Ion Rîmaru () a fost un criminal în serie român condamnat la moarte și executat. El a terorizat Bucureștiul în perioada anilor 1970-1971, când era student, comițând patru omoruri, șase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol, o tâlharie și trei furturi.

Rîmaru a fost supranumit de mass-media și de forțele de ordine „Vampirul din București" (pentru că sugea sângele victimelor) și „Criminalul Blondelor" (pentru că victimele sale ucise erau preferențial blonde). Atacurile sale au fost caracterizate prin violență extremă: victimele erau lovite cu topoare, cuțite și bare metalice, după care erau violate; în multe cazuri agresarea sexuală continua și după moartea victimei, iar atacatorul le mușca pe sâni, coapse și zonele genitale, provocând mutilări grave.

În perioada aprilie 1970 - mai 1971, Rîmaru a atacat peste 14 femei. Autoritățile au mobilizat aproximativ 6.000 de oameni și au efectuat peste 2.500 de arestări înainte de a-l identifica și de a-l prinde pe adevăratul criminal. Execuția sa prin împușcare a avut loc pe 23 octombrie 1971 în curtea Penitenciarului Jilava. Ultimele sale cuvinte au fost: „Chemați-l pe tata. El este de vină.”

După ce a fost prins, Ion Rîmaru a spus că nu el este autorul crimelor și că, de fapt, tatăl lui, Florea Rîmaru, a fost cel responsabil. În anul 1944, patru femei au fost omorâte de un individ rămas necunoscut decenii întregi. Autorul acestor crime a fost identificat în anii '70 de criminalistul Constantin Țurai ca fiind Florea Rîmaru, tatăl lui Ion Rîmaru. Conform unei versiuni apărute în presă, acesta ar fi fost asasinat în 1972 de Securitate, la un an de la execuția fiului său, fiind aruncat dintr-un tren.

Biografie Ion Rîmaru s-a născut pe 12 octombrie 1946 în Corabia, o comună din județul Olt, într-o familie cu un istoric de instabilitate și violență. Tatăl său, Florea Rîmaru (născut pe 4 martie 1919 în Izbiceni, județul Olt), lucra ca șofer profesionist, inițial pe autobuze și mai târziu ca șofer de tramvai de noapte în București. Părinții lui Ion s-au căsătorit în Caracal și au avut trei copii; Ion era cel mai mare.

Copilăria sa a fost marcată de instabilitate emoțională și agresiune: părinții se certau zilnic și violent, iar tatăl era cunoscut pentru comportamentul abuziv. Părinții au divorțat în perioada adolescenței sale, iar tatăl s-a mutat la București, lăsându-l pe Ion sub supravegherea limitată a unei case cu climat emoțional turbulent.

Din adolescență, Ion manifesta semne grave de dezechilibru psihic: prezenta un libido necontrolat și comportament sexual deviant. Un scandal marcat al adolescenței a fost descoperirea sa în relație sexuală cu fiica unui profesor, o minoră, fapt care a provocat reacție publică negativă în comunitate și presiuni pentru justiție. La vârsta de 18 ani, Ion a fost condamnat pentru furt calificat și a petrecut cinci luni în penitenciar, după ce a lovit un paznic care l-a prins jefuind pepeni.

Odată eliberat, Ion și-a continuat educația liceală și a obținut bacalaureatul cu media 5,33 din 10 (notă foarte slabă). De remarcat este că, în ciuda comportamentului deviant, Ion a primit întotdeauna notă perfectă la conduită în liceul din Corabia.

În plus, Ion prezenta autoflagelării recurente: în mai multe ocazii, a fost găsit cu peste 20 de tăieturi pe brațe și picioare, pe care și le-a provocat singur atunci când era frustrat sau enervat.

Anii de universitate

În 1966, Ion Rîmaru a fost admis la Facultatea de Medicină Veterinară din Universitatea București, cu o notă de admitere extrem de slabă: 5,33 din 10. Admisia sa în ciuda notelor slabe a fost posibilă în contextul comunist, când numărul de locuri disponibile era mai mare decât cel de candidați calificați.

Pe parcursul studiilor universitare, comportamentul său deviant a devenit evident atât pentru colegi, cât și pentru profesori. Din punct de vedere academic, performanța sa a fost extrem de slabă; Rîmaru a repetat anul al doilea de studii și se afla în curs de repetare a anului al treilea în momentul în care a fost arestat, la 27 mai 1971. Cadrele didactice îl descriau ca fiind o persoană timidă, semi-literată, cu un vocabular foarte sărac și o gamă limitată de interese.

În cadrul căminului studențesc, acesta manifesta tendințe de evitare socială, fiind adesea ocolit de colegi din cauza conduitei sale stranii și a observațiilor inadecvate. De asemenea, a fost surprins în repetate rânduri pângărind normele de conviețuire: a fost găsit pe timp de noapte furând în căminul fetelor și pândind în apropierea camerei unei studente pentru care dezvoltase o obsesie. Un alt aspect alarmant a fost reprezentat de actele vizibile de autoflagelare; când era confruntat de ceilalți după ce fusese găsit cu tăieturi proaspete și sânge pe brațe, Rîmaru pretindea de fiecare dată că s-a accidentat.

Modus operandi

Crimele lui Ion Rîmaru se caracterizau prin violență extremă și sadism. În perioada cuprinsă între aprilie 1970 și mai 1971, acesta a atacat peste 14 femei, comițând 4 omoruri, 6 tentative de omor, 5 violuri, o tentativă de viol, o tâlhărie și 3 furturi. Atacurile sale urmau un tipar consecvent, începând cu selectarea victimelor, care erau cu precădere tinere blonde. Rîmaru le aborda pe stradă sau în drum spre casă, oferindu-se să le ajute sau atacându-le prin surprindere. Agresiunile aveau loc de obicei în zone retrase, pe spațiul public sau după ce suspectul își invita victimele în camera de cămin.

Ca metodă de atac, acesta își lovea victimele în mod repetat în zona capului și a feței cu topoare, cuțite sau alte obiecte contondente, provocându-le traumatisme severe și pierderea cunoștinței. Rîmaru profita de starea de inconștiență sau semiconștiență a victimelor pentru a le viola, iar în cazurile în care agresiunea provocase deja decesul, actele de necrofilie continuau post-mortem. Agresiunile sexuale erau însoțite de mutilări grave; acesta își mușca victimele cu ferocitate în zona sânilor, a coapselor și a organelor genitale, lăsând urme profunde. Înainte de a părăsi locul faptei, autorul sustrăgea bani, bijuterii și alte bunuri personale, abandonând ulterior cadavrele sau victimele rănite în locuri publice ori semi-publice, adesea parțial dezbrăcate.

Prima crimă a fost comisă în noaptea de 8 spre 9 mai 1970, pe o stradă din spatele Garajului Floreasca, când Rîmaru a atacat-o pe Elena Oprea, o tânără care lucra ca ospătar.

Conform propriei mărturii, Ion a fost îndemnat să comită prima crimă de către tatăl său după ce Florea constatase că fiul se autoflagela cu cuțitul. Tatăl i-ar fi sugerat cum să canalizeze violența sa către alte persoane în loc să se autoflageleze.

Atacurile aveau o intensitate în creștere: primele au fost tentative de viol care au evoluat în omoruri, pe măsură ce Rîmaru devenea mai îndrăzneț și mai sadic.

Arestare și proces

Pe 27 mai 1971, în urma unei operațiuni de investigație de amploare denumite Operațiunea Vulturul, Ion Rîmaru a fost arestat de autoritățile române. Identificarea sa a fost posibilă după coroborarea dovezilor strânse din mai multe cazuri, profilul psihologic și criminalistic indicând un individ cu caracteristici ce corespundeau profilului lui Rîmaru. Un indiciu crucial pentru anchetatori a fost descoperirea, sub cadavrul uneia dintre victime, a unei fișe medicale emise la 4 martie 1971 de un colectiv de șase medici, care conținea diagnosticul „suspect de epilepsie periodică” și care a condus organele de miliție direct la suspect.

În cadrul procesului, Ion Rîmaru a fost judecat pentru totalitatea infracțiunilor comise: patru omoruri calificate, șase tentative de omor, cinci violuri, o tentativă de viol, o tâlhărie și trei furturi. Deși pe parcursul audierilor acesta a negat responsabilitatea pentru majoritatea faptelor penale imputate, probele materiale administrate și mărturiile victimelor supraviețuitoare au fost decisive pentru stabilirea vinovăției sale. În consecință, instanța de judecată l-a condamnat la moarte. Rîmaru a declarat recurs împotriva sentinței la Tribunalul Suprem, însă apelul său a fost respins în mod definitiv, instanța considerând că dovezile acuzației sunt concludente și că pedeapsa capitală este justificată.

Execuție Ion Rîmaru a fost executat pe 23 octombrie 1971 în curtea Penitenciarului Jilava din Ilfov, prin împușcare. Conform protocoalelor de execuție din epoca comunistă, execuțiile aveau loc înainte de răsărit, în secret, cu doar ofițeri și personal penitenciar prezent.

Ultimele cuvinte ale lui Ion Rîmaru au fost: „Tata e vinovat! Tata e de vină! Chemați-l pe tata!", susținând că tatăl său, Florea Rîmaru, era responsabil pentru crimele sale. Această apărare a fost considerată de anchetatori drept o negare și o încercare de a-și transfera responsabilitatea, deși acuzațiile asupra tatălui au avut o bază reală: Florea Rîmaru era într-adevăr suspect pentru alte crime din 1944.

Florea Rîmaru Florea Rîmaru (4 martie 1919 – 20 octombrie 1972) era tatăl lui Ion Rîmaru și, conform investigațiilor ulterioare, el însuși un criminal în serie care ar fi ucis cel puțin patru (sau cinci, conform unor versiuni) femei în București în 1944.

Crimele din 1944

În 1944, un criminal necunoscut a omorât cel puțin patru femei în București (unele surse menționează cinci), în condiții similare cu atacurile fiului său: victimele erau alese în mod aleatoriu pe stradă, erau atacate cu obiecte dure în cap, erau violate și apoi mutilate. Timp de decenii, autorul acestor crime a rămas neidentificat și neverificat de justiție. Una din victime, Elena Udrea, a fost asasinată în 29 martie – 30 martie 1944 pe strada Dr. Staicovici nr. 22.

Florea Rîmaru lucra ca șofer profesionist și avea acces la toate zonele Bucureștiului. Modus operandi-ul său era distinct: el intra în apartamentele din subsoluri prin ferestre în vreme ploioasă și vântoasă, când victimele se simțeau mai sigure în interior și când zgomotul ploii masca sunetele atacului. Niciodată nu a fost prins pentru aceste crime în perioada 1944-1971.

Descoperire postumă

După execuția fiului său pe 23 octombrie 1971, autoritățile au continuat investigațiile asupra crimelor nerezolvate din 1944. În 1972, medicul și criminalistul Constantin Țurai a efectuat o analiză comparativă de amprente digitale pe dovezile din cazurile din 1944 și a descoperit că acestea se potriveau cu amprenta lui Florea Rîmaru. Această descoperire a fost majoră: pentru prima dată, crimele din 1944 au fost oficial atribuite unui autor, deși autoritățile nu au mai putut deschide proces datorită decesului.

Moartea și teoria asasinatului

Florea Rîmaru a murit pe 20 octombrie 1972, la aproximativ un an după execuția fiului său (23 octombrie 1971), în circumstanțe misterioase. Conform rapoartelor oficiale și versiunilor apărute în presă, Florea a fost găsit grav rănit și a murit din rănile suferite după ce a căzut dintr-un tren în mișcare, în zona Gării Chitila.

Trupul lui Florea a ajuns la Institutul Medico-Legal din București pentru autopsie. În acel moment, medicul Constantin Țurai a analizat amprentele și a descoperit că aparțineau autorului crimelor din 1944. Profesorul Țurai a notat în cartea sa că aceasta a fost o coincidență stranie: pe 20 octombrie 1972, la aproximativ un an după execuția fiului (23 octombrie 1971), cadavrul tatălui ajunsese pe masa de autopsie.

Cu toate acestea, teoria asasinatului de către Securitatea comunistă a fost vehiculată de jurnaliști și analiști: se credea că regimul Ceaușescu, în încercarea de a închide cazul crimelor în serie și de a preveni ambarasuri publice suplimentare, ar fi putut ordona eliminarea lui Florea Rîmaru pentru a evita procesul și descoperirile ulterioare.

Schimbarea numelui familiei