thumb|right|200px|Negativul imaginii giulgiului din Torino Giulgiul din Torino este o pânză de in păstrată în capela regală a Catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino. Pe respectivul material textil se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. De-a lungul timpului pânza respectivă a generat numeroase dezbateri. Unii credincioși creștini consideră că în pânza respectivă ar fi fost învelit Isus Hristos după crucificare. Alții consideră că este vorba despre un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creștin.
Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunțat niciodată în mod oficial asupra autenticității, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei creștine.Vezi H E Gove, Dating the Turin Shroud-An Assessment, Radiocarbon 32:1, 87-92, 1990 Dar în 1958 Papa Pius al XII-lea a aprobat imaginea pentru adorarea Sfintei Fețe a lui Isus.Joan Carroll Cruz, Saintly Men of Modern Times, Our Sunday Visitor, 2003, , p. 200. Papa Ioan Paul al II-lea a denumit giulgiul „o oglindă a Evangheliei”.Pastoral Visit of His Holiness John Paul II to Vercelli and Turin, Italy, 23–24 May 1998 Alte denominații creștine, precum anglicanii și metodiștii, au oferit adorare giulgiului. Diverse argumente au fost făcute în publicații științifice și populare care căutau să dovedească, contrar consensului științific, că giulgiul este acoperământul autentic de înmormântare al lui Isus, bazându-se pe discipline de la chimie și biologie la medicină legală și analize optice ale imaginilor. În 1988, trei datări cu carbon radioactiv au datat o bucățică dintr-un colț al giulgiului ca fiind din Evul Mediu,Taylor, R.E. and Bar-Yosef, Ofer. Radiocarbon Dating, Second Edition: An Archaeological Perspective. Left Coast Press, 2014, p. 165 dintre anii 1260 și 1390. Unii cercetători au atacat această datare, argumentând că rezultatele au fost alterate de introducerea de material din Evul Mediu în porțiunea de giulgiu folosită pentru datare. Totuși, toate ipotezele folosite pentru a contesta datarea cu carbon radioactiv au fost respinse din punct de vedere științific,Christopher Ramsey, Oxford Radiocarbon Accelerator Unit, March 2008, http://c14.arch.ox.ac.uk/shroud.htmlRadiocarbon Dating, Second Edition: An Archaeological Perspective, By R.E. Taylor, Ofer Bar-Yosef, Routledge 2016; pp. 167–168 inclusiv ipoteza reparației medievale,R. A. Freer-Waters, A. J. T. Jull, "Investigating a Dated piece of the Shroud of Turin", Radiocarbon 52, 2010, pp. 1521–1527.The Shroud, by Ian Wilson; Random House, 2010, pp. 130–131 ipoteza contaminării biologice și ipoteza monoxidului de carbon.
Descriere Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.
Istoric Perioada anterioară secolului al XIV-lea thumb|175px|right|Abgar din Edessa prezentând giulgiul, imagine din secolul al X-lea Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan și Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge.
Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea.Humber, Thomas: The Sacred Shroud. New York: Pocket Books, 1980. ISBN 0-671-41889-0 Proveniența giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.St. John of Damascene on Holy Images
Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică și bizantină.Averil Cameron, The Sceptic and the Shroud London: King's College Inaugural Lecture monograph (1980) În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conține urmele trupului lui Iisus Hristos și pete de sânge ce ar corespunde unei răni lateraleConform Shroud.com și ImperoBizantino.it .
Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a știut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfășurării, venerarea pentru marama și închinarea la Chipul Domnului erau mijloace și căi de verificare a credinței, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787).
În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoțit de cronicarul Wilhelm de Tyr, sosește la Curtea Bizanțului. Împăratul Manuel I Comnenul, obișnuit cu vizite și cu faste ceremonii, arată oaspeților comorile Bizanțului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian și al altor împărați. Cei doi rămân uimiți de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliței, bureților pentru oțet și giulgiului.
În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela "Sf. Maria", pune giulgiul, alte relicve și numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.
În 1204, cruciații cuceresc Constantinopolul. Avizi după bogăție, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franța, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ștefan.
Secolul al XIV-lea În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă și un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plătește sume mari de bani și ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puțină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).
În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toată lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.Conform Catholic Encyclopedia
În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susținând că este un fals și că Evangheliile nu pomenesc existența unui astfel de obiect. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d'Arcis, susține același lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea (papă al liniei Avignon), menționând chiar și numele artistului care a recunoscut că a produs un fals (giulgiul).Vezi Huinfo.at Joe Nickell, Inquest on the Shroud of Turin: Latest Scientific Findings, Prometheus Books, 1998, Totuși Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerării giulgiului și aceasta pentru obținerea de venituri prin vânzare de indulgențe.
Secolul al XV-lea În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoților. După moartea contelui, soția lui, Margaret, călătorește în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège și Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franța). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.
Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe orașe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.
Secolul al XVI-lea și până în prezent thumb|right|400px|Prima fotografie a giulgiului din Torino, realizată în 1898 de Secondo Pia. Este interesant faptul că negativul este mai clar decât pozitivul. thumb|right|200px|Afiș din 1898, care anunță expunerea publică a giulgiului.
Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuși proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, când a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.
În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului.Conform Time.com Bernard Ruffin, 1999, The Shroud of Turin ISBN 0-87973-617-8 Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus.
În 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toată lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.
În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiția păstrării sale în continuare în relicvariul Domului din Torino.
În vara lui 2008, Papa Benedict al XVI-lea acceptă dorința arhiepiscopului de Torino, cardinalul Severino Poletto, ca „în primăvara anului 2010 să aibă loc o altă expunere solemnă a Giulgiului”. Expunerea „va oferi o ocazie potrivită de contemplare a Feței misterioase ce vorbește în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo fața lui Dumnezeu”, declară papa.Conform Noutăți Ortodoxe.ro
Controverse Giulgiul a constituit subiectul a numeroase și aprinse controverse între oameni de știință, reprezentanți ai religiei creștine, istorici și scriitori, mai ales în ce privește modul și momentul în obiectul și-a făcut apariția cu amprentele binecunoscute. Unii credincioși creștini susțin că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce și că păstrează întipărită imaginea sa. Oamenii de știință, însă, consideră majoritar obiectul a fi un fals rafinat.
În 1543, Jean Calvin, în cartea sa Tratat despre relicve, a explicat de ce Giulgiul nu poate fi autentic.An Admonition showing, the Advantages which Christendom might derive from an Inventory of Relics
Analizele științifice
Raymond E. Brown, un mare biblist catolic, observa că unui cadavru în poziția culcat îi era imposibil să-și acopere organele genitale.