Dinastia Qing (în chineză: 清朝; transliterat cu pinyin: Qing Chao, Wade - Giles: Ch'ing1 Ch'ao2; IPA: [ tɕ ʰ în tʂ ʰ ɑ̌ʊ̯ ] ), numită de asemenea și Imperiul Marelui Qing, Marele Qing sau Dinastia Manciu, a fost ultima dinastie imperială în China, guvernând intre anii 1644-1912 cu o restaurare scurtă și eșuată în 1917. Acesta a fost precedată de Dinastia Ming și urmată de Republica China. Imperiul multi-cultural Qing a durat aproape trei secole și a format baza teritorială pentru națiunea chineză modernă.
Dinastia a fost fondată de către clanul jurchen Aisin Gioro în nord-estul Chinei, în regiunea cunoscută sub numele de Manciuria. În secolul al XVI-lea, Nurhaci, inițial un vasal Ming, a început organizarea clanurilor Jurchen în „Steaguri", unități militaro-sociale și formând popor manciurian unitar. Din 1636, fiul său, Hong Taiji a început să „împingă” forțele Ming din sudul Manciuriei și a declarat o nouă dinastie, Qing. În 1644, rebelii chinezi conduși de Li Zicheng cuceresc capitala Ming, Beijing. Mai degrabă decât a se supune rebelilor, generalul Ming, Wu Sangui, a făcut o alianță cu manciurienii și a deschis Trecătoarea Shanhai Armatelor Steagurilor, conduse de Prințul Dorgon, care îi învinge pe rebelii și ocupă Beijing-ul. Cucerirea Chinei propriu-zise a fost finalizată în anul 1683 sub era împăratul Kangxi ( d. 1661-1722 ). Cele Zece Mari Campanii ale Împăratului Qianlong de la 1750 la 1790 au extins controlul Qing în Asia Centrală. În timp ce la început conducătorii au menținut cultura manciuriană, au guvernat folosind stiluri și instituții ale administrației publice birocratice confucianiste. Ei au păstrat examenele imperiale pentru recrutarea chinezilor Han, pentru a lucra în paralel cu manciurienii. Ei au adoptat, de asemenea, idealurile sistemului tributar în relațiile internaționale.
Perioada Qianlong (1735-1796) a văzut apogeul și declinul inițial al prosperității și de control imperial. Populația a crescut la aproximativ 400 milioane de oameni, dar taxele și veniturile guvernamentale au fost fixate la o rată scăzută, care a garantat în final o criză fiscală. Cu corupția care s-a ivit, rebelii au testat legitimitatea guvernului și elitele conducătoare nu și-au schimbat mentalitățile lor în fața schimbărilor de la nivel mondial. După Războiul Opiului, puterile europene au impus „tratate inegale", forțând comerțul liber, extrateritorialitate și Porturi Tratat aflate sub control străin. Rebeliunea Taiping (1849-1860) și revolte musulmane din Asia Centrală au dus la moartea a aproximativ 20 de milioane de oameni. În ciuda acestor dezastre, în Restaurarea Tongzhi din anii 1860, elitele chineze han s-au angrenat în apărarea ordinii confucianiste și dominație Qing. Câștigurile inițiale ale Mișcării de Auto-Consolidarea au fost distruse în Primul Război Sino-Japonez din 1895, în care Qing a pierdut influența asupra Coreei și posesia asupra Taiwanului. Au fost organizate noi armate, dar ambițioasa „Reforma de o sută de zile” din 1898 a fost anulată de către Împărăteasa văduvă Cixi, care a ajuns să domine sub perioada Xianfeng, perioada Tongzhi și, eventual, perioada Guangxu. Atunci când, ca răspuns la violențele anti-străine ale Yihetuan ("Boxeriilor") care au erupt, puterile străine au invadat China, silind Împărăteasa Văduvă ca să le declare război, rezultând într-o înfrângere dezastruoasă.
Guvernul a inițiat apoi reforme fiscale și administrative fără precedent, inclusiv alegeri, un nou cod de legi, și eliminarea Sistemului de Examinare. Sun Yat-sen și alți revoluționari au concurat cu reformatori, cum ar fi Liang Qichao și monarhiști, cum ar fi Kang Youwei de a transforma Imperiul Qing într-o națiune modernă. După moartea Împărătesei Văduve și a Împăratului în 1908, Curtea Manciuriană, intransigentă, a îndepărtat reformatorii și deopotrivă elitele locale. Revolte locale, începând cu data de 11 octombrie 1911, au condus la Revoluția din 1911. Ultimul împărat a abdicat pe 12 februarie 1912.
Istorie Formarea statului Manchu Dinastia Qing nu a fost fondată de către chinezii han, care formează majoritatea populației chineze, ci de un popor semi-sedentar, cunoscut sub numele de Jurchen, un popor tungus, care a trăit în jurul regiunii care cuprinde azi provinciile chineze Jilin și Heilongjiang. Ceea ce avea să devină statul Manchu a fost fondat de către Nurhaci, căpetenia unui trib Jurchen minor - Aisin Gioro - în Jianzhou în secolul al VII-lea. Inițial, un vasal al împăraților Ming, Nurhaci s-a angajat într-un conflict inter- tribal în 1582, care a escaladat într-o campanie pentru a unifica triburile din jur. Prin 1616, el a consolidat suficient Jianzhoul, astfel încât să fie în măsură să se proclame Khan (Lider/Conducator) al Marelui Jin cu referire la dinastia precedentă Jin (1115-1234) jurchenă.
Doi ani mai târziu, Nurhaci proclama Cele Șapte Plângeri, și în mod deschis renunță la suzeranitatea față de Dinastia Ming, în scopul de a finaliza unificarea acestor triburi Jurchen, încă aliate cu împăratul Ming. După o serie de lupte victorioase, el a mutat capitala de la Hetu Ala la orașele capturate ale dinastiei Ming în Provincia Peninsula Liaodong, prima dată la Liaoyang în 1621, apoi la Shenyang (Mukden) în 1625.
Relocarea curții sale de la Jianzhou la Liaodong furnizează lui Nurhaci acces la mai multe resurse, de asemenea, îl aduce mai aproape de domeniile mongole din câmpiile din Mongolia. Națiunile mongole, odată unite sub o singură națiune, erau acum fragmentate în triburi individuale și ostile; aceste triburi prezentau încă o amenințare gravă la securitatea frontierelor Ming. Politica lui Nurhaci față de mongoli a fost de a căuta prietenia și cooperarea lor împotriva Ming-ului, securizarea frontierei sale de vest, de către un potențial inamic puternic.Bernard Hung-Kay Luk, Amir Harrak-Contacts between cultures, Volume 4, p.25 250px|left|thumb|Regatul fondat de Nurhaci, pe o veche hartă italiană din sec. al XVII-lea Mai mult decât atât, mongolii s-au dovedit un aliat util în război, împrumutându-le Jurchenilor din cavaleria lor de arcași. Pentru a întări această nouă alianță, Nurhaci a inițiat o politică de inter- căsătorii între nobilii jurchen și mongoli, în timp ce aceia care s-au opus, s-au întâlnit cu o acțiune militară. Acesta este un exemplu tipic de inițiativă al lui Nurhaci, care în cele din urmă a devenit politica oficială a guvernului Qing. În cea mai mare parte a perioadei dinastiei Qing, mongolii au oferit asistență militară pentru manciurienii.
Unele dintre contribuțiile importante ale lui Nurhaci includ comandarea creării Alfabetului Manciurian, bazat pe scrierea mongolă, astfel încât să se evite fosta scriere jurchenă, care a fost derivată din scrierea Khitană și chineză. De asemenea și crearea sistemului administrativ civil și militar, care în cele din urmă a evoluat în Opt Steaguri, elementul definitoriu al identității Manciuriene și fundamentul pentru transformarea triburilor jurchene risipite într-o națiune.
Serie neîntreruptă a lui Nurhaci de succese militare, a ajuns la un sfârșit în ianuarie 1626, când a fost învins de către Yuan Chonghuan în timp ce pregătea asediul orașului Ningyuan. El a murit câteva luni mai târziu și a fost succedat de către al optulea său fiu, Hong Taiji.
Deși Hong Taiji a fost un lider cu experiență și comandantul a două Steaguri, domnia sa nu a început bine pe front militar în momentul succesiunii. Jurchenii au suferit încă o înfrângere în 1627, de la Yuan Chonghuan. Ca și mai înainte, această înfrângere a fost, în parte, datorită tunurilor portugheze dobândite de curând de către Ming. 165px|right|thumb|Nurhaci / Taizu al Qingului -- 21 februarie 1559 - 30 septembrie 1626
Pentru a remedia diferențele tehnologice și numerice, Hong Taiji, în 1634, a creat propriul său corp de artilerie, chooha ujen, din rândul trupelor Han, care au turnat propriile tunuri, urmând modelul european, cu ajutorul metalurgiștilor din China. În 1635, aliații mongoli ai manciurienilor au fost incluși în totalitate într-o ierarhie separata sub comanda directă a manciurienilor. În 1636 Hong Taiji invadează pentru a doua oară Peninsula Coreeană.
Aceasta a fost urmată de crearea primelor două Steaguri Han în 1637 (în creștere la opt în 1642). Împreună, aceste reforme militare i-au permis lui Hong Taiji să obțină victorii răsunătoare contra dinastiei Ming în bătăliile dintre 1640-1642 (Bătălia de la Songjin) pentru teritoriile Songshan și Jinzhou. Această victorie finală a dus la predarea multora dintre trupele de elită ale dinastiei Ming, urmată de moartea lui Yuan Chonghuan de mâinile Împăratului Chongzhen (care credea că Yuan l-a trădat) și de retragerea completă și permanentă a forțelor Ming, rămase la nord de Marele Zid Chinezesc.
Între timp, Hong Taiji a instituit un sistem birocratic rudimentar bazat pe modelul Ming. El a stabilit șase trepte sau ministere la nivel executiv, în 1631, pentru a supraveghea finanțele, personalul, riturile, armata, pedepsele și lucrările publice. Cu toate acestea, aceste organe administrative au avut inițial un rol puțin însemnat, ele devenind de bază abia un deceniu mai târziu când au avut în totalitate roluri guvernamentale. 300px|right|thumb|În 1621, Nurhaci a început construirea unui nou palat pentru capitala dinastiei sale, în Mukden În birocrația lui Hong Taiji au fost incluși mulți etnici han, inclusiv mai mulți funcționari Ming recent capitulați. Dominația manciurienilor s-a păstrat însă pentru funcțiile de frunte. Domnia lui Hong Taiji a văzut, de asemenea, o schimbare fundamentală a politicii sale față de supușii han din China. Nurhaci îi trata pe etnicii Han din Liaodong diferit, în funcție de cât de multe cereale dețineau: cei cu mai puțin de 5 - 7 unități erau tratați ca sclavi, în timp ce aceia cu mai mult de atât erau răsplătiți cu pământ. Datorită revoltei hanilor din Liaodong, în 1623, Nurhaci, care în prealabil făcuse concesii cuceriților săi supuși din Liaodong, s-a întors împotriva lor și a dispus politici discriminatoare și execuții, considerând că aceștia nu sunt de încredere. Excepție făceau cei din Jilin, care fuseseră asimilați înainte de 1618. Aceștia erau tratați ca egali cu jurchenii și nu ca pe niște cuceriți. Însa Hong Taiji i-a încorporat în „națiunea” Jurchen, la fel ca pe niște cetățeni deplini, dar nu de înalta societate, fiind obligați să presteze serviciul militar. Prin 1648, mai puțin de o șesime din stegari erau manciurieni.Encyclopedia Britannica: China » History » The early Qing dynasty » The rise of the Manchu
Această schimbare de politică a crescut nu numai forța de muncă a lui Hong Taiji, dar a și redus dependența militară de steagurile ce nu se aflau sub controlul său personal, de asemenea, a încurajat foarte mult alți supuși han din China dinastiei Ming să se predea și să accepte guvernarea jurchenă, atunci când au fost învinși în lupte. Prin acestea și alte măsuri, Hong Taiji a fost capabil de a centraliza puterea Khan-ului, împiedicând astfel ca pe termen lung, după moartea sa, federația Jurchen să se fragmenteze.
Unul dintre evenimentele definitorii ale domniei lui Hong Taiji a fost adoptarea oficială a numelui "Manciu", pentru populațiile Jurchen unite, în noiembrie 1635. În anul următor, atunci când i s-a prezentat Sigiliul Imperial din China al dinastiei Yuan, după înfrângerea ultimului khan al mongolilor, Hong Taiji își redenumește statul din „Marele Jin” în „Marele Qing" și ridică poziția sa de la khan la împărat, sugerând ambiții imperiale, dincolo unificarea teritoriilor manciuriene .
Revendicarea Mandatului Cerului