thumb|right|204px|Nava Endurance cu pânzele sus, la 1915
Expediția Imperială Transantarctică (1914–17), cunoscută și sub numele de Expediția Endurance, a fost ultima mare expediție din epoca eroică de explorări ale Antarcticii. Concepută de Sir Ernest Shackleton, expediția a încercat să realizeze prima traversare pe sol a continentului antarctic. După cucerirea Polului Sud de către Roald Amundsen în 1911, traversarea rămânea, după cum spunea Shackleton, „singurul mare obiectiv al călătoriilor în Antarctica”.Shackleton, Prefața la South, p. xi Expediția a eșuat total în încercarea îndeplinirii acestui scop, dar a rămas în memorie ca o poveste de supraviețuire plină de acte de eroism. După ce au pierdut practic totul, membrii expediției au reușit să supraviețuiască în condiții dificile în Antarctica și să caute ajutor prin propriile mijloace.
Shackleton făcuse parte din Expediția Discovery întreprinsă în Antarctica de căpitanul Scott în perioada 1901–04, și condusese Expediția Antarctică Britanică, 1907–09. Noua expediție impunea ca un grup de oameni să navigheze până în Marea Weddell, iar o parte din ei să coboare la țărm la aproximativ 78° latitudine sudică, în apropierea Golfului Vahsel, pentru a pregăti un marș de-a lungul continentului, pe la Polul Sud până la Marea Ross. Restul grupului urma să călătorească, între timp, pe partea opusă a continentului, să se instaleze în , și de acolo să înființeze o serie de posturi de-a lungul barierei de gheață Ross până la baza ghețarului Beardmore. Aceste posturi urmau să devină esențiale pentru supraviețuirea călătorilor de pe continent. Expediția avea nevoie de două nave: Endurance urma să ducă grupul lui Shackleton în Marea Weddell, iar , condusă de căpitanul , urma să ducă grupul de la Marea Ross la Golful McMurdo.
Endurance a naufragiat în ghețurile din Marea Weddell înainte de a ajunge în Golful Vahsel, și, în ciuda eforturilor de eliberare a navei, a plutit în derivă spre nord împreună cu gheața de-a lungul iernii antarctice din mijlocul anului 1915. În cele din urmă, gheața a avariat și a scufundat nava, lăsând cei 28 de oameni de la bord pe gheață și supunându-i unei serii de încercări grele. Aceștia au trăit luni de zile în tabere improvizate pe gheață, au călătorit cu bărcile de salvare pe Insula Elefantului, au călătorit apoi din nou într-o barcă deschisă, denumită James Caird, pe o distanță de 1300 km, și au efectuat prima traversare pe uscat a Insulei Georgia de Sud, ceea ce a condus la salvarea lor fără ca vreun membru al expediției să moară. Remarcabil conservata epavă a lui a fost descoperită pe fundul mării în 2022.
Între timp, grupul din Marea Ross a depășit mari greutăți în scopul lor de a-și îndeplini misiunea, după ce Aurora a fost îndepărtată de locul său de ancorare de către un vânt puternic și nu s-a mai putut întoarce. Posturile au fost instalate, dar trei persoane au murit.
right|thumb|300px|1914–1917: Hartă ce prezintă rutele maritime ale lui Endurance, Aurora și James Caird, ruta terestră planificată, și ruta posturilor de provizii a grupului din Marea Ross:
Pregătiri Origini Shackleton nu mai avea un țel după întoarcerea din Expediția Nimrod în 1909, în pofida laudelor pe care le-a primit după ce a reușit să stabilească un nou record al apropierii de Polul Sud, la 88°23'S. A devenit — după cum spune pionierul schior britanic Sir — „a bit of a floating gent” („un om puțin în derivă”).Huntford, p. 348 Natura următoarelor sale demersuri antarctice depindea acum de realizările expediției Terra Nova a lui Scott, care plecase din Cardiff în iulie 1910.
Scopul lui Shackleton a devenit clar când a aflat vestea neașteptatei cuceriri a Polului Sud de către Amundsen, pe 11 martie 1913. Polul însuși nu mai era un obiectiv, indiferent de ce ar fi realizat expediția lui Scott. Shackleton a scris: „Descoperirea Polului Sud nu va fi sfârșitul explorării Antarcticii”.Huntford, p. 50 Următorul proiect, spunea el, avea să fie „o călătorie transcontinentală de la mare la mare, cu traversarea polului”.Huntford, p. 350 El nu putea fi sigur că misiunea avea să-i fie încredințată, deoarece existau și alți exploratori interesați și capabili. Pe 11 decembrie 1911, o expediție germană condusă de a plecat din Georgia de Sud, cu scopul de a pătrunde adânc în Marea Weddell, stabilind o bază sudică, din care să încerce să traverseze continentul înspre Marea Ross.Murphy pp. 87–102. Vezi și articolul online despre William Filchner Spre sfârșitul lui 1912, Filchner s-a retras în Georgia de Sud, nereușind să înființeze baza. Totuși, descoperirea de către acesta a unor posibile locuri de acostare în Golful Vahsel, la aproximativ 78° latitudine sudică, a fost observată de Shackleton și inclusă în planurile sale.Shackleton, p. 2
În lumina veștilor sumbre privind soarta căpitanului Scott și a camarazilor săi în timpul călătoriei de întoarcere de la Polul Sud, Shackleton a început pregătirile pentru o călătorie transcontinentală. A solicitat ajutor financiar și practic de la, printre alții, din expediția lui Scott, și de la fostul prim-ministru Lord Rosebery, însă fără a avea mare succes. Gran a fost evaziv, iar Rosebery direct: „Niciodată nu a putut să-mi pese de poli nici cât negru sub unghie”.Huntford, pp. 356–57 A primit mai mult ajutor de la William Speirs Bruce, liderul Expediției Naționale Scoțiene în Antarctica din 1902–04, care, la rândul său, plănuia o traversare a Antarctidei încă din 1908, dar care abandonase proiectul din lipsă de fonduri. Bruce l-a lăsat bucuros pe Shackleton să-i adopte planurile,Huntford, p. 367 deși planul final anunțat de Shackleton se datora în mică măsură lui Bruce. La 29 decembrie 1913, după ce a obținut câteva promisiuni de susținere financiară, printre care și o garanție de 10.000 de lire de la guvernul britanic, și-a publicat anunțul într-o scrisoare către ziarul The Times.Huntford, p. 362
Planul lui Shackleton Shackleton a dat expediției sale pomposul nume de Expediția Imperială Transantarctică (în ) și, cu scopul de a stârni interesul publicului larg,Shackleton, South, (preface) a publicat un program detaliat la începutul anului 1914. Expediția avea să constea în două grupuri și două vase. Grupul de la Marea Weddell avea să călătorească în Endurance și să meargă în zona Golfului Vahsel, unde paisprezece oameni aveau să coboare la țărm, iar din aceștia, șase, în frunte cu Shackleton, aveau să formeze Grupul Transcontinental.Conform Huntford, p. 401, grupul transcontinental urma să fie compus din Shackleton, Hurley, Macklin, Wild, Marston și Crean. Acest grup, împreună cu 100 de câini, două sănii motorizate, și echipament care „întrupa tot ce poate sugera experiența liderului și a experților săi”, avea să parcurgă drumul de 2900 km până la Marea Ross.Aceasta este distanța dată de Shackleton în program. Este o aproximare, dependentă de ruta care avea să fie urmată. Restul de opt persoane de la țărm urmau să efectueze muncă științifică, trei mergând în Țara Graham, trei în Țara Enderby și doi în tabăra de bază.
Grupul de la Marea Ross urma să călătorească în la baza din Marea Ross, bază stabilită în Strâmtoarea McMurdo, pe partea opusă a continentului. După acostare, ei urmau să „înființeze posturi cu provizii pe drumul grupului transcontinental, să meargă spre sud pentru a da ajutor grupului, și să facă observații geologice”. Rolul grupului de la Marea Ross era vital; grupul lui Shackleton avea să ducă provizii doar suficiente pentru a ajunge până la baza ghețarului Beardmore. Supraviețuirea lor pe parcursul ultimilor 640 km până la Marea Ross avea să depindă de existența posturilor de provizii la coordonatele convenite, pe Bariera de gheață Ross.
În programul său, Shackleton și-a exprimat clar intenția ca traversarea să aibă loc în primul sezon, 1914–15. Mai târziu, a înțeles cât de improbabil era acest lucru, și urma să-l informeze pe Mackintosh, care se ocupa de grupul Marea Ross, de schimbarea de plan. Din păcate pentru expediție, conform corespondentului Ernest Perris, telegrama nu a mai fost trimisă, o omisiune care a complicat inutil munca din primul sezon a grupului de la Marea Ross.Tyler-Lewis, p. 216
Finanțarea Shackleton a considerat că are nevoie de cel puțin de lire (sumă echivalentă la nivelul anului 2008 cu 2,2 milioane de lire) pentru a pune în aplicare cel mai simplu din planurile sale.Fisher, p. 306. El nu credea în apeluri pentru donații adresate publicului: „cauzează griji nesfârșite cu contabilitatea”.Huntford, p. 355 Metoda aleasă de el pentru strângerea fondurilor a fost solicitarea de contribuții de la finanțatori bogați, proces început încă din 1913, neavând inițial prea mare succes.Huntford, pp. 356–58 Prima reușită semnificativă a venit în decembrie 1913, când guvernul i-a oferit de lire, o sumă utilă, dar numai jumătate din ce se obținuse pentru a plăti datoriile lui Shackleton de la Expediția Nimrod. Majoritatea banilor strânși în Anglia pentru finanțarea Expediției Nimrod au venit sub formă de împrumuturi rambursabile. Shackleton nu avea fonduri care să îndeplinească aceste obligații, de unde necesitatea grantului de la guvern.Huntford, pp. 313–14 Societatea Geografică Regală Britanică, de la care nu aștepta niciun ajutor, i-a dat 1000 de lire — conform Huntford, Shackleton, într-un gest generos, i-a anunțat că va avea nevoie doar de jumătate din sumă.Huntford, p. 369 Contribuțiile au fost asigurate în primăvara și vara lui 1914. de la (BSA) a dat de lire, , moștenitoarea unor averi din afaceri cu tutun, a dat o sumă „generoasă” (cifra exactă nu a fost dezvăluită), și, în iunie, industriașul scoțian a donat de lire. „Acest magnific dar mă ușurează de toată grija”, a declarat Shackleton pentru .Huntford, pp. 375–77
Shackleton avea acum bani pentru a demara proiectul. Pentru de lireFisher, p. 306, estimează costul la £14,000 a achiziționat o goeletă de 300 de tone cu trei catarge numită Polaris, construită la comanda exploratorului belgian Adrien de Gerlache pentru o expediție la Spitsbergen. Proiectul belgianului căzuse, iar nava devenise disponibilă.Huntford, p. 370 Shackleton i-a schimbat numele în Endurance, cu referință la motto-ul familiei sale, By endurance we conquer (în ).Fisher, p. 306 A achiziționat, pentru 3200 de lire, și nava expediției lui , , care se afla în portul Hobart, Tasmania, pentru a fi vasul grupului de la Marea Ross.
Nu se știe cu exactitate suma totală strânsă de Shackleton, deoarece nu se cunoaște dimensiunea donației Stancomb-Wills. Totuși, lipsa banilor a fost o grijă constantă a expediției.În 1920 Daily Mail estima că expediția a costat de lire – Fisher, p. 306 Ca măsură economică, proporția fondurilor alocate grupului de la Marea Ross a fost înjumătățită, ceea ce comandantul navei, Aeneas Mackintosh, a aflat doar când a sosit în Australia să preia comanda.Tyler-Lewis, pp. 34–35 Mackintosh a fost obligat să se roage să primească bani pentru a face viabilă partea sa din expediție.Tyler-Lewis, pp. 41–48 Lipsa banilor avea să întârzie și operațiunile de salvare a grupului de la Marea Ross atunci când acest lucru a devenit necesar în 1916.Tyler-Lewis, pp. 222–27 Shackleton a găsit o metodă de a recupera costurile după întoarcere: a vândut drepturile exclusive pentru povestea expediției către , și a înființat The Imperial Trans Antarctic Film Syndicate, pentru a profita de drepturile cinematografice.Alexander, p. 10. Chiar când Shackleton a plecat către Georgia de Sud în vasul James Caird, el a lăsat instrucțiuni lui Frank Wild privind programul turneului de prelegeri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors.Alexander, pp. 140–41
Personalul thumb|upright|Frank Worsley, căpitanul navei Endurance