britanică,britannica.com/science/memory-psychology memoria este codificarea, depozitarea și recuperarea, în mintea umană, a experienței din trecut. Memoria este atât rezultatul cât și influența asupra percepției, atenției și învățării.
În psihologie, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și recuperată. Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară să ajungă la cele cinci simțuri în formele de stimuli chimici și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie schimbate, astfel încât să poată fi puse în procesul de codificare. Depozitarea este a doua etapă a procesului de memorie. Aceasta implică faptul că informația este menținută pe perioade de timp. În cele din urmă, a treia etapă este recuperarea informațiilor care au fost stocate. Aceste informații trebuie să fie localizate și readuse la conștiință. Unele încercări de recuperare se pot realiza fără efort, din cauza tipului de informații, iar alte încercări de a aminti informațiile stocate pot fi mai dificile, din diferite motive.
Din punct de vedere al procesării informației, există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei: Codificare sau înregistrare: primire, prelucrare și combinarea informațiilor primite Depozitare: crearea unor înregistrări permanente a informațiilor codate Preluare, rechemare sau amintire: cererea înapoi a informațiilor stocate ca răspuns la unele nevoi de utilizare într-un proces sau o activitate.
Pierderea memoriei este descrisă ca uitare sau ca o tulburare medicală, amnezie.
Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind imposibilă.
Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării optime, a unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului (proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi și capacitatea de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli).
Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj și procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând să înregistreze și să conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente, precum și întreaga gamă de experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar.
Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă în diferențierea și individualizarea capacității reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informației și experienței stocate, și desfășurarea unor activități mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.
La om, memoria nu este concentrată și localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcțiile și actele psihocomportamentale specifice. Așadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcționare a memoriei și modul de funcționare al percepției, reprezentării și gândirii există o condiționare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care le susține (percepție sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcționarea bazei lui memorative.
Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor și activităților specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic și sistemic.
În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.
Clasificare După diverse criterii, memoria poate fi clasificată și pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezența sau absența intenției, scopului și controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare și reactualizare, delimităm memoria involuntară și memoria voluntară. După gradul de înțelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informațională preferențială, s-au identificat memoria imagistic-intuitivă și memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată.
Memoria senzorială
Memoria senzorială are nevoie de mai puțin de o secundă pentru a reține informații despre un stimul perceput senzorial. Memoria senzorială înregistrează senzațiile și explorează caracteristicile stimulilor. Abilitatea de a vedea un element și de a ține minte cum arată cu doar o fracțiune de secundă de observație sau de memorare este un exemplu de memorie senzorială. Aparține de controlul cognitiv și este un răspuns automat. La prezentări foarte scurte, de multe ori participanții raportează că li s-a părut să "vadă" mai mult decât pot raporta, de fapt. Primele experimente de explorare a acestei forme de memorie, senzorială, au fost realizate de George Sperling (1963) utilizând "paradigma raportului parțial".
Există trei tipuri de memorie senzorială. Memorie iconică este un depozit de descompunere rapidă a informației vizuale; un tip de memorie senzorială care stochează scurt o imagine care a fost percepută pe o durată mică. Memoria auditivă este un depozit de descompunere rapidă a informațiilor auditive, un alt tip de memorie senzorială care stochează scurt sunetele care au fost percepute pentru durate scurte de timp. Memorie tactilă este un tip de memorie senzorială care reprezintă o bază de date pentru stimuli de atingere.
Memoria pe termen scurt
Memoria pe termen scurt permite amintirea pentru o perioadă de câteva secunde până la un minut fără repetiție. Capacitatea sa este foarte limitată: George A. Miller (1956), atunci când lucra la Bell Laboratories, a efectuat experimente care arată că depozitul de memorie pe termen scurt a fost de 7 ± 2 elemente (titlul lucrării sale celebru, "numărul magic 7 ± 2 "). Estimările moderne față de capacitatea memoriei pe termen scurt sunt mai mici, de obicei, de ordinul a 4-5 elemente, însă, capacitatea de memorie poate fi crescută printr-un proces numit chunking. De exemplu, pentru a-și aminti un număr de telefon din zece cifre, o persoană ar putea "grupa" cifrele în trei grupe: în primul rând, prefixul (cum ar fi 123), apoi o grupă de trei cifre (456) și în cele din urmă o bucată de patru cifre (7890). Această metodă de a ne aminti numere de telefon este mult mai eficientă decât încercarea de a aminti un șir de 10 cifre; acest lucru se datorează faptului că suntem capabili să învățăm informațiile în grupuri semnificative de numere. Acest lucru poate fi reflectat în unele țări de tendința de a afișa numerele de telefon și câteva grupuri de două până la patru numere.
Se crede că memoria pe termen scurt se bazează mai mult pe un cod acustic pentru stocarea informațiilor, precum și într-o mai mică măsură pe un cod vizual. Conrad (1964) a constatat că subiecții de testare au avut mai multe dificultăți reamintind colecții de litere care au fost acustic similare (de exemplu, E, P, D). Confuzia amintirii literelor acustic similare, mai degrabă decât a literelor similare vizuale, presupune că literele au fost codificate acustic. În 1964, Conrad a studiat codificarea textului scris. Astfel, în timp ce memoria de limbaj scris se bazează pe componente acustice, generalizarea la toate formele de memorie nu poate fi făcută.
Memoria pe termen lung
Depozitarea în memoria senzorială și pe termen scurt de memorie are, în general, o capacitate strict limitată de durată, ceea ce înseamnă că informațiile nu sunt păstrate pe termen nelimitat. În schimb, memoria pe termen lung poate stoca cantități mult mai mari de informație pentru o durată potențial nelimitată (uneori o durată de viață). Memoria care durează în afara conștiinței nemijlocite este cunoscută ca memorie pe termen lung. Această memorie poate fi despre ceea ce s-a întâmplat cu mulți ani în urmă sau se poate referi la experiențe relativ recente. Dovezile acumulate sugerează că memoria pe termen lung este o colecție de informații sporite prin însușiri de regăsire care permit unei persoane să distingă o amintire particulară de toate celelalte amintiri depozitate în creier. Capacitatea sa este incomensurabil de mare. De exemplu, având în vedere un număr aleatoriu de șapte cifre putem să ni-l amintim doar câteva secunde înainte de a-l uita, sugerând că a fost stocat în memoria noastră pe termen scurt. Pe de altă parte, ne putem aminti numerele de telefon mai mulți ani, prin repetiție. Aceste informații se spune că ar fi stocate în memoria pe termen lung.
În timp ce memoria pe termen scurt codifică informații acustic, memoria pe termen lung se codifică semantic: Baddeley (1966) a descoperit că, după 20 de minute, subiecții de testare au avut cele mai mari dificultăți reamintindu-și pe termen lung o colecție de cuvinte care au avut sensuri similare (de exemplu, mare, uriaș, larg, frumos). O altă parte a memoriei pe termen lung este memoria episodică care încearcă să capteze informații, cum ar fi" ce "," când "și" unde ". Datorită memoriei episodice, indivizii sunt capabili să-și amintească anumite evenimente, cum ar fi petreceri aniversare și nunți.
Memoria pe termen scurt este sprijinită de modele tranzitorii de comunicare neuronale, dependente de regiuni ale lobului frontal (în special dorsolateral cortexul prefrontal) și lobul parietal. Memoria pe termen lung, pe de altă parte, este menținută prin schimbări mai stabile și permanente, în conexiuni neuronale larg răspândite în întregul creier. Hipocampul este esențial (pentru învățarea de informații noi) la consolidarea informațiilor de termen scurt în memorie pe termen lung, deși nu pare că ar stoca informații în sine. Fără hipocamp, amintirile noi nu sunt în măsură să fie stocate în memoria pe termen lung, așa cum s-a observat la pacientul Henry Molaison după îndepărtarea celor doi hipocampi , și va exista o atenție foarte scurtă. Mai mult decât atât, acesta poate fi implicat în schimbarea de conexiuni neuronale pentru o perioadă de trei luni sau mai mult după învățarea inițială. Una dintre funcțiile principale ale somnului este considerată a fi îmbunătățirea și consolidarea informațiilor, așa cum mai multe studii au demonstrat că memoria depinde direct de primirea unui somn suficient între antrenare și testare. Adițional, datele obținute din studiile neuroimagistice au arătat că în timpul somnului creierul reflectă înregistrările din timpul învățării sarcinilor din ziua precedentă, ceea ce sugerează că noi amintiri pot fi consolidate prin această repetiție.