Acest articol se referă la sisteme de metrou în general. Pentru informații specifice despre metroul din București, vezi Metroul din Bucureștithumb|Un metrou din București 300px|thumb|Rețele de metrou in lume: thumb|Stația de metrou "Gare do Oriente" din Lisabona
Metroul este un tip de transport public urban cu capacitate mare, conceput să deservească zonele urbane aglomerate. O linie de metrou este, în general, construită subteran, prin tuneluri, dar uneori poate circula și pe structuri suspendate („trenuri elevate” sau „skytrain”). Spre deosebire de autobuze sau tramvaie, metroul circulă pe o cale ferată exclusivă, neaccesibilă altor vehicule sau pietonilor.
Serviciile moderne de metrou folosesc trenuri electrice care circulă pe linii desemnate între stații. În unele cazuri, sistemele de metrou pot utiliza tehnologii alternative, precum anvelope ghidate din cauciuc, levitație magnetică (maglev) sau monorail. Stațiile sunt echipate cu peroane înalte, fără trepte între tren și peron, pentru a asigura accesul. Metroul este, de obicei, integrat cu alte mijloace de transport public și gestionat de aceeași autoritate de transport.
Primul sistem de metrou din lume a fost Metropolitan Railway din Londra, deschis în 1863, care folosea inițial locomotive cu abur și care acum face parte din sistemul London Underground.
Până în 2021, China (inclusiv Hong Kong și Macau) are cele mai multe sisteme de metrou din lume cu un număr de 40 în total, care operează peste 4.500 km de linii, fiind principala sursă al extinderii metroului în ultimul deceniu. Cel mai lung sistem de metrou operat de un singur operator este metroul din Shanghai, iar cel mai mare după numărul de stații este metroul din New York, cu 472 de stații. Cele mai aglomerate sisteme de metrou ca număr anual de călători sunt metroul din Shanghai, Tokyo, Seul și Moscova.
Terminologie În România și în alte țări, mai ales cele care vorbesc limbi romanice sau limbi slavice, termenul metrou sau metro este cel mai comun. În alte țări, se folosesc multe alte termene pentru ce este, în esență, același fel de sistem: U-Bahn, în Germania și Austriametrou, Dicționar german-român Linghea Underground sau Tube în Londrametrou, Dicționar englez-român Linghea Subway în Statele Unite ale Americiimetrou, Dicționar englez-român Linghea "El" train, numit și "L" train în Chicago Tunnelbana în Stockholm Tunnelbane în Oslo Metropolitana în Italiametrou, Dicționar italian-român Linghea În țări vorbitoare de engleză, aceste sisteme se numesc frecvent subway sau underground,metrou, Dicționar englez-român Linghea în țări vorbitoare de germană se numesc U-Bahn.metrou, Dicționar german-român Linghea Pentru mai multe nume alternative, vezi secțiunea corespunzătoare. Dacă șinele sunt elevate, sistemul se poate numi tren elevat (El-train în engleză). Sisteme cu o capacitate mai mică se numesc căi ferate ușoare sau metrou ușor, precum e sistemul Docklands Light Railway în Londra sau linia 41 de tramvai din București.
Definiție thumb|Stația Kossuth Lajos din linia 2 a metroului din Budapesta
O definiție a unui sistem "adevărat" de metrou include toate cele trei puncte de mai jos:
Sistemul este urban și folosește trenuri electrice Sistemul este total independent de alt trafic Sistemul are o frecvență mare de serviciu
În general, mulți consideră că o porțiune significantă a șinelor trebuie să fie subterane pentru a fi considerat un sistem ca "metrou". Când șinele nu sunt subterane, sistemul este ori sistem de tramvai sau metrou ușor, sau sistem de trenuri urbane precum este RER în Paris sau S-Bahn în Germania și Austria.
thumb|Un tren din rețeaua Underground din Londra
Trenuri thumb|left|Trenuri din Metroul Parisian cu roți de cauciuc thumb|right|Metroul Helsinki, cel mai nordic sistem de metrou din lume
Unele linii de metrou sunt construite la mărimile unor linii principale (inter-urbane), pe când alte sisteme folosesc diferite forme de șine, și trenuri mai mici și mai ușoare. De exemplu, unele sisteme de metrou folosesc un mod de tramvaie care sunt operate pe șine subterane.
Majoritatea trenurilor de metrou sunt electrice, cu roți de oțel, mergând pe două șine de oțel. Electricitatea este canalizată printr-o șină mijlocie care se cuplează cu mijlocul trenului, sau direct prin cele două șine. Alte sisteme, mai ales cele care nu sunt subterane, folosesc același sistem ca trenurile de pe liniile interurbane - adică, primesc electricitatea din cabluri situate deasupra trenului.
Mai rar, se găsesc trenuri cu roți de cauciuc, precum unele linii din Metroul din Paris și Montreal. În sisteme unde elevația este mare, precum în zone muntoase, trenurile pot fi construite ca și funiculare (ex. Metroul din Lyon). În orașe cu sistem de metrou elevat, se poate folosi forma de monorail, unde trenul călătorește pe o singură șină.
În ultimii ani, s-au construit sisteme de metrou automatizate, fără șofer, care sunt controlate direct de la un centru de control. Acestea se pot găsi în Copenhaga, Singapore, Lille, Paris și alte orașe.
Istoric Deschiderea Metropolitan Railway din Londra în 1863, cu locomotive cu abur, a marcat începutul transportului rapid. Experiențele inițiale cu motoare cu abur, în ciuda ventilației, au fost neplăcute. Experimentele cu căile ferate pneumatice nu au reușit să fie adoptate pe scară largă în orașe.
În 1890, City & South London Railway a fost prima cale ferată de transport rapid complet subteran și acționată electric. Înainte de deschidere, linia trebuia să se numească „City and South London Subway”, introducând astfel termenul Subway în terminologia feroviară. Ambele căi ferate, împreună cu altele, au fost ulterior integrate în London Underground. Liverpool Overhead Railway, deschisă în 1893, a fost concepută de la început să funcționeze cu tracțiune electrică.
Tehnologia s-a răspândit rapid în alte orașe din Europa, Statele Unite, Argentina și Canada. Unele căi ferate au fost convertite de la abur la electric, iar altele au fost proiectate electric de la început. Budapesta, Chicago, Glasgow, Boston și New York City au proiectat sau adaptat linii de transport electric.
Progresele tehnologice au permis apariția unor servicii automate. Au evoluat și soluții hibride, precum tren-tramvai sau premetro, care încorporează caracteristici ale sistemelor de transport rapid. Din cauza costurilor, constrângerilor inginerești sau a topografiei, unele orașe (în special din Australia, unde densitatea era scăzută, iar suburbiile se întindeau pe suprafețe mari) au optat pentru sisteme de tramvaie. Din anii 1970, viabilitatea trenurilor subterane în orașele australiene, în special Sydney și Melbourne, a fost reconsiderată ca soluție la suprasaturare. În Melbourne au fost construite tuneluri și stații în anii 1970, deschise în 1980. Prima linie a Sydney Metro a fost inaugurată în 2019.
Din anii 1960, numeroase sisteme noi au fost introduse în Europa, Asia și America Latină. În secolul XXI, cele mai multe extinderi și sisteme noi au fost dezvoltate în Asia, în special în China, care a devenit lider mondial în expansiunea rețelelor de metrou, având în prezent aproape 60 de orașe cu sisteme de transport rapid funcționale, în construcție sau planificate.
Funcționare thumb|350px|Țările care au sisteme de metrou Transportul rapid este utilizat pentru transportul local în orașe, aglomerări urbane și zone metropolitane, pentru a transporta un număr mare de persoane pe distanțe scurte, la frecvență ridicată. Extinderea sistemului variază mult de la un oraș la altul, în funcție de strategiile de transport adoptate. Unele sisteme pot ajunge doar până la limitele orașului sau până la inelul interior de suburbii, cu trenuri care opresc frecvent. Suburbiile exterioare sunt adesea deservite de rețele feroviare separate de tip commuter rail, unde stațiile sunt mai rare și permit viteze mai mari. În unele cazuri, diferențele între transportul rapid urban și sistemele suburbane sunt neclare.
Sistemele de transport rapid pot fi completate de alte rețele precum troleibuze, autobuze, tramvaie sau trenuri suburbane. Această combinație de moduri de transport compensează anumite limite ale transportului rapid, precum lipsa de opriri frecvente sau distanțele mari de mers pe jos până la accesul în sistem. Rețelele de autobuze sau tramvaie acționează ca linii de alimentare către stațiile de transport rapid.
Linii Fiecare sistem de transport rapid include una sau mai multe linii. Fiecare linie este deservită de cel puțin o rută specifică, cu trenuri care opresc în toate sau în unele dintre stațiile liniei. Cele mai multe sisteme operează mai multe rute, diferențiate prin culori, nume, numerotări sau combinații. Unele linii pot împărți traseul pentru o porțiune sau pot funcționa complet separat. Adesea, o linie care traversează centrul orașului se ramifică în două sau mai multe direcții în suburbii, oferind o frecvență mai mare în centru. Acest tip de organizare este utilizat, de exemplu, în metroul din Copenhaga, Milano, Oslo, Istanbul și New York.
Alternativ, poate exista un terminal central unic (în legătură cu gara centrală) sau mai multe stații de interschimb între linii în centrul orașului, cum e cazul în metroul din Praga. London Underground și metroul din Paris au rețele dense, cu linii în rețea care se intersectaeză în tot orașul. Metroul din Chicago are majoritatea liniilor convergând în The Loop, centrul de afaceri, financiar și cultural. Unele sisteme au o linie circulară în jurul centrului, conectându-se cu linii radiale, cum ar fi linia Kolțevaya din metroul din Moscova sau linia 10 din metroul din Beijing.
Capacitatea unei linii este determinată prin înmulțirea capacității pe vagon, lungimea trenului și frecvența serviciului. Trenurile de metrou greu pot avea 6–12 vagoane, iar cele mai ușoare 4 sau mai puține. Un vagon poate transporta între 100 și 150 de pasageri, în funcție de proporția locuri/în picioare, iar mai multe locuri în picioare înseamnă capacitate mai mare. Intervalul minim dintre trenuri este mai scurt decât la căile ferate convenționale datorită folosirii sistemelor moderne de control al traficului: durata minimă poate ajunge la 90 de secunde, dar majoritatea sistemelor operează cu 120 de secunde pentru a permite recuperarea eventualelor întârzieri. O linie tipică permite transportul a 1.200 de persoane pe tren, adică 36.000 de pasageri pe oră pe direcție. În Asia de Est, unele sisteme, precum liniile urbane din Hong Kong, ating capacități și mai mari, între 75.000 și 85.000 de pasageri pe oră pe sens.
Tipuri de rețele Topologiile rețelelor de metrou rapid sunt determinate de un număr mare de factori, inclusiv bariere geografice, tipare actuale sau estimate de deplasare, costuri de construcție, factori politici și constrângeri istorice. Un sistem de transport trebuie să deservească o anumită zonă cu un set de linii, ale căror forme sunt rezumate adesea prin forme de tip „I”, „L”, „U”, „S” și „O” sau bucle. Barierele geografice pot crea puncte de strâmtorare unde liniile trebuie să se intersecteze (de exemplu, pentru a traversa o întindere de apă), ceea ce poate duce la aglomerare, dar oferă și oportunități pentru realizarea de legături între linii.
Liniile de tip inel oferă o bună acoperire, fac legătura între liniile radiale și deservesc deplasările tangențiale care altfel ar necesita traversarea nucleului rețelei, de obicei aglomerat. Un model de tip grilă (grid) poate oferi o varietate mare de rute, menținând totodată o viteză și o frecvență rezonabile ale serviciului. Un studiu al celor mai mari 15 sisteme de metrou din lume a sugerat o formă universală compusă dintr-un nucleu dens, din care pornesc ramificații radiale.
Informații pentru pasageri